Children are mysterious flowers.
Their names are riddles, their lives are gardens of forking paths.


sâmbătă, 28 martie 2009

Evadarea e viaţa mea

Pare firesc să trăieşti în oraş şi să îţi doreşti să fii mereu în altă parte. Marea majoritate pare să considere asta un concept valabil doar în timpul executării programului de concediu.

Schizofrenia în care suntem încurajaţi să ne complacem e mediul perfect pentru dezvoltarea microbului monotoniei. Rupem lanţul doar în week-end, la team-building sau în concedii. Şi atunci cu grijă, că duşmanul de la resurse umane pândeşte tot timpul.

marți, 24 martie 2009

Duios Tatiana trecea


Corina e cu Ica. Ica are o carie. Caria e mare.

Rică e cu Romică. Rică are o rană.

Ţicu şi Tanţa văd un ţânţar care înţeapă.

Horia hoinăreşte cu Haiduc când nu sunt la horă.

Zoica udă din zori zorelele şi zambilele.

Tatiana trece tocmai acum pe trotuar.

Nu e o glumă. Şi nici Lecţia lui Eugen Ionescu. Sunt fragmente din Abecedarul de clasa I.

Copiii le copiază în caiete. Caietele lor mari, care nu înţeapă. Stiloul scârţâie, pesemne s-a golit. Să-l umplem, mama, şi să mai citim despre Vasile, vărul lui Viorel, vecin de pagină cu Laura şi Lică. Lică are liliac, iar Rică are o rană. Ah, s-o astupăm cu zambilele Zoicăi, prietena lui Zizi, care zâmbeşte prin zarva din zăvoi.

Liber şi neînghiontit de nimeni, D. a scris azi o frumoasă propoziţie cu cuvântul "zor": Azor aleargă de zor în zori.

De ce m-am crispat? Pentru că nu era în Abecedar?

Nu-i nimic, este primul pas spre doctoratul total, care începe, nu-i aşa, cu percepţia aliteraţiei şi a felului în care sunetul e prins de aripi în zbor. Prin urmare, când te hotărăşti să articulezi, se recomandă, pe cât posibil, să ridici foarte sus gâtul şi bărbia, uite-aşa, şi să-ţi arunci gâtul spre fereastra cea mai apropiată, căci tocmai atunci s-ar putea să treacă cineva pe trotuar...

Ţuţu, motanul lui Ţicu. Sau poate Tatiana.

vineri, 20 martie 2009

Unplugged kids

Săptămâna asta am fost cu adevărat scoşi din priză - mai ales eu :)
D. a avut interdicţie la net din cauza unei boacăne, aşa că ne-am distrat de minune. L-am lăsat să gătească (pasiunea lui) şi am încercat să mă bag cât mai puţin peste el - urăşte asta, şi are dreptate. Aşa că băiatul a făcut două zile la rând cornuleţe şi biscuiţi de post - o minunăţie, l-am ajutat doar la frământat coca, în rest s-a descurcat singur-singurel. Aseară a recidivat şi a făcut pizza (de fapt, am făcut două, eu pe prima, el a tras cu ochiul şi a făcut-o pe a doua). Nu am poze cu pizza, dar am o poză cu ultimii trei biscuiţi, salvaţi de mine special pentru blog :)


C. scrie toată ziua, e pasiunea lui. Bine, e mult spus "scrie" la 1,6 ani, dar mâzgăleşte cu atâta meticulozitate şi silabisind în şoaptă atât de concentrat, încât ai crede că scrie şi citeşte în acelaşi timp :)

Maria a fost ceva mai bine, dar se pare că e turtită de răceală (la ea, dacă nu îi curge nasul sau nu are febră, chiar nu ştiu ce o doare sau dacă o doare). Aşa că mai toată săptămâna a umblat în braţe cu borcanul muzical din imagine, care pe ea o consolează şi pe mine mă enervează :(

luni, 16 martie 2009

Fabrica de fericire

Că tot sunt într-un anti-freudian mood :), mi-am adus aminte de un documentar senzaţional pe care l-am văzut anul trecut, The Century of the Self.

Dezavantaje:
  • Nu e genul conspiraţionist care mai circulă pe bloguri :)

  • Este în engleză, fără subtitrări (pentru cine ştie un pic de engleză, menţionez totuşi că este vorbit într-o engleză britanică impecabilă, mai uşor de înţeles)

  • este lung: are 4 episoade, fiecare durează câte o oră.

