Punct şi virgulă

Cred că am să pun punct şi virgulă la blog. Nu punct, că nu sunt sigură că vreau să-l închei, dar aşa, o pauză semnificativă.

Motivaţia pentru care am început să scriu aici s-a cam evaporat. Terapia Mariei a căzut undeva în fundal. Echipa de terapeuţi mi s-a dezintegrat, am rămas doar cu Diana cea inventivă. Timpul mi se scurge printre degete şi nu mai am energia şi nici priceperea de a coordona terapia. Am obosit, iar Maria se complică tot mai mult comportamental pe măsură ce creşte.

Un blog de familie, spre care derapasem în ultima vreme, mă plictiseşte să mai ţin, şi nici nu îmi place să vorbesc oricui de pe net despre noi.

Idei glorioase nu am.

Aşa că un punct şi o virgulă sunt un gest decent pentru momentul de faţă.

Cu bine :)

Leapşa cu cărţi

Dinny mi-a dat bătaie de cap, nu glumă. O leapşă cu cărţi - mie, care şterg praful de pe cărţi ca de pe bibelouri şi proptesc maşina de spălat cu Ulysse, ca să nu mai dea de toţi pereţii când vibrează. Deci trebuie să-mi încordez bine materia cenuşie ca să-mi amintesc câte ceva.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?
Savatie Baştovoi, "De ce suferim din dragoste" şi "Prima dragoste". Ba chiar şi "De ce se sting luminile în discoteci".

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Iubitului meu soţ :) nu ştiu ce i-aş da să mai citească, acum mi-o ia el înainte şi îmi recomandă el mie :) A, ba da, am citit toamna trecută viaţa Sfântului Luca din Crimeea, e o carte pe care aştept să o parcurgă neapărat într-o zi. Iar eu am de citit Mantaua lui Gogol, nu de alta, dar i-a făcut ferfeniţă supracoperta, semn că e beton :))

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celei mai bune prietene?
Of, cea mai bună prietenă a mea e mai tobă de carte de o mie de ori decât mine. Şi are doctorat în Nabokov :) I-aş recomanda "Cultura duhului", de Rafail Noica (dar sunt sigură că deja a citit-o!).

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
"Micul pateric" povestit de pr. Savatie. E înţelepciune dumnezeiască rumegată pentru cei mici.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare călător/aventurier?
Pot să zic "Apolodor" de Gellu Naum? :)) Să se mai smerească un pic, ce, doar călătoresc şi pinguinii :)

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Nu ştiu dacă ar primi o recomandare de lectură. Poate să-i strecor în geantă "Jurnalul fericirii" al lui Steinhardt?

7. Ce carte ai recomanda unei persoane care nu iubeşte lectura?
"În căutarea oii fantastice" a lui Murakami. N-o s-o lase din mână, chit că la sfârşit o să se întrebe "da' ăla cine era şi de ce făcea chestia aia, etc."

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu nasul pe sus?
Să ia o carte de Derrida, pe care o vrea el. Şi pe urmă să ne povestească ce a înţeles.

9. Ce carte i-ai recomanda primului din blogroll?
Păi, la mine nu e nici unul primul, că se ordonează după cea mai recentă postare :) Dar fiindcă blogrollul începe cu părinţi speciali, aş îndrăzni să zic "Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie", a lui Oliver Sacks. Te mângâie puţin cu trecerea în poveste a unor oameni speciali.

10.Ce carte i-ai recomanda unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Să citească viaţa unui sfânt nebun pentru Hristos. De pildă, Sf Andrei cel Nebun sau Sf Simeon cel Nebun. Ca să înţeleagă că nu orice se vede e aşa cum pare.

Las leapşa Ancăi (cu o modificare importantă, să scrie despre filme, nu cărţi!) şi la doi prieteni de nădejde: Grădinarul şi Filo.

Born to buy

Tocmai am văzut documentarul de care povesteam în postarea anterioară (Silvia a fost săritoare ca întotdeauna şi a făcut rost de el).

Nu ştiu cu ce să încep: să vă zic că de mult nu am mai stat cu pielea încreţită ca la găini să văd un film? Să vă spun cât de greu este să-ţi vezi epoca pusă în perspectivă (că noi ne-am obişnit să trăim înecaţi în publicitate şi branduri şi ni se pare normal)? Să vă spun cât de urâţi sunt copiii care vor, şi vor, şi vor, şi nici ei nu ştiu de ce şi unde să se oprească din vrut?

Cine vrea horror să facă bine şi să vadă un calup gros de reclame cu fetiţele care aspiră la idealul sexi-prostuţ Bratz, Barbie, Spioanele, Hannah Montana, etc. Sau cu băieţi care trag cu puşca, dau cu pumnul sau urlă ca hienele aţâţate de sânge la meciuri de wrestling. Şi nu e glumă, nici film. E realitatea cu care ne-am obişnuit şi de care ne amăgim că nu putem scăpa.

Nu e vorba doar de branduri care îşi iau ca target copii din ce în ce mai mici. E vorba de faptul că brandul vine la pachet cu un set întreg de valori: ai, eşti fericit, nu ai, eşti un ratat. Ai, te poţi juca, nu ai, te plictiseşti. Şi pachetul ăsta de valori nu prea seamănă cu ăla de-acasă de la mama.

Argumentul clasic care se aduce este că părinţii sunt responsabili, la urma urmei, şi că n-au decât să nu-i lase pe copii să vadă publicitate sau să nu-i lase să cumpere ce vor ei, şi gata. Ei bine, nu-i chiar atât de simplu, şi numai cine are copii ştie cât de greu este să te iei la trântă cu insistenţele şi dorinţele lor. Mi-a plăcut analogia folosită de una din femeile alea deştepte care vorbesc în film. E ca şi cum proprietarul a 50 de tiruri le-ar da drumul la toate odată cu 100 km/oră pe un drum plin de copii şi ar zice că e treaba părintelui dacă dă tirul peste copil: de ce l-a lăsat să se joace acolo?. Pentru că asta e marketingul care ţinteşte copiii: o uriaşă avalanşă reală şi virtuală, căruia părintelui îi e din ce în ce mai greu să facă faţă singur.

Cu ocazia asta am aflat şi eu cum se fac reclamele la produsele pt copii: se filmează copii în magazine/şcoli/petreceri, chiar şi toalete (da, da, ia gândiţi-vă la reclama aia la hârtie igienică în care vezi un băieţel care stă pe toaletă şi bâţâie din picior), etc, pentru a fi observaţi cum reacţionează, ce zic, cum se mişcă, astfel încât reclama să redea cât mai natural copilul. Cum zicea un psiholog din film, preocuparea asta nu e departe de pedofilie.

Huh, să mă opresc. Vedeţi filmul.

Copii născuţi cu brandul în braţe

Nu concepe laptele fără Chocapic şi ziua de naştere fără McDonalds. Ţopăie de bucurie când primeşte cadou o Barbie şi surâde fericit când îmbracă tricoul cu Spiderman. Cărţile de joc Power Rangers sunt cele mai tari în pauza de la şcoală şi Hannah Montana e diva indiscutabilă a fetelor care aspiră la preadolescenţă.

Cât de branduit e copilul tău? Dacă nu te-ai gândit până acum, poate o faci după ce vezi trailerul unui documentar foarte recent, care pare extrem de interesant: Consuming Kids - The Commercialization of Childhood. Cine face rost de el să zică în gura mare :)

Gângănii

Bubiţe. Pe pielea Mariei au început să apară la un moment dat bubiţe măricele, roşii. La primele 4-5 n-am zis nimic. Deh, copiii fac tot felul de bubiţe şi nu ştii de ce. După 10-15 am început să suspectez o alergie. O fi laptele de vacă prea gras? Nu i-au plăcut ouăle? A mâncat altceva dubios (dar ce?, că aici n-ai acces decât la propriul frigider, care e controlat de mami :)). După 20 de bubiţe, maică-mea a descoperit că pijamaua Mariei avea numai pete mici de sânge pe dedesubt. Deci gângania era de vină! S-au scuturat paturi, lenjerii, s-a dat cu spray din ăla ucigător şi bubiţele au început să treacă. Uf, aici natura rulz..

Viespi. Duminică m-a înţepat o viespe. Am descoperit cu ocazia asta că am un soi de alergie, pentru că mi s-a umflat o parte din antebraţ şi nu s-a calmat decât cu un pic de Claritine. Azi o viespe l-a înţepat pe Damian de 2 ori. După ce că el e ipohondru şi moare de frică dacă vede o gânganie, asta i-a pus capac. Nu vrea să mai mişte mâna cu pricina, nu vrea să mai mănânce şi nici să iasă din casă.

Muca!! "Mu(s)ca, mami!" Ăsta e Cosma, care n-are frică de gângănii şi prinde cu mâna fel şi fel de orătănii şi mi le-aduce mie: muşte, bondari, fluturi de molie, păienjeni.

Gândăcelu' lu' mama. Chiar, de ce ne alintăm copiii cu nume de gângănii?!

Strugurele

Pe dos

Mâinile Mariei, în imagini.

