Children are mysterious flowers.
Their names are riddles, their lives are gardens of forking paths.


luni, 27 iulie 2009

Ştiţi bine engleză?

Ştiu, e sadică rău reclama asta, dar e mortală :)

sâmbătă, 25 iulie 2009

Două mâini în plus

Da, Maria are două mâini în plus şi nu se hotărăşte ce să facă cu ele. Nu o ajută aproape deloc, sunt ba prea blegi, ba prea puternice. Apasă tare când trebuie să fie delicate şi abia se mişcă dacă trebuie să o susţină într-o mişcare mai dificilă. Singurele scheme motorii pe care le foloseşte sunt mâna-lopată (îşi face vânt cu ele şi loveşte - fie cu palma goală, fie cu obiectul care s-a întâmplat să fie în mână) şi mâna-gheară (degetele i se arcuiesc instantaneu să zgârie când vreun corp uman familiar intră în zona ei).

Problema asta a percepţiei propriului corp e veche şi nu i-am dat de cap până în ziua de azi. Au fost vremuri când am insistat mult pe antrenarea senzorială. Acum vreau să o reiau parţial, pentru că am ajuns la limita suportabilităţii cu zgâriatul şi lovitul. Săptămâna trecută am primit o peniţă de stilou în braţ şi cu asta am zis STOP. Lucrurile pot deveni extrem de periculoase, mai ales că e şi Cosma prin preajmă şi el chiar nu poate anticipa primejdii de felul ăsta.

Am decis să reluăm exerciţiile de tip heavy work. Asta înseamnă activităţi cu greutăţi, prin care mâinile primesc informaţii senzoriale suplimentare. În mod cert Mariei îi lipsesc senzaţiile variate în mâini, având în vedere că şi le foloseşte atât de puţin (nu are abilităţi de motricitate fină). Şi noi, dacă stăm nemişcaţi mult timp simţim apoi nevoia să alergăm, să dăm din picioare, să facem mişcări mai accentuate pentru a ne simţi membrele.

Câteva exemple concrete de heavy works care îi sunt mai accesibile:
- Împins/cărat/tras obiecte grele, de exemplu un cărucior umplut cu obiecte, un ghiozdan mai greu pus în spate, sacoşa cu cumpărături, etc sau pur şi simplu cărat mai multe cărţi dintr-o cameră în alta.
- dat cu aspiratorul

Mai sunt multe alte activităţi, dar deocamdată nu le poate face:
-săpat cu lopata
-greblat frunzele
-împins roaba
etc

Am mai făcut de-a lungul timpului aşa ceva, am avut chiar şi greutăţi de pus pe mâini pe care le foloseam la desenat sau orice implica nevoia de mişcări fine ale mâinii. Greutăţile le-a suportat o vreme, apoi a început să muşte când i le puneam, pe urmă a reuşit să şi le scoată singură.

So wish me good luck! :)

vineri, 24 iulie 2009

Băieţii

Când mă reîntâlnesc cu D, îmi trebuie cam o zi-două să mă obişnuiesc să am adrenalina mereu zburlită.

Cântă şi râde foarte tare. Vorbeşte mult, şi când trebuie, şi când nu trebuie. E tovarăşul ideal pentru călătorii lungi şi plicticoase, dar inamicul numărul 1 când ai nevoie de puţin timp pentru tine sau de un răgaz de gândire.

Cosma intră şi el în trepidaţie când vine D, aşa că săptămâna asta au ţipat/cântat cot la cot. Am jurat în barbă să iau masa singură, înainte să le dau copiilor de mâncare, altfel îmi stă mâncarea în gât şi inima mai-mai să explodeze la fiecare împins de scaun, căzut, ţipat sau auzit "mama!!!" din 3 părţi deodată.

Aşa, şi acum câteva poze în care nu s-a mişcat nimeni :)

D are de citit 10 cărţi în vacanţă, şi cum aici nu are copii să se joace, n-are altceva de făcut decât să citească :)



Cosma se pune şi el repede la citit când îl vede pe frati-su :)



Sfârşitul unei fugăreli bune:



Mai aveam de gând să pun o poză cu D suit în căruciorul lui Cosma şi dând ordine "mai în faţă! acum în spate! hai, împinge! aşa, hi hi" etc, dar se încarcă greu pozele, şi oricum nu-s de stofă, că n-am meşteşug fotograficesc. Gata, asta a fost povestea din seara asta :)

luni, 20 iulie 2009

Cu ce ne-am mai ocupat în ultima vreme

Am făcut gogoşi




Am făcut o ladă de nisip. Cosma are nisip şi-n gură, şi-n cap când iese de acolo. Maria nu găseşte încă poziţia cea mai comodă ca să se joace. DAcă intră în ladă şi stă în fund, ocupă mai tot spaţiul. Dacă stă lângă ladă, nu prea mai ajunge la nisip. Pe vine nu poate sta, nu are echilibru (deşi ar fi poziţia ideală).



