Children are mysterious flowers.
Their names are riddles, their lives are gardens of forking paths.


vineri, 31 octombrie 2008

O glumă proastă...

...sper.

Adică nimeni nu cred că se distrează la faze ca cea pe care am găsit-o aici de fecior de bani gata, care vrea să-i dea peste bot lu' tac-su şi s-arate ce bine îi pare c-o să-l mănânce viermii şi-o să-i putrezească tricoul cu Che Guevara.

Ştiu, n-are legătură nici cu Maria, nici cu ABA, dar sunt încă siderată de nonşalanţa cu care se bagă bani în campanii de o imbecilitate dureroasă.

Dar de un autobuz ABA ce ziceţi? "You probably have no money to pay for your child's therapy. So stop worrying and have another child."

Cam aşa se bucură şi tinerii noştri umanişti de lipsa lui Dumnezeu. Ca nişte copii spălaţi la creier.

Top 5 poezii

Topul a început în postarea anterioară, desigur :)
Aşadar deci prin urmare, după Cinci maimuţele, în topul nostru de poezii pe care le spunem de 100 de ori pe zi mai intră:

-Nina - o poezie simplă, care poate fi desenată: Nina nu ştie să scrie,/Dar să deseneze ştie./Din creioane l-a luat/Pe cel verde colorat/Şi-a făcut o roată mică,/Capul unui om adică./Lângă el, cu alt creion,/Desenează un balon./Trage două liniuţe,/Vrând să spună că-s mânuţe,/Şi-ncă două linioare,/Vrând să spună că-s picioare.

Ei, de la Nina a învăţat Maria să-mi spună: "Cosma e mic, nu ştie..." Şi declar sincer că nu ştiu nici eu cum fraza s-a extins şi a ajuns "Comsa e mic, nu ştie citi" :)

- Itsy Bitsy - şi pe Itsy l-am tradus şi l-am adaptat rapid :) Isprava aparţine fetelor care lucrau cu Maria anul trecut prin primăvară. Le-am rugat să facă fiecare o adaptare personală a versurilor englezeşti, rămânând ca eu să o aleg pe cea mai reuşită. Le-am descărcat de pe net şi ilustraţii la poezie, iar ele au avut sarcină să le coloreze cît mai ingenios - care cum se pricepe mai bine, eu din nou juriul final. Ce a ieşit? Uite asta:

Itsy Bitsy mititel,/Se urca pe burlănel,/Şi când ploaia a-nceput/Itsy Bitsy a căzut./Soarele repede-a dat,/Itsy Bitsy s-a uscat,/Itsy Bitsy fericit/Pe burlan iar s-a suit.

Am lipit fiecare ilustraţie de vers pe carton roşu, am laminat totul şi am prins într-un caiet cu arc. Prima pagină din poezie arată aşa:



- Cine va găsi inelul? - o poezie lungă, dintr-o carte de poezii ruseşti rămasă din copilăria mea: Cartea cu multe culori, de S. Marşak (habar n-am cine e Marşak, dar am realizat târziu că unul dintre traducători e Gellu Naum, so...enjoy!). Poezia începe aşa: "Avea Olea-n degeţel/ O minune de inel./Olea, Olea, ce făcuşi/Ineluşul de-l pierduşi?" Olea noastră cotrobăie prin toată curtea şi se conversează cu toate orătaniile, până îşi găseşte inelul. Fain. Educativ :)



-Scatiii veseli - face parte tot din cartea de mai sus şi este o poezie incredibil de luuuungă. Nu ştiu ce pricepe Maria din ea, dar acum îmi cere să-i spun "(s)catii" :) Iar eu, care prin clasa a opta am ajuns şi pe la Cîntarea României ca recitatoare de poezii, mă execut cu o intonaţie de invidiat :)))

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Five Little Monkeys

Una din poeziile preferate ale Mariei este Five Little Monkeys. O poezie englezească, dar de mare impact prin povestea haioasă şi cuvintele relativ simple.

Aşa că i-am făcut rapid un text în română:

Cinci maimuţele tot săreau în pat,
Una a căzut şi capul şi-a spart,
Mama pe doctor îndată l-a chemat,
Nici o maimuţică să nu mai sară-n-pat.