Astăzi, Maria şi fluierul - l-a descoperit de câteva zile şi răsună valea de fluieratul ei :) E un exerciţiu nemaipomenit pentru obrăjorii ei, pe care şi-i umflă aşa cum nu am reuşit noi s-o convingem în ani buni de miogimnastică. Dar iată în ce fel straniu ţine fluierul...

Ştiţi bine engleză?

Ştiu, e sadică rău reclama asta, dar e mortală :)

Două mâini în plus

Da, Maria are două mâini în plus şi nu se hotărăşte ce să facă cu ele. Nu o ajută aproape deloc, sunt ba prea blegi, ba prea puternice. Apasă tare când trebuie să fie delicate şi abia se mişcă dacă trebuie să o susţină într-o mişcare mai dificilă. Singurele scheme motorii pe care le foloseşte sunt mâna-lopată (îşi face vânt cu ele şi loveşte - fie cu palma goală, fie cu obiectul care s-a întâmplat să fie în mână) şi mâna-gheară (degetele i se arcuiesc instantaneu să zgârie când vreun corp uman familiar intră în zona ei).

Problema asta a percepţiei propriului corp e veche şi nu i-am dat de cap până în ziua de azi. Au fost vremuri când am insistat mult pe antrenarea senzorială. Acum vreau să o reiau parţial, pentru că am ajuns la limita suportabilităţii cu zgâriatul şi lovitul. Săptămâna trecută am primit o peniţă de stilou în braţ şi cu asta am zis STOP. Lucrurile pot deveni extrem de periculoase, mai ales că e şi Cosma prin preajmă şi el chiar nu poate anticipa primejdii de felul ăsta.

Am decis să reluăm exerciţiile de tip heavy work. Asta înseamnă activităţi cu greutăţi, prin care mâinile primesc informaţii senzoriale suplimentare. În mod cert Mariei îi lipsesc senzaţiile variate în mâini, având în vedere că şi le foloseşte atât de puţin (nu are abilităţi de motricitate fină). Şi noi, dacă stăm nemişcaţi mult timp simţim apoi nevoia să alergăm, să dăm din picioare, să facem mişcări mai accentuate pentru a ne simţi membrele.

Câteva exemple concrete de heavy works care îi sunt mai accesibile:
- Împins/cărat/tras obiecte grele, de exemplu un cărucior umplut cu obiecte, un ghiozdan mai greu pus în spate, sacoşa cu cumpărături, etc sau pur şi simplu cărat mai multe cărţi dintr-o cameră în alta.
- dat cu aspiratorul

Mai sunt multe alte activităţi, dar deocamdată nu le poate face:
-săpat cu lopata
-greblat frunzele
-împins roaba
etc

Am mai făcut de-a lungul timpului aşa ceva, am avut chiar şi greutăţi de pus pe mâini pe care le foloseam la desenat sau orice implica nevoia de mişcări fine ale mâinii. Greutăţile le-a suportat o vreme, apoi a început să muşte când i le puneam, pe urmă a reuşit să şi le scoată singură.

So wish me good luck! :)

Băieţii

Când mă reîntâlnesc cu D, îmi trebuie cam o zi-două să mă obişnuiesc să am adrenalina mereu zburlită.

Cântă şi râde foarte tare. Vorbeşte mult, şi când trebuie, şi când nu trebuie. E tovarăşul ideal pentru călătorii lungi şi plicticoase, dar inamicul numărul 1 când ai nevoie de puţin timp pentru tine sau de un răgaz de gândire.

Cosma intră şi el în trepidaţie când vine D, aşa că săptămâna asta au ţipat/cântat cot la cot. Am jurat în barbă să iau masa singură, înainte să le dau copiilor de mâncare, altfel îmi stă mâncarea în gât şi inima mai-mai să explodeze la fiecare împins de scaun, căzut, ţipat sau auzit "mama!!!" din 3 părţi deodată.

Aşa, şi acum câteva poze în care nu s-a mişcat nimeni :)

D are de citit 10 cărţi în vacanţă, şi cum aici nu are copii să se joace, n-are altceva de făcut decât să citească :)



Cosma se pune şi el repede la citit când îl vede pe frati-su :)



Sfârşitul unei fugăreli bune:



Mai aveam de gând să pun o poză cu D suit în căruciorul lui Cosma şi dând ordine "mai în faţă! acum în spate! hai, împinge! aşa, hi hi" etc, dar se încarcă greu pozele, şi oricum nu-s de stofă, că n-am meşteşug fotograficesc. Gata, asta a fost povestea din seara asta :)

Cu ce ne-am mai ocupat în ultima vreme

Am făcut gogoşi




Am făcut o ladă de nisip. Cosma are nisip şi-n gură, şi-n cap când iese de acolo. Maria nu găseşte încă poziţia cea mai comodă ca să se joace. DAcă intră în ladă şi stă în fund, ocupă mai tot spaţiul. Dacă stă lângă ladă, nu prea mai ajunge la nisip. Pe vine nu poate sta, nu are echilibru (deşi ar fi poziţia ideală).



Maria a udat florile...într-un mod foarte personal, începând cu capul ei :)



Pentru că Mariei a început să-i placă din nou să se joace cu mingea, dar nu ştie decât să o arunce în jos şi foarte aproape de ea, ne-am gândit să îi oferim o ţintă distractivă, doar-doar va încerca să plănuiască aruncatul. Am pus apă într-o piscină mică şi am lăsat-o să facă pleosc cu mingea. Ţintă suficient de maaare, recompensă garantată. Cam de la 2-3 paşi nimereşte ţinta, dacă mărim distanţa s-a terminat.



Am mai pictat/mânjit hârtii, dar Maria nu e împăcată dacă nu gustă un pic...



Cosma a împachetat tacticos frunzuliţe pentru cal (!).



Săptămâna asta au mai trecut peste noi o febră cu roşu în gât (Cosma) şi un rău de la stomac (Maria). Am mai rămas cu ceva sechele după căldura de săptămâna trecută- Maria e arsă rău pe picioare, dar o dăm cu tone de cremă şi sper să se refacă în câteva zile. A venit şi D la noi, aşa că tămbălăul e în toi :)) Promit poze şi cu el, dacă-l prind la pozat :)

She's got your eyes

via Adbusters

Talionul behaviorist

De mult mă roade o neîncredere care ia proporţii faţă de legea fundamnetală din ABA (şi, prin extensie, din behaviorism): antecendent-comportament-consecinţă.

Spus în cuvinte de oameni normali, asta înseamnă că orice comportament are un antecendent care îl declanşează şi o consecinţă care îl întăreşte. Umblând fie la antecedent, fie la consecinţă, modifici un comportament.

Există consecinţe naturale. De exemplu, dacă un copil nu vrea în ruptul capului să-şi pună mănuşile în mâini, renunţi la cicălit şi laşi să lucreze consecinţa naturală: îi îngheaţă mâinile şi aşa o să vrea să-şi pună mănuşile (la Maria nu ţine, nici dacă dârdâie şi are mâinile roşii de ger nu stă cu mănuşile în mâini...).

Există şi consecinţe care pot fi căutate. Dacă plodul se poartă urât, îi poţi tăia calculatorul pe ziua respectivă. Dacă nu vrea să stea la masă când îl chemi, nu-i mai dai să mănânce până la următoarea masă. Sau, ca să fim mai optimişti, dacă ia un zece la şcoală sau face un gest frumos, îl scoţi la o prăjitură :)

Ceea ce am observat însă în mod practic este că de cele mai multe ori rişti să reinventezi legea Talionului şi să te intri în războaie inutile cu copiii. "Ai făcut asta, plăteşti" devine curând o dictatură a consecinţelor. Nici la Maria, nici la Damian consecinţele nu funcţionează ca la carte.

Dacă pe Damian îl fac să "plătească" pentru fiecare greşeală/prostie, dezlănţui crize fără sfârşit, din care ieşim amândoi cu nervii ferfeniţă. Îl doare atât de tare că m-a supărat, încât nu-l mai interesează consecinţa şi se crizează progresiv cu fiecare minut care trece (în ideea că nu mai are oricum nimic de pierdut, de vreme ce m-am enervat). Dimpotrivă, suspendarea consecinţei - adică momentele când îl iert şi încerc să fiu bună cu el în ciuda faptului că mă supără - par să dea roade mai bune pe termen lung.

Cu Maria nu am reuşit să modific nici un comportament negativ major. Bobârnacul pe care l-am inaugurat acum două săptămâni a eşuat, pentru că s-a transformat şi el într-un război "care pe care". Şi cu el eu am pus cruce nu numai aversivelor, ci şi intervenţiilor comportamentale gândite de psihologi.

Concluzia mea este că orice perspectivă care se suprapune celei creştineşti sau o exclude e falită. Şi pentru că eu nu mai trăiesc după legea Talionului, ci după cea a iertării, încetez să mă mai supun Consecinţei. Am decis ca fiecare zgâriat/ciupit/mormăit/muşcat, etc al Mariei să fie pentru mine un reminder al neputinţei mele - nu a ei. Şi mintea mea să alerge acolo unde trebuie. Nu degeaba spunea mereu părintele Paisie că atunci când te supără cineva, să te gândeşti că dacă tu ai fi avut o stare duhovnicească mai bună, l-ai fi schimbat şi pe omul acela.

