Children are mysterious flowers.
Their names are riddles, their lives are gardens of forking paths.


duminică, 30 noiembrie 2008

Ce facem duminica


Am decis să intru puţin în amănunte pe care le-aş fi vrut strict personale după ce am citit pe blogul mamei lui M deznădejdea care a cuprins-o în urma unor vorbe acre primite în curtea unei biserici.

Noi mergem duminică de duminică la biserică. Şi asta nu de ieri, de azi, ci de foarte mulţi ani. Şi cu mult înainte de a se naşte Maria - în caz că cineva ar zice că am ajuns "bisericoasă" pentru că a dat necazul peste mine...

Deci nu, biserica nu este un spaţiu de deconectare psihologică şi de refulare a unor frustrări din viaţa reală. Biserica este locul în care mă întâlnesc cu Dumnezeu.

Cum este să mergi la biserică cu un copil cu probleme? Foarte dificil. Mai dificil decât cu un bebeluş, pentru că pe bebeluş îl poţi ocupa dacă ai la tine cîteva jucărioare. Pe Maria nu o pot ocupa cu nimic. Eventual cu jucării muzicale, dar se înţelege că sunt excluse din start din pricina zgomotului.

În primii 5-6 ani după naşterea ei, practic nu am mai asistat la nici o slujbă. Deşi mergeam regulat la biserică, stăteam cu Maria afară, în curte, şi intram doar la împărtăşanie. Deşi ştiam că Maria are nevoie de Sf Maslu, nu aveam puterea psihică să rezist cu ea ţipând, râzînd şi zbătându-se sub privirile ciudat-întrebătoare ale femeilor de ocazie venite la Maslu. Plecam plângând de acasă şi mă întorceam plină de nervi şi furioasă. Rezultatul a fost că am evitat slujba de Maslu, găsindu-mi tot felul de scuze (e răcită, am uitat, are terapie, etc).

În ultimii doi ani s-a produs o schimbare majoră, care ne-a adus multă linişte şi bucurie. Maria poate sta cam o oră - o oră jumate la slujbă, cu condiţia să stea cu tatăl ei. Cu mine încearcă tot felul de tertipuri sau vrea să vorbim, dar cu el este în general cuminte. Stă în faţă, chiar lângă altar, şi îl urmăreşte pe părintele care intră şi iese de după uşile împărăteşti.

Ştie aproape toată slujba pe dinafară. Ne-am dat seama de asta de curând, de când a început să vorbească şi îl completează pe părinte în timpul rugăciunilor.

Se împărtăşeşte în fiecare duminică şi acum participăm la toate slujbele de Maslu. Când mi-e greu cu ea şi simt că mă apucă nervii din pricina felului cum se comportă, încerc să strâng din dinţi şi să mă rog în gând la Maica Domnului să o liniştească.

Îmi doresc ca aceste rânduri să fie de folos şi altor părinţi care au copii cu probleme şi ezită să meargă cu ei la biserică. Sfatul meu este să găsiţi o biserică unde vă simţiţi bine şi unde să mergeţi regulat, până vă cunoaşte toată lumea şi nu se mai miră nimeni de ieşirile ocazionale ale copilului.

Postul Crăciunului e un moment prielnic! :)
P.S. În imagine: Maria când avea 3-4 ani, într-o biserică veche din Ardeal.

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Post cu bucurie (2)

Drumul către Crăciun continuă... Încă o gură de aer de dincolo:

un imn al Naşterii în arabă


video

marți, 25 noiembrie 2008

Portocala reloaded

Am recuperat filmuleţul cu portocala de pe telefonul mobil şi îl pun aici, să ne amuzăm împreună :)

P.S. Îmi pare rău că imaginea statică este cam horror, cu cuţitul ăla în vânt :))



video

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Post cu bucurie

M-am gândit ca până la Crăciun să postez pe blog un mic traseu al bucuriei duhovniceşti: imnuri, cântări şi colinde din toate colţurile lumii unde e slăvit Hristos.

Astăzi le deschid drum părinţilor de la Simonopetra şi unei cântări dragi mie încă din studenţie:


video

vineri, 21 noiembrie 2008

Cum să mănânci o portocală...

...atunci când nu-ţi plac portocalele. Cu telefonul mobil!

Aşa a făcut-o Diana pe Maria să mânânce portocală. Fără promisiuni şi condiţionări cu ou, alimentul nostru-minune. A scos telefonul mobil şi a filmat o portocală cap-coadă: cum o cureţi de coajă, cum o miroşi aşteptând bucăţelele sclipitoare, cum se scurge zeama pe bărbie când o mănânci.

La sfârşitul filmuleţului, Maria a băgat în gură trei bucăţele pe nerăsuflate.