Maria a udat florile...într-un mod foarte personal, începând cu capul ei :)



Pentru că Mariei a început să-i placă din nou să se joace cu mingea, dar nu ştie decât să o arunce în jos şi foarte aproape de ea, ne-am gândit să îi oferim o ţintă distractivă, doar-doar va încerca să plănuiască aruncatul. Am pus apă într-o piscină mică şi am lăsat-o să facă pleosc cu mingea. Ţintă suficient de maaare, recompensă garantată. Cam de la 2-3 paşi nimereşte ţinta, dacă mărim distanţa s-a terminat.



Am mai pictat/mânjit hârtii, dar Maria nu e împăcată dacă nu gustă un pic...



Cosma a împachetat tacticos frunzuliţe pentru cal (!).



Săptămâna asta au mai trecut peste noi o febră cu roşu în gât (Cosma) şi un rău de la stomac (Maria). Am mai rămas cu ceva sechele după căldura de săptămâna trecută- Maria e arsă rău pe picioare, dar o dăm cu tone de cremă şi sper să se refacă în câteva zile. A venit şi D la noi, aşa că tămbălăul e în toi :)) Promit poze şi cu el, dacă-l prind la pozat :)

marți, 14 iulie 2009

Talionul behaviorist

De mult mă roade o neîncredere care ia proporţii faţă de legea fundamnetală din ABA (şi, prin extensie, din behaviorism): antecendent-comportament-consecinţă.

Spus în cuvinte de oameni normali, asta înseamnă că orice comportament are un antecendent care îl declanşează şi o consecinţă care îl întăreşte. Umblând fie la antecedent, fie la consecinţă, modifici un comportament.

Există consecinţe naturale. De exemplu, dacă un copil nu vrea în ruptul capului să-şi pună mănuşile în mâini, renunţi la cicălit şi laşi să lucreze consecinţa naturală: îi îngheaţă mâinile şi aşa o să vrea să-şi pună mănuşile (la Maria nu ţine, nici dacă dârdâie şi are mâinile roşii de ger nu stă cu mănuşile în mâini...).

Există şi consecinţe care pot fi căutate. Dacă plodul se poartă urât, îi poţi tăia calculatorul pe ziua respectivă. Dacă nu vrea să stea la masă când îl chemi, nu-i mai dai să mănânce până la următoarea masă. Sau, ca să fim mai optimişti, dacă ia un zece la şcoală sau face un gest frumos, îl scoţi la o prăjitură :)

Ceea ce am observat însă în mod practic este că de cele mai multe ori rişti să reinventezi legea Talionului şi să te intri în războaie inutile cu copiii. "Ai făcut asta, plăteşti" devine curând o dictatură a consecinţelor. Nici la Maria, nici la Damian consecinţele nu funcţionează ca la carte.

Dacă pe Damian îl fac să "plătească" pentru fiecare greşeală/prostie, dezlănţui crize fără sfârşit, din care ieşim amândoi cu nervii ferfeniţă. Îl doare atât de tare că m-a supărat, încât nu-l mai interesează consecinţa şi se crizează progresiv cu fiecare minut care trece (în ideea că nu mai are oricum nimic de pierdut, de vreme ce m-am enervat). Dimpotrivă, suspendarea consecinţei - adică momentele când îl iert şi încerc să fiu bună cu el în ciuda faptului că mă supără - par să dea roade mai bune pe termen lung.

Cu Maria nu am reuşit să modific nici un comportament negativ major. Bobârnacul pe care l-am inaugurat acum două săptămâni a eşuat, pentru că s-a transformat şi el într-un război "care pe care". Şi cu el eu am pus cruce nu numai aversivelor, ci şi intervenţiilor comportamentale gândite de psihologi.

Concluzia mea este că orice perspectivă care se suprapune celei creştineşti sau o exclude e falită. Şi pentru că eu nu mai trăiesc după legea Talionului, ci după cea a iertării, încetez să mă mai supun Consecinţei. Am decis ca fiecare zgâriat/ciupit/mormăit/muşcat, etc al Mariei să fie pentru mine un reminder al neputinţei mele - nu a ei. Şi mintea mea să alerge acolo unde trebuie. Nu degeaba spunea mereu părintele Paisie că atunci când te supără cineva, să te gândeşti că dacă tu ai fi avut o stare duhovnicească mai bună, l-ai fi schimbat şi pe omul acela.

So now it's between You and me.

marți, 7 iulie 2009

O fetiţă asediată

Ciufulită, sălbatică, oarbă, surdă, mută. Ea e fetiţa.

Încăpăţânată, inventivă, un pic sărită. Ea e profesoara.

Din întâlnirea lor ies scântei. Fetiţa se împotriveşte, nu înţelege nimic, nu vrea să fie trasă din întunericul netot şi cald în care a cuibărit-o boala. Profesoara nu are vreme să-i fie milă, ci pune scara şi ia cu asediu ghemotocul ciufulit.

Asta e pe scurt, intriga din "The Miracle Worker". Un film vechi, dar uimitor de proaspăt şi captivant. A luat şi Oscar la vremea lui, pentru cine contează criteriul ăsta. Personajele reproduc o istorie adevărată: întâlnirea dintre celebra Hellen Keller (fetiţa oarbă şi surdo-mută care ajunge o personalitate)şi Anne Sullivan (profesoara care a învăţat-o să vorbească, să scrie şi să citească).