So now it's between You and me.

O fetiţă asediată

Ciufulită, sălbatică, oarbă, surdă, mută. Ea e fetiţa.

Încăpăţânată, inventivă, un pic sărită. Ea e profesoara.

Din întâlnirea lor ies scântei. Fetiţa se împotriveşte, nu înţelege nimic, nu vrea să fie trasă din întunericul netot şi cald în care a cuibărit-o boala. Profesoara nu are vreme să-i fie milă, ci pune scara şi ia cu asediu ghemotocul ciufulit.

Asta e pe scurt, intriga din "The Miracle Worker". Un film vechi, dar uimitor de proaspăt şi captivant. A luat şi Oscar la vremea lui, pentru cine contează criteriul ăsta. Personajele reproduc o istorie adevărată: întâlnirea dintre celebra Hellen Keller (fetiţa oarbă şi surdo-mută care ajunge o personalitate)şi Anne Sullivan (profesoara care a învăţat-o să vorbească, să scrie şi să citească).

Filmul e fantastic pentru că nu are nimic din dulcegăria şi didacticismul livrate de obicei de astfel de teme în filmele americane. Dimpotrivă. S-ar putea să smintească un pic pentru că e foarte... ABA. Chiar aşa! Sunt scene uluitoare de terapie acolo, de înfruntare a crizelor de tantrum, de manevrare a recompenselor, de învăţare a cuvintelor.

Ce face profesoara chemată să ajute copila, dar incapabilă să lucreze din cauza "milei" şi răsfăţului părinţilor? Tace respectuos şi se supune obiceiurilor casei? Ho ho. Când vede cum fetiţa înfulecă din farfuria tuturor celor aflaţi la masă, fără ca aceştia să crâcnească, îi dă pe toţi afară, încuie uşa şi nu iese până când fetiţa nu se aşează pe scaun şi nu mănâncă singură cu linguriţa.

Un balet încrâncenat de sunete şi atingeri face loc în cele din urmă întlnirii miraculoase cu lumea cuvintelor. Filmul se opreşte aici, la fântâna unde se face declicul major al fetiţei şi unde învie pofta ei de a şti cum se numesc toate lucrurile din jur.

În realitate, întâlnirea dintre Hellen Keller şi Anne Sullivan a fost de-o viaţă. Au trăit una lângă alta timp de 49 de ani. Asta spune multe despre meseria de terapeut, nu?

Cine vrea, poate găsi filmul în mai multe părţi pe youtube. Cine are alte surse, îl poate găsi şi altfel :)

Bobârnacul terapeutic

Cred că am mai scris pe undeva pe blog despre comportamentele cele mai enervante ale Mariei: zgâriatul şi mormăitul. Zgâriatul e pentru toţi (mai puţin tati), mormăitul e doar pentru mine. Cu dedicaţie specială, ce să mai! Ne-am gândit şi răzgândit de vreo 2 ani cum să rezolvăm problemele astea şi nu am ajuns la nici o concluzie eficientă. Nici ignorul, nici time-out-ul, nici atenţie din belşug în momentele bune, nici cearta, nici retragerea recompensei în momentul apariţiei comportamentului, nimic nu a mers. Am încercat şi să îi cerem noi să zgârie (în ideea că nu va mai fi aşa funny dacă nu mai e un gest interzis), am mai ciupit-o şi eu subtil alte dăţi. Degeaba.

Mai erau de încercat aversivele, pe care toată lumea le urăşte şi din cauza cărora ABA avea cândva faimă de tortură pentru copil (my God!). Dar ce-aş putea încerca care să fie şi eficient şi nici să nu aducă a bătaie? Ei bine, Diana (terapeuta Mariei) a avut o idee genială. Şi-a amintit cât o enervau bobârnacele cu care o trezea fratele ei din somn pe vremuri. Chiar, un bobârnac nu doare, dar pişcă şi e suficient de neplăcut ca să asociezi ieşirile tale cu o consecinţă negativă.

De câteva zile îi aplic Mariei câte un bobârnac peste nas ori de câte ori mă zgârie sau mormăie şi îi spun tăios: "Nu mormăim!" sau "Nu zgâriem!". Atât. Cred că o să renunţ şi la contactul vizual, pentru că e o mică provocare la război în care îi place să se angajeze. La început, Maria a rămas uimită, acum îi mai vine să râdă câteodată, dar depun aici mărturie că mormăie şi zgârie mult mai puţin!

Dacă o dezvăţ de grozăviile astea, îi ridic statuie Dianei. Sau bobârnacului?

Picturi şi lipituri

Azi am profitat de somnul de prânz al Mariei şi am stat cu Cosma la măsuţă să lipim şi să pictăm. Ne-am scos tuburile cu vopsea de care vorbeam aici:



Planul a fost aşa: eu să desenez o formă simplă pe hârtie, Cosma să dea cu vopsea cum ştie, eu să decupez forma şi el s-o lipeasca pe o foaie colorată. Ei, nu a fost chiar aşa până la urmă...

I-a plăcut la nebunie să mânuiască tuburile cu vopsea (cum ziceam, au un bureţel în capăt şi trebuie doar să strângi un pic şi iese culoarea). Doar că la un moment dat a început să strângă prea tare de tub şi să iasă prea multă culoare. În cele din urmă, a fost mai fascinat să dea cu tubul pe mâini decât pe foaie.

Cu lipitul iar ne-am războit un pic. Am lipici lichid (un tub cu tifon în capăt), şi am avut aceeaşi problemă a strânsului de tub. Aşa că am renunţat să-i mai explic şi m-am ocupat eu de lipit (plus decupat).

Iată totuşi ce a ieşit:

Un măr


Luna şi o stea (luna este fascinaţia lui dintotdeauna)


O casă - expresivitatea e involuntară, culoarea maro s-a scurs în exces din tub :)


Şi o mică grădină:


Mâine încercăm să lipim cu elemente din natură. Să vedem dacă iese ceva!

La vache qui rit

Săptămâna asta am intrat de-a binelea în ritmul vieţii de aici şi am avut de ce să ne bucurăm.

Cireşe cu toptanul. Toată lumea are cireşe în curte, nimeni nu se duce cu ele la piaţă, şi se roagă de tine să vii să le culegi, că altfel se usucă în pom. Prima dată am zis că o fi vreo politeţe, dar când am văzut că se insistă, am lăsat ruşinea acasă şi am plecat cu ditamai punga la cireşe. Ce să faci cu punga? Ia găleata, zice tanti Elvira. Prima oară ne-a umplut-o tanti, a doua oară m-am cocoţat eu pe o scară lungă până la cer şi am umplut găleata. Şi aşa ne-am asigurat porţia zilnică de fructe proaspete, de sezon, organice şi gratis.

Animale la cerere. Tanti Elvira are vacă, porc, cal şi pui. Maria şi Cosma nu mai pot de dragul lor, mai că ar pupa în bot şi porcul. Cosma s-a şi pupat cu oaia de care povesteam săptămâna trecută şi cu un căţel care s-a ţinut de noi într-o zi. De cal le-a fost un pic frică. Am găsit şi un arici când culegeam cireşe (iar!) din livadă. Nu prea i-a încântat, nu i se vedea nici boticul de sub ghemul de ţepi.

Joacă faină. Cu spray de geamuri şi o cârpă i-am făcut fericiţi. Ar fi stat şi-o zi să se joace, dar când au început să testeze sprayul pe bluziţa proprie sau în gură am luat instrumentele. Cu noroiul a fost şi mai şi. I-am încălţat cu cizmuliţele de cauciuc şi i-am lăsat să calce prin bălţi. Cosma a trecut rapid de la picioare în baltă la mâini în baltă. A morfolit noroi, a spălat pietricele, şi-a spălat şi cizmuliţele (tot cu apa din baltă, evident). Pe urmă s-a şters frumos pe bluză. Păi ce să facă, să stea murdar?

Dacă pun la socoteală gogoşile şi papanaşii homemade, săptămâna a fost de pomină. Păcat că Măriuca nu prea e în apele ei, îi curg ochii şi e foarte răcită. Se înveseleşte brusc când mergem la animale, dar în rest nu e prea veselă. nor4oc cu Cosma, care o atrage în câte-un "găseşte-mă dacă poţi", care se lasă cu trânteli de uşi, degete care evită în ultima secundă marea strânsoare şi inimi sărite din piept la mine şi la Corina.

Nota bene la asertivitate

O prietenă m-a întrebat dacă postarea mea referitoare la asertivitate se referă la ea. Nu, nu se referă la nimeni, doar la mine :)

Dar pentru că îmi dau seama că problema poate produce declicuri (ceea ce e minunat), vreau să precizez ceva foarte important. Golirea de sine sau omorârea voii proprii - aşa cum se numeşte starea sufletească spre care aspiram eu acolo - nu are sens în lipsa lui Hristos. Adică dacă cineva ar încerca să se învinovăţească pe sine la orice pas - şi atât - ajunge o epavă tristă şi lipsită de voinţă. Renunţi la voia ta doar dacă te-ai lăsat în voia lui Hristos. Te goleşti de tine doar ca să te umpli cu Hristos. Nimic nu e opţional în toată ecuaţia asta.