Deci mobilul poate fi folosit şi la altceva decât făcut floricele de porumb :))) (pentru cunoscători...)

joi, 20 noiembrie 2008

Ce este apraxia


Apraxia este "buba" care ne doare cel mai tare, poate, dintre toate bubele cu care ne-am născut...Pe-aici, prin Ro, nici un doctor n-a zis nimic de buba asta, habar n-am dacă au habar, dar am descoperit-o treptat când Maria avea deja 3 ani şi cnd am mers pe o pistă şoptită de un neurolog din Austria.

Ce este apraxia?

Se mai numeşte şi dispraxie, şi poate fi dobândită sau înnăscută. Poate fi verbală sau motorie sau amândouă la un loc. Un site bun pentru oricine vrea să afle câte ceva despre apraxie este Apraxia kids.

Ideea de bază de la care se pleacă este cea de "praxis", adică planificare motorie. Cu toţii ne planificăm automat toate mişcările pe care le facem: fie că mutăm un scaun dintr-un loc în altul sau ne dăm jos din pat, creierul nostru planifică instantaneu toată suita de mişcări necesare. Ca să ne dăm jos din pat, trebuie :

-să ne ridicăm din poziţia culcat (ceea ce înseamnă să te sprijini în coate, să ridici gâtul, să muţi picioarele, să te ridici în fund)

-să te sprijini cu tălpile de podea

-să te împingi în palme şi în tălpi şi să îţi faci vânt în sus

Cam asta e schema motorie, la o privire rapidă. Foarte complicat, nu? Dar nimeni dintre noi nu se gândeşte la toată coregrafia asta, evident, creierul nostru îşi face treaba în tăcere, iar noi ne mişcăm firesc şi cu graţie, normal.

Ei bine, apraxia înseamnă dificultatea de planificare motorie. Adică greutatea de a pune la punct automat tot scenariul ăsta. Şi viaţa devine extrem de complicată în cazul ăsta...

Un copil cu apraxie trebuie învăţat un schemă motorie şi pus să o repete până îi devine cât de cât automată. Dar va avea întotdeauna ceva nefiresc în mişcări, o stângăcie caracteristică.

Aşa e Maria. Un Pinocchio viu, care se împiedică de un papuc lăsta în drum pentru că nu apucă să planifice cum să-l ocolească. Sau care nu poate scoate o minge de sub masă pentru că scenariul se complică enorm când obiectul e în mişcare şi ea trebuie să se adapteze instantaneu unei traiectorii schimbătoare.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Stând pe bară

Trecem printr-o perioadă mai pustie, ca să zic aşa...Eu, cel puţin. Am intrat în al patrulea an de ABA şi simt nevoia unei schimbări majore de format. Caut, mă gândesc, meditez...M-am plictisit de lecţiile astea făcute în cameră, de tokeni şi de recompense. S-a plictisit şi Maria. Simţim cu toate nevoia de altceva.

Întrebarea este CE?

Deocamdată am suspendat o parte din programele care băteau pasul pe loc.

Sight reading (citirea fotografică) nu a mers, deşi începuse cu avânt. Nu cred că Maria este încă motivată să citească. Este încă în faza auditivă a limbajului - îi place să ne asculte pe noi vorbind/cântînd/citind; dacă e lăsată singură, nu mai are haz pentru ea nici o carte. Plus că preferă textele vechi, pe care le ştie pe dinafaraă, în detrimentul celor noi.

Imitaţia materială - un program gândit să preceadă Block Imitation - adică să o înveţe pe Maria să imite o secvenţă de construcţie. Pentru că stă prost cu motricitatea, Louise a sugerat să folosim nu Lego, ci imagini laminate pe care Maria să le lipească pe fetru în ordinea arătată de noi. Nu a mers nici aşa, nu o interesează deloc şi nu pricepe cum putem delimita noi mental un spaţiu, pe care ea îl vede ca un continuum. Pentru Maria nu există sus-jos, stânga-dreapta pe o bucată de fetru, deci fie că eu pun o raţă apoi o vacă, fie o vacă apoi o raţă pe fetru, pentru ea e acelaşi lucru.

No grabbing - Louise gândise un program prin care să o recompensăm pe Maria când nu pune mâna pe obiecte. (Are obiceiul de a apuca şi trage farfurii/căni, etc). Ideea n-a mers, pentru că sunt situaţii în care poate pune mâna pe obiecte şi situaţii în care nu poate. Nu aveam cum s-o învăţăm că de principiu nu trebuie să atingă anumite obiecte! Ca atare, am "spart" programul în doua: unul de manevrat căni/farfurii (ca să îi dăm o soluţie pozitivă la problemă) şi unul de învăţat comanda "Nu pune mâna!" (pentru situaţiile în care nu are voie să atingă ceva).

Ar trebui să-i scriu lui Louise, dar e un pic penibil să-mi anunţ consultantul de schimbările pe care le-am făcut în program...M-am obişnuit să lucrez pe cont propriu, eu şi fetele Mariei. O fi bine? O fi rău?

imaginea: Jos de Mey