Şi tot aşa, până nu mai rămâne nici o maimuţică :) Uneori mai adaptăm versurile. De exemplu, pentru că a învăţat să zică "imediat", am înlocuit "îndată" cu "imediat" (deşi am pierdut ritmul versului, dar n-are-a face) :)

Am transformat povestea şi într-o variantă vizuală cu fetru (felt board story):



I-am găsit şi varianta muzicală:

video

Succesul a fost nemaipomenit. Cel mai repede a învăţat versul "Una a căzut şi capul şi-a spart". Cuvinte pe care, din păcate, are ocazia cam des să mi le zică în situaţii naturale... când a căzut ultima oară şi şi-a spart capul, de exemplu... O generalizare pe cinste, nu-i aşa?

miercuri, 22 octombrie 2008

Din alt unghi de vedere


“Why do men learn through pain and suffering, and not through pleasure and happiness? Very simply, because pleasure and happiness accustom one to satisfaction with the things given in this world, whereas pain and suffering drive one to seek a more profound happiness beyond the limitations of this world.”

-Blessed Seraphim Rose

Relax?

A mai trecut peste noi o spitalizare. Venită aşa, pe nepusă masă, cum şade bine soartei. Chiar în timpul Liturghiei.

Deja încep să mă obişnuiesc. Şi să îmi dau seama că e atât de uşor să calci de partea cealaltă, a bolii şi diformităţii, a haosului şi a neraţionalului, încât mă bucur ENORM că Maria poate merge, poate vorbi cu mine (a învăţat 2 cuvinte noi chiar în spital), că râde şi mă îmbrăţişează, că nu uită nimic din ce a învăţat după o repriză gravă de convulsii.

De ce avem nevoie mereu să căutăm fericirea? De ce ne plângem mereu de milă că n-avem aia şi aia şi aia? Avem TOTUL, dar dăm cu şutul şi alergăm bezmetici după altceva... Întrebarea este: după ce?!

duminică, 19 octombrie 2008

Relax!

Hei, mi-am amintit de un cântecel superhaios descoperit de Anca pe net. Se recunoaşte cineva? Că eu cam da :) Şi ştiţi când mi-am dat seama desăvârşit de asta? Săptămâna trecută, când Maria mi-a spus pentru prima dată "M-ai înnebunit. La cap." :)))

Aşadar, dragi mămici cicălitoare, vă invit să ascultaţi Mom Song, pe uvertura de la William Tell. Relax!

Alt fel de ABA

Am reluat terapia, dar dintr-o altă perspectivă. Sunt în al patrulea an de ABA şi se simt modificări majore în ceea ce priveşte atitudinea Mariei faţă de terapie.

Cel mai important aspect este că nu mai suportă condiţionarea. N-am fost nici eu partizana bombonelelor date după fiecare răspuns şi am căutat întotdeauna să merg pe motivatori naturali, care să fie cât mai apropiaţi de situaţiile fireşti de viaţă. Şi totuşi, condiţionarea este piatra unghiulară în ABA, sub diferite forme. Sistemul de tokeni tot asta este. Răspunzi, primeşti, nu răspunzi, nu primeşti. Eşecul intervenţiei comportamentale din vară (nefericitul time-out pentru zgâriat) m-a lecuit definitiv de ultimele reziduuri de "credinţă" în condiţionare. Omul nu este un robot pe care îl poţi modela cum vrei dacă îi găseşti butoanele potrivite. Butoanele astea magice nici nu există. Poţi să apeşi cât vrei pe butonul "recompensă" sau "pedeapsă", căci nu întotdeauna vei obţine acelaşi răspuns. Liniaritatea asta a filozofiei behavioriste mă enervează teribil şi mă frustrează.

Ca atare, am decis împreună cu echipa să renunţăm la tokeni. Oricum Maria nu dă doi bani pe ei şi oricum răspunde din alte motive decât completarea tăbliţei de steluţe verzi. Dacă îi schimb formatul lecţiei, dacă o iau prin suprindere cu ceva şi mai ales dacă îi arăt că ştie lucruri noi, de care nu se credea capabilă, este atât de fericită, că nu-i mai trebuie nimic.

Renunţăm şi la progranul "Mănâncă alimente care nu îi plac". Pe scurt, formatul programului este următorul: se alege o recompensă alimentară foarte puternică (la Maria este oul) şi i se pune copilului în faţă un aliment pe care îl refuză constant, dar pe care tu ai vrea să-l mănânce (noi am ales mărul, pentru că Maria nu mănâncă fructe). Alimentul-recompensă este tăiat în bucăţi mari, iar alimentul refuzat este tăiat în bucăţi foarte mici. Copilului i se spune: "Mai întâi măr, pe urmă ou". Dacă persistă în refuz, i se respectă opţiunea, dar nu mai primeşte nici alimentul-recompensă.