Ceea ce face ca lucrurile sa fie foarte grele. Dar tocmai de-asta şi foarte uşoare. Pentru că Altcineva te ia de aripă şi te trage în sus. Dacă ar fi după noi...

Test de asertivitate

Ce faci când cineva te jigneşte?

1. Te tulburi, îi răspunzi pe măsură, îţi pare rău că nu i-ai spus mai multe şi nu poţi uita cele întâmplate.
2. Te tulburi, îi răspunzi pe măsură, dar îţi trece după o zi-două.
3. Te întristezi - dar nu pentru vorbele jignitoare către tine, ci pentru că nu le-ai răbdat.
4. Socoteşti că într-adevăr eşti de vină şi meriţi vorbele spuse, şi te bucuri că ai prilejul să te smereşti.
5. Socoteşti că într-adevăr eşti de vină şi meriţi vorbele spuse, dar te întristezi că l-ai tulburat pe omul care te-a jignit.

Asertivitatea cred că moare cam după primele două variante. Restul sunt exemple, probabil, de low self-esteem pentru psihologi. Dar în manualele de ascetică le găsiţi ca trepte spre desăvârşire.

Zi cu oaie

Azi am avut un eveniment mai neobişnuit. Am întâlnit o oaie.

O mieluşea, de fapt, care a fost până acum partenerul celei mai lungi conversaţii purtate de Maria. A venit la gard în timp ce coboram pe drum şi a început să behăie prietenoasă (sau flămândă?). Ne-am dus la ea, Cosma tremura de bucurie, i-a îndesat pe botic iarbă şi cireşe şi a vorbit cu ea pe limba copiilor. (Limba copiilor are o prozodie perfect normală, românească get-beget, dar fraza sună cam aşa: fherfhşş oaia jhxdkldhu, mama!).

Maria a fost atât de fericită, încât nu ştia ce giumbuşluc să mai facă şi ce cuvinte să-i mai spună oiţei ăsteia reale, nu laminate, cum o vedea ea mereu. Eu am plecat cu Cosma de acolo, dar Diana, care a rămas cu Maria, mi-a povestit cum a început să-i spună oiţei poezii! Poeziile ei vechi şi de demult, cu cinci maimuţele care sar în pat sau cu Olea care şi-a pierdut inelul. Sigur, nu vers cu vers, dar frânturile pe care le poate pronunţa şi cu care facem mereu exerciţii de intraverbali cu fill-ins (pentru cunoscători, sâc :)).

M-am bucurat s-o văd aşa în vervă pe Maria. E drept că ei nu-i pasă dacă vorbeşte cu o oaie sau un copil. Dar ce, Micului Prinţ îi păsa?

Unde am fugit de-acasă

De o săptămână ne-am retras la munte, unde vom sta până pe la toamnă. Trecerea de la trepidaţia de acasă la lenea de aici mă amorţeşte de fiecare dată. E greu să te (re)obişnuieşti să stai cu tine însuţi, fără zgomotul de fond al treburilor, cumpărăturilor, autobuzelor, vecinilor...

Copiii se scaldă în soare cât e ziulica de lungă. Iarba din curte nu e cosită, aşa că a crescut până la genunchi şi e plină de greieri, care cântă de dimineaţă până seara. Stăm întinşi la soare şi nu auzim decât vreo muscă bâzâind în treacăt prin valul de cri-cri.

Cosma a mâncat de toate: pietre, pământ din muşuroaiele de cârtiţă, lemne arse dintr-un foc stins, frunze, flori. N-a încercat încă bălegar şi PET-uri.

Internetul nostru e un desert cam rar (cel puţin deocamdată), aşa că nu ştiu cât de curând voi mai scrie. Îl aşteptăm pe tati să ne aducă tehnologie avansată :)

Caut bonă

Dacă ştiţi o femeie serioasă, iubitoare de copii şi fără fiţe, care ar fi dispusă să mă ajute din toamnă cu copiii, aş rămâne recunoscătoare blogosferei :)

Două site-uri noi

Am adăugat la coloana Resurse pentru terapie din stânga blogului câteva adresa noi, care mi s-au părut utile:

Behavior Analysts - am găsit aici versiunea electronică a testului ABLLS. Nu este gratuită, se poate face un abonament anual, dar avantajul este că îţi poţi compara uşor datele colectate la intervale diferite şi poţi vedea înregistrări video în care sunt prezentaţi diferiţi itemi din test, cum ar trebui să se desfăşoare. În plus, la sfârşitul fiecărei evaluări întocmeşti foarte uşor un raport despre progresele copilului.

Jacob's Lessons - site creat de un tătic pentru fiul său (cum reiese din titlu). Sunt câteva exerciţii foarte frumoase şi utile, create după principiile ABA, şi destinate unui nivel de începători spre intermediari. Pe mine m-a etuziasmat pentru că sunt câteva pagini de colorat pentru care nu ai nevoie decât de rudimente de motricitate (aşa cum are Maria). Practic, muţi la întâmplare cursorul şi îţi apare treptat o imagine. Sau faci un singur click pe o imagine şi se colorează.

Spre supărarea mea, Maria nu a reuşit nici măcar atât când i-am prezentat desenele cu pricina. Nu înţelege când trebuie să apese şi când doar să plimbe mouse-ul. Face click continuu, iar dacă o opresc râde şi apasă mai dihai. Probabil va trebui să o iau încet, doar cu mişcări de cotrolare a mouse-ului.

Mai dau de veste când găsesc ceva util.

Ce e un câine

Am recitit capitolul despre programul Receptive by Function, Feature, Class şi mă pregătesc să iau toate cuvintele învăţate de-a lungul anilor de Maria şi să le găsesc definiţii orientate după aceste trei criterii (funcţie, atribute, clasă).

Autorii spun că prima categorie de definiţie (cea mai uşoară, după ei) include sinonimele, sunetele scoase de animale, expresiile comune şi asocierile comune. A doua categorie include atributele, iar a treia clasa şi locaţia.

Iată ce a ieşit pentru câine:

1. face ham-ham
latră
e căţel/dulău
umblă cu covrigi in coadă :)
e prietenul omului
nu se înţelege cu pisica
îl mai cheamă Grivei
îl mai cheamă Azorel

(la ultimele două nu sunt sigură cum ar trebui să sune corect întrebarea, dar e clar că trebuie să-l înveţi pe copil că Grivei şi Azorel sunt numele cele mai comune de câini din poezii. Acum îmi trece prin minte că şi Scooby-Doo ar putea fi folosit, pt cine se uită la desene.)

2.are coadă
are patru picioare
manâncă oase
are blană
are zgardă

3. e animal
e animal domestic
stă în cuşcă

Nu ştiu ce-ar mai fi. Mă gândesc de exemplu la rasele de câini, poate merg şi ele folosite (e caniş, e Labrador, e pechinez...)

Hei, îmi place exerciţiul ăsta. Îmi aminteşte de orele de lingvistică din facultate :)

Înţelesuri indirecte

Aşa cum spunea şi Marius Filip, esenţial pentru dezvoltarea capacităţii copilului cu probleme de a purta o conversaţie este să fie capabil să reacţioneze la enunţuri verbale cât mai complexe - şi mai aluzive, în ultimă instanţă.

Maria a învăţat în timp record tot ce ţine de numele obiectelor din jur. De fapt, toate programele receptive au fost vârful de lance al progreselor ei. Asta a şi ajutat-o să deprindă PECS în numai 3 luni de zile şi să înveţe o poză nouă în secunda în care am şi introdus-o.

Cu toate acestea, batem pasul pe loc de multă vreme. Nu este de ajuns să ştii care este "apa" dacă nu înţelegi de ce mama sare ca arsă pentru că a uitat robinetul deschis. Sunt o sumă de conexiuni care nu se fac: de la robinet curge apă, apa poate umple chiuveta, apa poate inunda apartamentul.

Ca atare, plecând tot de la cartea Teaching Language, am luat tabelul de cuvinte propuse de autori şi am încercat să căutăm întrebări/descrieri cât mai variate şi mai relevante pentru Maria, astfel încât să poată desluşi conceptul chiar dacă aude fraze mai indirecte, în care se face referire la categoria din care face parte obiectul sau la funcţia şi atributele sale.

Iată câteva exemple de SD-uri găsite de noi pentru obiecte comune. Le-am grupat pe grad de dificultate (1 cel mai simplu pt Maria, 3 cel mai dificil):

Carte
1.Ce citeşti?
2.Unde găsim poveşti?
2.Unde găsim poezii?
3.Ce ţii în bibliotecă?
3.Ce cumperi de la librărie?
3.Ce are pagini?

Banană
1.Ce se mănâncă?
2.Ce mănâncă maimuţa?
3.Ce are coajă?
2.Care fruct e galben?
3.Ce are gust dulce ?