Avantaje:

  • este un documentar BBC exploziv

  • oferă foarte multe imagini de arhivă de la începutul secolului XX

  • pune istoria recentă într-o perspectivă inedită

Pe scurt, documentarul face legătura între apogeul psihologiei freudiene şi naşterea societăţii de consum. Mai precis, americanul care a dezvoltat noţiunea de public relations şi de consum în America a fost un discipol înfocat al lui Freud şi s-a bazat pe ideea de subconştient colectiv pentru a declanşa febra consumului: cumperi nu pentru că ai nevoie, ci pentru a te exprima pe tine însuţi, pentru a-ţi exprima sinele ascuns.

Ehei, iubirea de sine nu e ceva nou, cineva pus pe rele ne gâdilă mereu sinele :) Dar o asemenea celebrare a sinelui şi a puterii lui ca în secolul XX este într-adevăr, fără precedent.

Iată primul episod al documentarului, cu subtitlu Hapiness Machines. Fiecare parte are câte 10 minute:

-descarcă partea I

-descarcă partea a 2-a

-descarcă partea a 3-a

-descarcă partea a 4-a

-descarcă partea a 5-a

-descarcă partea a 6-a

Later edit: titlurile următoarelor trei episoade sunt:

The Engineering of Consent

There Is a Policeman Inside All Our Head: He Must Be Destroyed

Eight people Sipping Wine In Kettering.

Dacă există cerere, o să caut linkurile şi pentru aceste episoade :)

vineri, 13 martie 2009

Amelie nu a făcut crize de tantrum

Există un curent foarte puternic în cărţile de creştere a copilului care vine pe filieră psihanalitică şi care caută vinovăţii trecute care să explice defectele prezentului. Mai pe scurt, părinţii şi anumite evenimente din copilărie determină şi explică felul în care se manifestă/gândeşte/simte copilul.

Mama nu l-a ţinut în braţe suficient. L-a pus prea devreme în premergător :) Nu i-a vorbit când era în burtică. A plecat în concediu şi nu l-a luat şi pe el. L-a lăsat să-l crească bunicii. Tatăl îl trăgea de ureche când făcea prostii. Mama n-a dormit cu el în pat. A fost prea stresată şi de-aia face acum copilul circ toată ziua. Etc.

Dar şi părinţii au fost nişte copiii cândva, nu? Şi atunci felul în care se manifestă ei se datorează modului în care părinţii părinţilor s-au manifestat. Iar bunicii, săracii, n-au nici o vină, că străbunicii au călcat strâmb. Şi uite aşa facem o leapşa înapoi în timp, din părinte în părinte, şi nu ştim exact unde se opreşte vina.

Stilul ăsta de interpretare mi-e nesuferit. În primul rând pentru că nu acordă copilului dreptul la o viaţă interioară independentă, ci mută toată vina/responsabilitatea în spate, pe umerii părinţilor. Sigur, în mod clar ne influenţăm copiii, dar nu în măsura absolută pe care o pretind astfel de teorii şi nu neapărat prin evenimente de felul celor invocate. Cred cu tărie că fiecare copil care vine pe lume are traseul lui unic în viaţă şi este călăuzit de Dumnezeu indiferent de nevroza sau nepăsarea părinţilor.

Gândindu-mă la problemele astea, mi-am amintit de un film drag mie, Amelie Poulain. Un film despre dragostea de viaţă şi bucuria lucrurilor mici. Ei bine, regizorul a avut inteligenţa să ia peste picior clişeele de sorginte freudiană care fac ca în orice film american, criminalul să fi avut o copilărie nefericită, să fi fost abuzat/traumatizat de părinţi. Nu. Deşi o pune să se nască într-o familie mai mult decât dubioasă (un tată nevrotic şi o mamă de gheaţă :)), Amelie devine misionarul inocenţei copilăriei într-o lume abrutizată.

Pentru cine nu a văzut filmul, pun aici trailerul:

video

Şi primele zece minute din film, unde se descrie familia :)

video

joi, 12 martie 2009

De ce nu ascultă copiii? (2)

Ziceam acum două zile că motivele de bază ale neascultării, după părerea mea, sunt unele genetice (temperamentul copilului) şi psihologice (nevoia de a testa limitele - motiv valabil doar la copiii mici! şi oglindirea stărilor părinţilor - acest din urmă motiv a reieşit din discuţiile de la comentarii).

Ei, dar mai există şi un alt factor - esenţial, dar niciodată luat în seamă (excepţie fac persoanele care citesc :)). Sufletul copilului, ca al oricărui adult, este un teatru de război nevăzut. Deşi este ocrotit în pruncie de harul Botezului, pe măsură ce creşte, copilul învaţă să cunoască răul. Văzându-ne pe noi, văzând alţi copii, învaţă să se răstească, să dea cu picioarele, să ia jucăria altuia, să mintă, să vorbească urât. Să-şi facă voia lui.