Filmul e fantastic pentru că nu are nimic din dulcegăria şi didacticismul livrate de obicei de astfel de teme în filmele americane. Dimpotrivă. S-ar putea să smintească un pic pentru că e foarte... ABA. Chiar aşa! Sunt scene uluitoare de terapie acolo, de înfruntare a crizelor de tantrum, de manevrare a recompenselor, de învăţare a cuvintelor.

Ce face profesoara chemată să ajute copila, dar incapabilă să lucreze din cauza "milei" şi răsfăţului părinţilor? Tace respectuos şi se supune obiceiurilor casei? Ho ho. Când vede cum fetiţa înfulecă din farfuria tuturor celor aflaţi la masă, fără ca aceştia să crâcnească, îi dă pe toţi afară, încuie uşa şi nu iese până când fetiţa nu se aşează pe scaun şi nu mănâncă singură cu linguriţa.

Un balet încrâncenat de sunete şi atingeri face loc în cele din urmă întlnirii miraculoase cu lumea cuvintelor. Filmul se opreşte aici, la fântâna unde se face declicul major al fetiţei şi unde învie pofta ei de a şti cum se numesc toate lucrurile din jur.

În realitate, întâlnirea dintre Hellen Keller şi Anne Sullivan a fost de-o viaţă. Au trăit una lângă alta timp de 49 de ani. Asta spune multe despre meseria de terapeut, nu?

Cine vrea, poate găsi filmul în mai multe părţi pe youtube. Cine are alte surse, îl poate găsi şi altfel :)

duminică, 5 iulie 2009

Bobârnacul terapeutic

Cred că am mai scris pe undeva pe blog despre comportamentele cele mai enervante ale Mariei: zgâriatul şi mormăitul. Zgâriatul e pentru toţi (mai puţin tati), mormăitul e doar pentru mine. Cu dedicaţie specială, ce să mai! Ne-am gândit şi răzgândit de vreo 2 ani cum să rezolvăm problemele astea şi nu am ajuns la nici o concluzie eficientă. Nici ignorul, nici time-out-ul, nici atenţie din belşug în momentele bune, nici cearta, nici retragerea recompensei în momentul apariţiei comportamentului, nimic nu a mers. Am încercat şi să îi cerem noi să zgârie (în ideea că nu va mai fi aşa funny dacă nu mai e un gest interzis), am mai ciupit-o şi eu subtil alte dăţi. Degeaba.

Mai erau de încercat aversivele, pe care toată lumea le urăşte şi din cauza cărora ABA avea cândva faimă de tortură pentru copil (my God!). Dar ce-aş putea încerca care să fie şi eficient şi nici să nu aducă a bătaie? Ei bine, Diana (terapeuta Mariei) a avut o idee genială. Şi-a amintit cât o enervau bobârnacele cu care o trezea fratele ei din somn pe vremuri. Chiar, un bobârnac nu doare, dar pişcă şi e suficient de neplăcut ca să asociezi ieşirile tale cu o consecinţă negativă.

De câteva zile îi aplic Mariei câte un bobârnac peste nas ori de câte ori mă zgârie sau mormăie şi îi spun tăios: "Nu mormăim!" sau "Nu zgâriem!". Atât. Cred că o să renunţ şi la contactul vizual, pentru că e o mică provocare la război în care îi place să se angajeze. La început, Maria a rămas uimită, acum îi mai vine să râdă câteodată, dar depun aici mărturie că mormăie şi zgârie mult mai puţin!

Dacă o dezvăţ de grozăviile astea, îi ridic statuie Dianei. Sau bobârnacului?

sâmbătă, 4 iulie 2009

Picturi şi lipituri

Azi am profitat de somnul de prânz al Mariei şi am stat cu Cosma la măsuţă să lipim şi să pictăm. Ne-am scos tuburile cu vopsea de care vorbeam aici:



Planul a fost aşa: eu să desenez o formă simplă pe hârtie, Cosma să dea cu vopsea cum ştie, eu să decupez forma şi el s-o lipeasca pe o foaie colorată. Ei, nu a fost chiar aşa până la urmă...

I-a plăcut la nebunie să mânuiască tuburile cu vopsea (cum ziceam, au un bureţel în capăt şi trebuie doar să strângi un pic şi iese culoarea). Doar că la un moment dat a început să strângă prea tare de tub şi să iasă prea multă culoare. În cele din urmă, a fost mai fascinat să dea cu tubul pe mâini decât pe foaie.

Cu lipitul iar ne-am războit un pic. Am lipici lichid (un tub cu tifon în capăt), şi am avut aceeaşi problemă a strânsului de tub. Aşa că am renunţat să-i mai explic şi m-am ocupat eu de lipit (plus decupat).

Iată totuşi ce a ieşit:

Un măr


Luna şi o stea (luna este fascinaţia lui dintotdeauna)


O casă - expresivitatea e involuntară, culoarea maro s-a scurs în exces din tub :)


Şi o mică grădină:


Mâine încercăm să lipim cu elemente din natură. Să vedem dacă iese ceva!