Foaie/Hârtie
1.Pe ce scrii ?
1.Pe ce desenezi ?
1.Pe ce pictezi ?
2.Ce decupezi ?
2.Pe ce lipeşti ?
3.Din ce e făcută cartea ?

Minge
1. Cu ce te joci?
2. Ce sare?
3. Ce are formă de cerc?
3. Cu ce joci fotbal?
3. Cu ce dai gol?

Deocamdată e foarte încântată de program. Să vedem mai târziu, când epuizăm cuvintele simple.

Pomul cu ciori

Dialogul cu Maria este de multe ori unul uşor absurd. Eu întreb una, ea înţelege alta (deşi ce înţelege ea e la fel de logic ca ceea ce înţeleg eu).

O învăţ funcţiile unor părţi ale corpului.

- Cu ce vezi?
- Cu ochii. (răspuns promptat)

- Cu ce mănânci?
- Cu fulgi! (răspuns spontan, însoţit de un zâmbet larg. Sigur, fulgii de ovăz sunt miam-miam în fiecare dimineaţă şi sunt prima alegere când o întreb cu ce vrea să mănânce laptele.)

Ieri, la fel. O întrebam pe o carte tot felul de verbe: ce face cutărică, dar cutărică, etc. La un moment dat : "Dar tu ce faci?" Maria, veselă: "Bine!"

În astfel de momente mă gândesc la Pomul cu ciori, celebrul sketch cu Octavian Cotescu şi Anda Călugăreanu. Dacă pomul care face mere se numeşte măr, cum se numeşte pomul care face ciori? Sau de ce logica mea nu se întâlneşte cu logica ta. Vă las să vă amuzaţi singuri:

Ce-am mai cumpărat de joacă

Când am plecat spre Cannes, mi-am zis că o să găsesc şi multe jocuri frumoase pentru copii, să mai variez un pic materialele didactice de acasă.

Dar Cannes nu e un oraş foarte mare, iar noi ne-am învârtit toată ziulica prin centru, ca să putem intra şi la filme, aşa că nu am găsit decât două magazine cu jucării. Marea majoritate erau de la firmele clasice, Fisher Price, Lego, Crayola, etc, deja se găsesc şi pe la noi. Într-un singur magazinaş mai dosit am găsit multe jucării de lemn şi puzzle-uri foarte frumoase, dar cum îmi doresc de mult timp ca maria să poată citi (fotografic cel puţin, ceea ce englezii numesc "sight reading"), nu m-am aruncat să cumpăr nimic care avea cuvintele-cheie inscripţionate în franceză.

Ce am luat, totuşi, din excursia noastră:

Elefun, un elefănţel pe bază de baterii, care suflă fluturaşi coloraţi. Vine în dotare cu 4 plase de prins fluturi. Jucărie bună pentru coordonarea ochi-mână. Cel mai impresionat a fost Cosma, Damian cam puţin, oricum nu era de vârsta lui, iar Maria deloc...

"Prima mea livadă", un joc Haba pentru copii de 2 ani. Conţine fructe mari din lemn, colorate in rosu, galben sau verde. Fructele stau pe pomisorul care corespunde culorii lor (e nevoie de abilităţi de sortare, deci). Mai e pe acolo un zar mare, şi pe fiecare parte e desenată câte o bulină măricică, fiecare bulină corespunzînd câte unei culori de fruct. A, mai e şi o cioară din lemn, care ameninţă fructele. La fiecare aruncat cu zarul, copilul trebuie să ia din pom mărul de culoarea indicată de zar (deci trebuie să ştie să facă matching de culori). Dacă pică cioara pe zar, cioara înaintează căte un pas spre pomişor. Mie mi-a plăcut, are reguli simpluţe şi piese măricele, uşor de mânuit de Cosma sau Maria (care are probleme mari cu mânuirea obiectelor).

De la Ravensburger am mai luat un joc "Qui mange quoi?". De ceva vreme tot o învăţăm pe Maria ce mănâncă fiecare animal, şi m-am gândit că e bun pentru generalizare şi ca să mai variem un pic formatul lecţiei, mai ales că Maria se plictiseşte foarte repede.

De la Crayola am luat un set de tubuleţe umplute cu culoare şi având în capăt un bureţel. Se poate picta lejer cu ele, avantajul fiind că nu mai ai nevoie de pensulă şi pahar de apă...la noi erau mereu pe jos...

Pentru Damian săracul nu am găsit mare lucru. De Lego nu mai am chef, nu are răbdare să asambleze şi odată construită jucăria, a doua oară nu se mai apucă de ea în veci. Maşini are cu carul acasă, dar nu se joacă cu ele. Şah are, Scrabble are. De fapt, are de toate şi chiar mai mult decât atât. Iar el toată ziua joacă fotbal :) Aşa că i-am luat o trusă de experimente cu magneţi. Hm, foarte puţin comparativ cu cutiile primite de fraţii lui. Deocadată nu s-a înfipt la nici un experiment.

Per total, cred că se puteau găsi mai multe şi mai interesante dacă aveam timp de umblat. Au început să se găsească multe şi la noi. Ce nu prea am văzut sunt jocuri de la Rabensburger, care mi se par foarte educative şi bine gândite.

Iar concluzia finală este că nu ar merita să cumpăr nimic dacă Maria nu ar avea nevoi mai aparte şi nu ar face terapie. Lui Damian îi ajunge o minge, iar Cosma e pasionat de şireturile şi cataramele de la pantofi, cu care stă în braţe toată ziua. Se confirmă ceea ce nu ami are nevoie de confirmare: cu cât un obiect e mai simplu, cu atât se pretează mai bine imaginaţiei şi jocului.

Artiști și sfinți (2)

Filmul lui Amenabar lansat anul ăsta la Cannes e la polul opus Țarului rusesc. Viziune regizorală adevărată, personaje complexe, simboluri care se întrețes. Acțiunea se petrece în secolul IV după Hristos, în Alexandria egipteană. Orașul e devastat de conflcitele dintre creștini, evrei și păgâni. În mijlocul isteriei colective, o oază de liniște și înțelepciune - biblioteca din Alexandria, unde Ipatia, femeie pasionată de matematică, filozofie, astronomie și în general de științele spiritului, își stârnește la meditații îndrăznețe elevii.

Din păcate însă, toată măiestria cu care e condus filmul glisează pe un discurs tipic secolului XXI, și nicidecum secolului IV.

Ipatia este femeia modernă, care nu se pleacă bărbatului și care respinge maternitatea de dragul filozofiei. Tot ea pledează pentru înțelegerea între toate religiile, fără deosebire, și susține cu mândrie că nu crede în nici un zeu, ci doar în filozofie.

Scuturat de fiorul înțelepciunii antice, spectatorul nu are cum să nu empatizeze cu Ipatia și să nu se oripileze (a câta oară de la 11 septembrie încoace?) de spectrul terorismului religios. Pentru că asta face Amenabar, trage creștinismul timpuriu în tușa groasă a fanatismului și crimei. Parabalanii, un fel de trupe de comando creștine, spintecă necredincioșii cu rânjetul satisfăcut cu care dulăii țarului rus aruncau în sus găinile și le prindeau în vârful sabiei. În mod straniu, parabalanii poartă veșminte negre, lanțuri groase, chiar și tocuri de...cartușe (că altceva nu îmi închipui să pună în accesoriile cu pricina). De la prima lor apariție evocă stereotipul nazistului/talibanului.

Creștinii lui Amenabar reactualizează toate clișeele deja clasice: ignoranți (susțin că pămîntul e centrul universului), mânați de o credință oarbă (ei nu-și pun întrebări, pentru că au doar certitudini) și convinși că Dumnezeu e bine să fie impus prin orice mijloace. Conducătorul lor spiritual, episcopul Chiril al Alexandriei, vrea să "curețe" orașul de evrei (o vorbă care îi trezește oricui spectrul purificărilor etnice). Creștinii conduși de parabalani ard mormanele de cadavre de evrei într-un cadru tras parcă dintr-un film despre Auschwitz.

În seara asta am găsit pe youtube și un scurt trailer al filmului: aici.

Partea care complică lucrurile este că o minimă investigație pe net mi-a descoperit că multe dintre faptele istorice înfățișate în film au fost reale, deși n-aș fi crezut. Și de-asta simt nevoia să spun două lucruri:

1. istoria omenirii nu s-a jucat în alb și negru, ci mereu în nuanțe. Punctul se pune pentru Amenabar.
2. dar tocmai datorită nuanțelor, e o ignoranță desăvârșită să înghesui aceeași istorie în cadrele de gândire ale postmodernității. Punctul se ia de la Amenabar, dar nu știu cui se dă.

Artiști și sfinți (1)

Niciodată n-am înțeles de ce bunacredință și talentul nu prea fac casă bună în cinematografie. De ce pentru unii pioșenia ține loc de geniu, iar pentru alții geniul sufocă limpezimea minții.

Am vazut ieri, la distanța de nici o oră, două filme care oglindesc perfect artistul șchiop. "Țarul" de Pavel Lungin și "Agora" de Alejandro Amenabar.