Ne-am cam luptat cu programul ăsta, şi de fiecare dată am simţit că nu e o abordare cinstită. Într-o dimineaţă am avut limpede în cap nenaturaleţea situaţiei, când Damian vroia neapărat să bea apă (chiar înainte de masă, şi eu nu-l las). I-am spus aproape din reflex: "Mai întâi mănânci oul fiert, pe urmă bei apă." I-a luat aproape JUMĂTATE DE ORĂ să mănânce oul ăla amărât, deşi murea de sete şi i se scurgeau ochii după cana de apă. BUTONUL NU A FUNCŢIONAT. N-ar fi putut să mestece în 2 minute oul şi pe urmă să primească apa? Ba da, dar nu a făcut-o. Pentru că motoarele care ne împing să vrem să facem ceva sunt mai complexe decât credem noi.

Între timp, am descoperit o situaţie care o motivează de fiecare dată pe Maria să mănânce: exemplul celorlalţi. Nu aşezată singură la masă şi pusă să mănânce ce vrem noi. Nu mâncarea ca o cerinţă, ca o lecţie. Ci statul împreună cu alţii la masă, de preferat cu Cosma, frăţiorul pe care îl iubeşte la nebunie, şi urmărit ce face fiecare. Fără să-i ceri nimic. Să mănânci în faţa ei şi să te bucuri de ce mănânci. Să-i faci poftă. Este o cu totul altă perspectivă.

Mă bucur că am ajuns aici. Eu ajunsesem de ceva vreme, dar o aşteptam şi pe Maria. Acum suntem împreună şi e aşa de bine...

luni, 13 octombrie 2008

Întrebări fără răspuns

"Da' Maria când o să vorbească? Şi ce ne facem dacă nu o să vorbească nici la 30 de ani?"

"Cosma o să vorbească? O să vorbească româneşte? Ce faci dacă nici Cosma nu vorbeşte?"

"Pe Maria când o învăţaţi să facă şi ea pipi din picioare, ca oamenii?"

"Fetele care lucrează cu Maria sunt bonele mele?"

"Îl învăţăm şi pe Cosma PECS?"

Take it easy

De când am păţit ce-am păţit luna trecută, standardele mele au coborât vertiginos. Aproape că nu îmi mai doresc nimic de la Maria, doar să trăiască şi să fie bine.

Terapia, pe care am suspendat-o vreme de o lună, o reluăm acum încetul cu încetul, dar am curiosul sentiment că nu mă mai interesează dacă învaţă ceva sau nu.

Azi dimineaţă, în timp ce eram plecată să-l iau pe Damian de la şcoală, m-a sunat speriată rău Corina şi mi-a zis să vin repede la Maria. Mi-a îngheţat brusc sângele în vine. Când am auzit însă că şi-a spart capul şi trebuie cusută, m-am relaxat. E bine, mi-am zis, dacă nu face iar crize.

joi, 2 octombrie 2008

Puţin spionaj

De vreo 3 ani, camera Mariei e dotată cu camere de supraveghere. Asta pentru că trebuie să supraveghez terapia zilnic, fără să stau în cameră şi să-i distrag atenţia Mariei, dar şi pentru că am nevoie noaptea să ştiu dacă Maria face crize atunci când nu sunt lângă ea.

În ultima vreme, problema asta mă stresează tot mai mult. E clar că trebuie supravegheată tot mai mult când doarme (numai atunci are probleme...), adică trebuie să dorm eu cu ea, dar totuşi nu pot avea un orar de somn similar cu al ei...mai ales că am treburi o grămadă în casă şi încerc să găsesc câteva ceasuri când dorm copiii ca să mai fac câte ceva...

Camera de supraveghere mă constrânge puţin, pentru că e musai să stau în sufragerie, unde e televizorul, ca să văd ceva, dar eu mai tot timpul robotesc prin bucătărie.

Mă gândesc să iau un video interfon, din acela pentru bebeluşi, care am înţeles că e portabil, deci teoretic ar trebui s-o văd în orice cameră m-aş afla. Nu ştiu acum cât de bun este ca rezoluţie şi nici ca sunet. De-asta lansez aici discuţia, poate mă sfătuiesc mămicile conştiincioase, care şi-au supravegheat cu sfinţenie bebeluşii în pătuţ :)