M-am dus să văd "Țarul" cu inima un pic îndoită. Pavel Lungin este regizorul faimosului film rusesc "Ostrov", care a devenit filmul de suflet al românului cultivat și mergător la biserică. Eu una am adormit la "Ostrov" si nu am avut curiozitatea până în ziua de azi să-l văd până la capat. Ei bine, "Țarul" l-am văzut.

Este vorba despre Ivan cel Groaznic și garda lui de ucigași, ajunși în conflict cu Patriarhul, cândva prieten al Țarului. Tema clasică a tiranului singur, care se înconjoară de cadavre în lipsa prietenilor. Și în oglindă, tema omului sfânt, care preferă moartea în locul minciunii.

Temele sunt generoase, dar toata complexitatea umana care ar putea fi explorata se usuca si se face praf sub povara discursurilor pompoase si a personajelor-marionete.

Tarul da ochii peste cap sau ranjeste int-un colt al gurii ca sa ne arate ca e rau. Si se roaga in gura mare pe tot parcursul filmului, mergand dintr-un perete in altul si repetand ceva ce nu crede nici el, nici spectatorul: "Doamne, sunt un pacatos. Doamne, de ce m-ai parasit?" Iar un moment de delicatete sufleteasca devine rizibil cand tarul pune mana pe umarul Patriarhului, apoi si capul, si mai spune si vorbele "Sunt atat de singur" (pentru cine n-a inteles de prima data). Tarina e o caricatura de la prima pana la ultima ei aparitie: "femeia din babilon", plina de pofte si cruda. Tot ce face in film este sa vorbeasca excitat cu Tarul (!) si sa ranjeasca la executiile publice. Staretul Filip, patriarhul sfant, este la fel de schematic. Pavel Lungin e nevoit sa recurga la metafora sarutului pe obraz si a citatelor despre Iuda ca sa-i construiasca identitatea.

Mai sunt acolo personaje care declama din Apocalipsa si Psalmi in fiecare clipa a filmului, in ideea regizorala (probabil) de a sublinia grandoarea momentului. Grandoare care se pravaleste si ea sub excesul de versete tunate de cine trebuie si cine nu trebuie.

Citatele din Tarkovski iti sar in ochi (fetita saraca cu duhul, dar facatoare de minuni, omul mancat de indoieli care se confeseaza unor icoane uriase, plus alte citate stilistice), dar nici o relatie nu se naste intre ele, ci convietuiesc de-a valma, ca intr-un muzeu al credintei.

Una dintre primele secvente din film este incoronarea Tarului. Peste camasa rupta de penitent isi trage randuri-randuri de straie imparatesti, grele de aurul si argintul din care sunt facute. Tot cam asa omoara si Pavel Lungin poezia. Cu inca o explicatie si inca o explicatie, pana cand sugestia moare si plictisul iti trosneste maxilarele.

Si nici macar nu e un plictis sfant. Dupa ce s-au aprins luminile in sala, am constatat ca jumatate din privitori plecasera, iar cealalta jumatate dormea ghemuita in scaune. Si nu erau spectatori obisnuiti, ci producatori seriosi, veniti sa cumpere filmul pentru tara lor.

Dintr-o coasta de azur

Suskind nu a batut campii. Parfumul te ameteste si iti curge ca o bautura calda in oase. Portocali, leandru, aloe vera, trandafir, dafin. La poarta vad doua lamai in coama verde care acopera gardul. Pe marea incredibil de albastra plutesc barcute cochete, discret colorate, asa cum le desenase van Gogh (desi habar nu am daca a trecut si el pe aici).

Sunt de cateva zile in Cap d'Antibes (undeva in jurul Cannesului) si nu ma mai satur de frumusete. Am vrut sa fac poze, dar nu stiu cu ce sa incep si cu ce sa sfarsesc. Mai bine imi vad de treaba si nu mai inghesui nimic in diafragme. Aici sunt de toate, si stiute, si nestiute. De la cersetori romani la pate de gasca cu gem de smochine.

La biserica ruseasca, din palariile elegante si masinile scumpe inteleg ca prin Cannes haladuiesc urmasii vreunei aristocratii rusesti surghiunite pe vremea Revolutiei. Rusoaicele sunt subtiri si frumoase, fac parte acum dintr-o caligrafie frantuzeasca dichisita, dar glasurile lor tin strana si canta "Hristos a inviat" ca in Mama Rusie.

Vile de piatra sau caramida, cu olane mediteraneene si obloane colorate, ingropate intre palmieri si iasomie. Oftica noastra anti-urbana explodeaza aici ca un mare nonsens. Este primul oras din care n-as fugi nicaieri si pe care nu l-as da pe zece sate de la periferia Bucurestiului.

Ehei, nimeni nu l-a facut prizonier pe Domnul in curtea lui. Cine se uita un pic peste gard stie.

Muzică pentru un apartament şi şase toboşari

Ideea Dianei de la Poartă-mă, mami! de a mă folosi de plăcerea cu care Maria bate în farfurii pentru a obţine ceva de efect mi-a amintit de un scurt metraj pe care l-am adorat din clipa în care l-am văzut pentru prima dată (şi întîia oară :)).

Se numeşte "Music for one apartment and six drummers". Toboşarii sunt o gaşcă de prieteni (muzicieni? nişte tipi săriţi de pe fix? toate la un loc?) care dau buzna într-un apartament şi încep să scoată ritm din tot ce prind: mixere, papuci, periuţe de dinţi, etc. Nu ştim de ce aleg să fac muzică cu adrenalina împinsă la maxim, dar sunt molipsitori. Baţi darabana de te dor degetele numai privindu-i.

Revăzând acum filmuleţul, am reuşit să încep cu bine dimineaţa : mi i-am închipuit pentru o clipă pe Maria, Cosma şi Damian făcând ce fac oamenii ăia din film şi m-am calmat. Viaţa e frumoasă :)

De ce atâta curăţenie? (2)

Ha ha, se pare că nu sunt singura obsedată că avem prea multe şi n-avem ce face cu ele:)

Le zice şi Exarhu, în stilu-i caracteristic: Bulendrele e viaţa mea.

S-ar zice că e ceva în aer :)

Maria la masă

Masa e un moment foarte dificil, deşi în general, Maria e cea mai cuminte din casă şi nu am probleme cu ţinutul ei în frâu când sunt singură cu toţi copiii. La masă însă totul devine o acrobaţie extremă, şi îmi trebuie îndemânare maximă şi nervi de oţel ca să îl ajut pe Cosma să mănânce, să vorbesc cu Damian (Doamne, cât de mult vorbeşte :)!), să îi dau să mănânce şi Mariei şi să prind din zbor cănile, farfuriile şi şerveţelele care zboară dacă mă ridic de lângă ea.

Când termină Maria de mâncat, bucătăria mea arată ca după război. Cred că alţii ar face infarct dacă ar vedea asta de 3 ori pe zi în casa lor, după cum îmi spunea mucalit şi Corina.

Iată o privelişte de ieri, de sub scaunul Mariei. Pe jos sunt coşul de pâine, ceapa din care îi tăiam bucăţele, şi brânză. Şi pot zice că a fost o zi OK. (Cu un click pe imagine, le vedeţi mai bine.)



Şi iat-o şi pe Maria cu boticul pe labe, obosită de atâta brânză cu ceapă :)





Acum ce ne doare cel mai tare la masă şi ce nu am putut rezolva de ani de zile, deşi am aplicat metode fel de fel:

1. Răstoarnă farfuriile, cănile. Le împinge cu putere şi le răstoarnă. De ce? Greu de spus.
Fie nu mai vrea să mănânce (deşi ştie să zică "Nu mai vreau supiţă, etc", preferă să împingă farfuria, care evident se răstoarnă - foloseşte multă forţă în gesturi, nu ştie să şi-o controleze),
fie i se pare interesant - întotdeauna obţine ceva: ori reacţia noastră (chiar dacă ne-o stăpânim, noi, adulţii, ceilalţi copii nu şi-o stăpânesc, aşa cum nici alţi oameni care se întâmplă să fie cu noi la masă sau la a căror masă ne aflăm noi. PLus că nici eu nu mai am răbdarea de a tace şi a înghiţi la nesfârşit), ori consecinţa firească - mâncarea întinsă pe masă, pe jos, pe ea...

2.Scoate şerveţelele din cutia mare de pe masă. Le scoate pe toate, unul după altul, şi şterge masa cu ele, apoi le aruncă jos şi ia altul.

3.Bate cu lingura în farfurie tare de tot. Chestia asta o distrează, şi nu o pot ignora, pentru că dă atât de tare încât poate ciobi farfuria. Iar uneori mai doarme şi Cosma, aşa că mă agit să fac linişte.

Metode încercate: ignor, luat farfuria din faţă, eliberată masa de orice obiect care nu e strict necesar, tokeni cu recompense alimentare care se pierd pe măsură ce Maria mai face un gest nelalocul lui.

Alte idei?

De ce atâta curăţenie?

Că tot mă muncesc în gând cu obiectele astea invadatoare, m-am gândit insistent în ultima vreme la modelul chiliei de călugăr.

Acolo totul e redus la esenţial: o masă, un scaun, icoane şi una-două haine. Dacă îmi întind gândul până la părinţii din deşert, nici măcar pe acestea nu le aveau. Sunt pilde în Pateric cu hoţi care nu găsesc nici măcar ce să fure dintr-o chilie de pustnic. Grija de multe nu are ce căuta în vieţile lor, şi aici dăm peste însăşi definiţia obiectului: ceva ce se înmulţeşte fără oprire (cancerigen, aş zice) şi ceva ce te umple de griji.

Curăţenia asta zilnică, pe care o începi şi o termini în zadar, este mândria unor gospodine, dar nu şi a mea... Pe mine mă seacă şi mă tâmpeşte. Jumătate din ziua mea se petrece căutând să pun la loc obiecte dislocate sau să fac loc pentru alte obiecte noi, în nădejdea că mai eliberez un pic spaţiul din apartament. Sunt pasionată de aruncat şi arunc orice mi se pare că nu mai e bun acum, în clipa în care am pus mâna pe el.

Urăsc maldărele de hârtii şi facturi, chitanţe şi bonuleţe, urăsc cursurile rămase din facultate, pe care nici nu mă îndur să le azvârl, dar nici nu ştiu ce aş mai face cu ele, urăsc hainele pe care poate o să le mai port şi pantofii cu toc de la nuntă, pe care poate doar Maria să-i mai încalţe într-un vis (că eu nu mă sui pe tocuri nici plătită).

Obiectele ne dau confort şi statut social. Obiectele ne fac sclavi şi nu mai avem vreme de Dumnezeu pentru că "Doamne, mi-am luat maşină şi trebuie s-o bag în service, am cămăşi multe şi stau necălcate de o săptămână, praful s-a strâns ghemotoace la colţuri şi nu pot lăsa casa în dezordine".

Da, ştiu, e o temă veche şi Baudrillard sărăcuţul o fi spus-o mai bine (sau Lyotard? scuze, îmbătrânesc şi uit). Dar a găsit cineva vreo soluţie pe care s-o fi şi aplicat? Îşi lasă cineva casa vraişte şi caută de suflet?

N-are nimic, luăm altul

Stârnită de entuziasmul cu care Anca a vrut să cumpere câteva ştergare vechi, m-am gândit de ce am simţit că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Aşa este, Irina Nicolau iubea (şi) kitschul datorită poveştilor pe care chiar şi un obiect kitsch le absoarbe în timp şi îşi mai îmbunează stridenţa. Aduna obiecte din cele mai diverse şi bizare pentru poveştile pe care acestea le cărau în spate. O pasiune un pic muzeistică, aş spune (sper să nu supăr pe nimeni dintre admiratorii Irinei).

Eu una nu cred că poţi cumpăra poveştile, aşa cum nu poţi cumpăra amintirile. Bluziţa roasă în coate şi decolorată de atâta purtat, pe care când o văd mă înduioşez pentru că s-au îmbrăcat cu ea şi Maria, şi Damian când a fost mic, şi Cosma acum, după atâţia ani, nu cred că spune ceva nici măcar unui prieten, darmite unui străin. Ursul cusut cu aţă roşie, în care bunică-mea îşi ţinea inelele rupte pe vremea lui Ceauşescu, şi pe care l-aş recupera cu mare drag dacă ar mai exista (ursul, nu Ceauşescu...), n-ar fi decât cel mult un imbold la nostalgie pentru vreun colecţionar de kitschuri.

Amintirile sunt personale. Ele se lipesc de obiecte, de oameni şi de vremuri cu discreţia şi fragilitatea cu care se desprin de noi. Dar rămân nevăzute şi nesimţite de altul, oricâtă bunăvoinţă şi drag ar avea să şi le improprieze.

Reversul medaliei este că nu prea mai apucăm să lipim amintiri de obiecte. Toate sunt noi şi toate se schimbă cu altele mai performante într-un timp prea scurt ca să mai acumuleze foiţele amintirilor noastre.

Bunicul meu nu înţelegea în ruptul capului de ce vroiam să-l convingem să-şi cumpere un aparat de ras mai performant. Folosea briciul străvechi, pe care îl tot lipea la mâner, şi care îndeplinea aceeaşi funcţie cu altul mai nou, dar care n-ar mai fi fost briciul lui.

Copiii noştri, din păcate, nu cred că au amintirea unei jucării anume, cu care să fi străbătut copilăria. "N-are nimic, luăm altul...". Damian îmi spune des fraza asta, cu nonşalanţa unui veteran consumerist. Eu însămi mă simt cotropită de obiecte anonime, de care nu mă leagă nimic, şi pe care abia aştept să le arunc la prima curăţenie generală.

Da, duc dorul unor obiecte cu poveşti. Dar poveştile mele.

P.S. Anca, scuze, comentariul ăsta ar fi fost prea lung pe blogul tău :)

Viaţa fără planuri

Mi-a plăcut enorm articolul ăsta simplu şi profund scris de Father Stephen. Dacă am vreme, o să-l traduc, e eliberator.

Pun aici doar începutul, ca să vă stârnesc.

One of the geniuses of modern life is the plan. It is certainly the case that if you have a company and a product, or whatever passes for those in these days, there is probably a plan to go with them. Occasionally you hear from Christians, “God has a plan for my life.”

Several years ago I was flying from Dallas back to Tennessee and was sitting in the middle of two very interesting young seatmates. On the aisle was a very frightened young coed who gripped the armrest ever tighter with the slightest bump.

It was a summer flight - meaning lots of thunderstorms between Dallas and Tennessee - and therefore lots of bumps. On my right was a young college student from one of the Christian colleges in the Dallas area.

After a particularly difficult set of bumps, the young man, in an effort to be helpful, turned to the woman seated on my other side and said, “You don’t need to be worried. God has a plan for my life. This plane cannot go down.” Apparently God had also told him what the plan was.

I thought to myself, “I’ve served God for many years and as far as I know, he can take me at any minute.”

Citeşte mai departe.

Ştachete care urcă şi coboară

Simt nevoia să precizez un pic de ce m-am cam resemnat puţin în ceea ce o priveşte pe Maria.

Facem terapie serioasă de 4 ani de zile. Concluzia la care am ajuns este că o terapie intensivă care depăşeşte 2 ani începe să-şi uzeze participanţii. Inevitabil intri în anumite clişee şi pierzi perspectiva proaspătă asupra lucrurilor.

Aceeaşi uzură a cuprins-o şi pe Maria, la care ar trebui să aplic procedee-şoc ca s-o mai iau prin surprindere cu ceva. Orice seamănă a lecţie, comandă, orice cerinţă cât de mică asupra ei e întâmpinată cu refuz sau plictis. Şi sincer, aş prefera refuzul violent, dar mă înspăimântă plictisul, semn că nu mai are energia/cheful de a se înhăma la căruţa noastră.

Acum, să nu creadă cineva că de 4 ani facem lecţioare plicticoase la masă. Dimpotrivă, am fost mereu adepta terapiei mulate pe copil - nu a copilului mulat pe terapie. Nu am renunţat niciodată la ieşitul afară, la joacă, la variaţie de orice fel şi am urât orice seamănă a rutină. Să zicem că am făcut terapie light, după cum se duc discuţiile pe un forum de părinţi. Genul de terapie care nu are câştig, după părerea multora.

Opţiunea mea s-a datorat însă nu doar modului meu de a gândi, ci şi diagnosticului Mariei. Maria nu are autism, deci inevitabil a trebuit să adaptez totul. În plus, nu am intrat niciodată în lumea ABA crezând că o voi recupera total pe Maria. De aici au decurs un avantaj şi un dezavantaj. Avantaj: am fost ferită de frustrările multor părinţi care vor mai mult decât poate copilul. Dezavantaj: am fost mereu pândită de pericolul de a lălăi lucrurile, tocmai pentru că nu mă grăbea nimic şi nu aşteptam evoluţii miraculoase în timp record.

Da, nu mi se pare normal să susţii că dizabilitatea e un mod de viaţă egal celui tipic şi că e o violare a identităţii şi libertăţii copilului dacă încerci să-l tragi în lumea ta. Dar nici nu cred că poţi trage la infinit de el pe o fereastră prea strâmtă... Numai Dumnezeu ne poate lumina să găsim echilbrul între prea mult şi prea puţin, între prea sus şi prea jos.

Un nuştiucum şi-un nuştiuce

Nu mai scrii şi tu nimic pe blog?, mă întreabă soţu'. Păi, uite că nu mai scriu. Nu mă stresează nici ratingul, nici traficul, nici alte criterii de succes. Scriu când am ceva de spus, altfel îmi văd de ale mele, care sunt muuuulte...

Mai toată ziua mea se desfăşoară strângând hainele aruncate prin toată casa (deşi seara sunt la loc), spălând vase, făcând mâncare, mergând la cumpărături, alergând după Cosma, luându-l pe Damian de la şcoală, certându-mă cu Damian că nu aude ce-i spun, crucindu-mă de trăznăile lui Cosma, lucrând la vreo redactare/traducere, etc.

Apropo de Cosma, ieri m-am întors de la cumpărături, am lăsat plasele la uşă şi m-am dus să mă schimb în hainele de casă înainte de a intre în bucătărie să aranjez totul. Când m-am întors, Cosma deja cotrobăise în pungi, scosese detergentul de vase, turnase cam un sfert din sticlă în mijlocul casei şi tropăia cu picioruşele lui mititele în spuma care se formase şi făcea un discret plici-plici :))

Cât despre Maria, trenul ei l-am cam pierdut şi încerc din greu să mă (re)urnesc din loc. Mi-am propus să mă pun iar pe studiat, am un teanc frumuşel de cărţi aduse de Corina pentru limbaj (în principal din zona Verbal Behaviour Approach) şi trebuie să mă apuc de treabă. Sper să îmi vină idei strălucite şi să mă mobilizeze iar, că simt cum resemnarea îmi dă târcoale.

Până una alta, lucrurile pe care trebuie să le rezolvăm urgent cu Maria, pentru că sunt cele mai stresante, sunt:

1. zgâriatul, care a atins din nou culmi paroxistice (nu ştiu care e misterul acsetui comportament care vine şi pleacă după legi numai de el ştiute...)

2. răsturnatul obiectelor de pe masă. Nu am curaj să mă ridic nici 2 secunde de lângă Maria când mănâncă, pt că răstoarnă fie farfurie, fie paharul, fie apucă altceva de pe masă şi le scutură până le înnebuneşte (de ex. solniţa) sau scoate toate şerveţelele din cutie.

3. scosul limbii la Cosma. E un mod al ei de a se juca cu el (scoate limba şi vocalizează foarte mult, desigur, nearticulat), dar a devenit foarte stresant pt Cosma şi foarte neplăcut în public.

1 şi 3 ţin de comportamente, 2 se datorează în mare parte motricităţii defectuoase. Având în vedere că nu mai cred în tehnicile comportamentale clasice (le-am încercat şi au dat greş sau au avut succes o perioadă limitată), aştept să vină un gând genial de undeva.

În concluzie, de-asta nu mai scriu, pentru că în capul meu sunt prea mulţi nuştiucum şi nuştiuce.

Hristos a înviat!

Chipul cel nefăcut de mână omenească al lui Hristos

Icoană rusească, Şcoala de la Novgorod, sec. XII

Caut geniu

Terapia noastră a fost aproape complet sistată de vreo 4 luni din pricina spitalizărilor dese şi a incapacităţii Mariei de a lucra. Standardele mele au coborât foarte mult: nu îmi doresc decât să aibă cât mai puţine crize... în rest, pace şi voie bună.

Acum, că a trecut o lună în care a fost stabilă şi trag nădejde că este începutul unei perioade mai faste, am reînceput să mă gândesc la terapie.

Ce (mai) vreau de la Maria?

Concluzia la care am ajuns este că partea cognitivă este ultima care mă interesează în momentul de faţă. Prioritare sunt limbajul, autoservirea şi motricitatea. Ştiu, nu poţi despărţi zonele de dezvoltare, ele se întrepătrund, şi cu siguranţă nu renunţăm la programele care merg pe cognitiv, dar acestea trei de mai sus sunt cele pe care face progrese mari (limbajul) sau pe care are restanţe majore (motricitatea şi autoservirea, legate una de alta). Tot ele o împiedică cel mai mult în relaţia cu alţi copii şi în viaţa de zi cu zi.

Nu am găsit însă nici până în ziua de azi un kinetoterapeut care să fie pasionat de ce face şi care să mi-o modeleze pe Maria cu sârguinţa şi inventivitatea cu care o fac fetele care lucrează ABA cu ea. Ba da, mint, am cunoscut pe cineva de acest fel, dar a emigrat în Canada... În rest, toţi kinetoterapeuţii care au lucrat cu Maria au fost genul care bifează şedinţa şi fac luni de zile aceleaşi exerciţii învăţate de ei în facultate sau, în cazul cel mai bun, exerciţii aflate din cărţi, dar necorelate şi neintegrate într-o viziune.

Vreau un kinetoterapeut genial, pe care să nu-l înghesui eu cu întrebări, ci să mă înghesuie el cu soluţii, care să viseze noaptea exerciţii noi şi care să vrea să modeleze fetiţa mea din lemn într-o fetiţă mai flexibilă şi mai sigură pe mâinile şi picioarele ei. Vreau un kinetoterapeut care să-şi propună câteva obiective clare şi pe care să muncească să le atingă într-un mod cât mai creativ şi perseverent.

Există? Ne vom întâlni în această viaţă?

Lumea văzută cu creionul

Dan Perjovschi, fragmente din What happened to us (2007).

Un meci ieşit din comun

Aseară. Vin târziu de afară cu căruciorul. Când mă aude că am intrat, D. vine în fugă şi-mi spune: "Mama, e revoluţie, se uneşte Moldova cu noi!"

Eu, buimacă rău, nu înţelegeam ce tot zice, nu am timp să dau drumul la televizor. În sfârşit, stau şi eu cu soţu' la ştiri şi pricep. D. freamătă şi tropăie până seara la culcare pe tema asta.

Azi dimineaţă, la 7, după ce îl scol să plecăm la şcoală, D. mă întreabă din nou precipitat:

"Cine a câştigat aseară la revoluţie?"

Pe cine am apărat?

Astăzi D. a făcut o remarcă tulburătoare, care m-a pus pe gânduri.

Săptămâna trecută a avut un mic conflict la ora de înot. S-a luptat cu alt copil pe mingea de polo şi l-a zgâriat pe acela. Din greşeală, dar şi pentru că din fire e mai smucit şi nu e întotdeauna atent cu cei din jur să nu-i bruscheze.

Copilul respectiv s-a plâns la mama lui, iar mama lui s-a inflamat. Ajunşi în vestiar după ora de înot, mama băiatului s-a răţoit la D., deşi eram şi eu de faţă, ceea ce m-a înfuriat. L-am rugat pe D. să-şi ceară scuze, mi-am cerut şi eu, dar doamna a continuat peroraţia. I-am spus că dacă vrea să se certe cu cineva, să se certe cu mine, pentru că eu l-am educat, deci eu sunt vinovată de purtarea lui, şi să nu mai ţipe la el.

În sfârşit, nu mai intru în detalii. Pe D. l-a speriat discuţia, până acum nu a fost obiectul vreunui conflict şi nu m-a văzut certându-mă cu cineva străin.

Ei, şi azi vine şi îmi zice: "Atunci când te-ai certat cu mama lui A, tu nu m-ai apărat pe mine, te-ai apărat pe tine. De ce?"

Chiar. Chiar! M-am simţit atinsă în mândria mea de mamă conştiincioasă, care-şi creşte bine copiii. M-am apărat pe mine, nu pe el şi gestul care îi scăpase. M-am îndreptăţit.

Nu era mai cinsitit să mă fac părtaşă gestului acela nechibzuit şi să mi-l asum, odată cu D.?

Reflexe

De când am copii şi, mai nou, de când face Maria terapie (4 ani deja), am dobândit reflexe de pedagog. Nu chiar Marius Chicoş Rostogan, dar undeva pe-aproape :)

Nu pot trece pe lângă o maşină, animal, copac, floare, etc fără să zic singură, cu voce tare sau doar în minte:

Uite maşina!

A trecut tramvaiul!

Uite pomul!

Căţelul latră.

Nu pot vedea că pune copilul mâna pe ceva fără să sar cu gura:

E cană. E goală/udă/mare/mică.

Da, este o furculiţă, cu furculiţa mâncăm.

Ghiozdanul. Îi trebuie lui D. la şcoală.

Creionul. E galben.

Etichetez emoţiile:

Eşti supărat că ai căzut.

Ce vesel eşti!

Eşti tristă că nu mergem la munte?

Mami e supărată că i-ai dat o palmă.

D. e nervos că nu-şi găseşte creioanele.

Ştiu, şi fetele care lucrează cu Maria păţesc acelaşi lucru :) Defect profesional, e clar, dar cât de mult mă ajută cu Cosma! Lumea lui e mult mai coerentă datorită descrierilor mele scurte şi concise, iar obişnuinţa de a "prompta" (a-l ghida fizic) după ce i-am cerut o dată sau de două ori să facă un lucru m-a scutit (deocamdată) de cicăleli şi instrucţiuni repetate până la plictiseală.

A, şi mai am un reflex, "Nu"-ul neutru din ABA: interdicţia spusă calm şi neutru, fără să mă ambalez şi fără să privesc în ochi, ca să nu dau şansa unei negocieri :) (valabil doar pentru Cosma, se-nţelege, cu D. bătălia e pierdută de mult, iar Maria a început şi ea să se sclifosească şi să-mi zică "Nu vreau!". Ah, dar cât iubesc asertivitatea ei, chiar şi aşa, incipientă.)

Să trec la reflexe şi cântecelele cu broscuţe şi şoricei cu care mă trezesc dimineaţa în cap? :))