Şi copiii, ca şi noi, sunt prinşi în lupta asta nevăzută pe care o ducem pentru mântuire. Iar neascultarea este motivul de căpetenie pentru care Adam a fost alungat din rai. A-ţi face mereu voia ta este drumul sigur către împietrire, aroganţă, iubire de sine şi tot ce vreţi. Nu degeaba toţi sfinţii au insistat până la epuizare că singura care te mântuieşte este ascultarea/smerenia. Şi că binecuvântarea părinţilor este o pavăză greu de străpuns de Cel rău.

Dar o asemenea atracţie spre neascultare este cu mult peste puterile lor de înţelegere. Nici de la 7 ani în sus nu e foarte uşor de priceput. Plus că necesită enorm autocontrol, pe care un copil cu greu îl are (mai ales cei năbădăioşi din fire).
De-asta cred că, dincolo de teorii psihologice şi tehnici de lucru, relaţia cu copilul nu se poate îmbunătăţi decât prin rugăciune.

Cineva îmi spunea mai demult să zic mai bine o rugăciune în gând şi să tac atunci când mă enervează bărbatu' decât să mă iau la ceartă şi să nu ajung nicăieri. E perfect valabil şi la copii. Când o iau razna şi vezi că orice le-ai zice le intră pe o ureche şi le iese pe alta, mai bine taci şi roagă-te în gând să se liniştească.

Ah, dar cine mă învaţă şi pe mine să-mi ţin gura în momentele esenţiale?

miercuri, 11 martie 2009

Leapşa de la Anca

Anca m-a lepşuit, dar am tras puţin de timp :) Am vrut să pun câteva poze relevante, dar uite că nu le mai găsesc :( Prin urmare, o să dau doar titlurile unor poze virtuale. Deci uite ce mă face pe mine să zâmbesc:

1. Damian cântând fericit "Deşteaptă-te, române!" în vestiarul de la şcoală, după ora de înot
2. Cartofii scoşi din cămară de Cosma şi aranjaţi cu grijă pe canapeaua din sufragerie
3. Eu scriind absorbită la calculator şi în spatele meu, Maria cu cearceaful în cap aşteptând nemişcată să mă întorc

Merge? :)))

Dau leapşa mai departe mamei lui M.

marți, 10 martie 2009

De ce nu ascultă copiii (1)

E, şi cum ziceam, ca să ţinem balanţa între disciplină şi iubire, ar trebui să pricepem de ce ăştia micii/marii nu ascultă :).

Primul răspuns e foarte limpede şi a fost dat de toţi psihologii: copiii habar nu au când aterizează în lumea noastră care sunt mecanismele ei de funcţionare - regulile. Şi habar nu au că trebuie să se supună acestor reguli. Le învaţă treptat, în principal încălcându-le :) Şi cum descoperă că un anume gest a enervat-o pe mami, îl repetă cu insistenţă, să vadă până unde poate merge. Cu alte cuvinte, copiii testează limitele. Neascultarea lor (când sunt mici, până în maxim 5 ani) e o formă de cunoaştere a lumii (paradoxal) şi de manifestare a independenţei.

Pe urmă, lucrurile se complică. Intră în joc în mod cert temperamentul fiecărui copil. Mă uit la Cosma al meu (1,6 ani) cât de liniştit şi blând este - deşi are, desigur, momentele lui de încăpăţânare. Dar acceptă repede regula şi nu se supără foarte tare. Este de ajuns să-i spun o dată pe un ton neutru, dar ferm, cum stă treaba, şi deja ŞTIE.
Ei bine, când avea 1,6 ani, Damian începuse deja să ia palme la funduleţ :(( Mi s-ar părea o barbarie acum să îl altoiesc pe Cosma, dar ţin minte că atunci eram disperată cu Damian, care făcea crize de furie în toată regula, se mai dădea şi cu capul de podea, şi nu se putea linişti cu nimic, nici cu ţinut în braţe, nici cu vorbe frumoase, cu nimic! Şi mai rău, ţin minte că îl apucau uneori manifestările astea de independenţă în situaţii-limită pentru mine, când numai cu o palmă la fund mai rezolvam ceva - de exemplu, traversam strada, Maria pe atunci nu mergea, era în cărucior, pe el îl ţineam de mână, şi se trântea în mijlocul străzii taman când venea spre noi o maşină...

Bagajul ăsta genetic, să-i zicem, (temperamentul) este clar un factor care înlesneşte sau dimpotrivă, îngreunează adaptarea copilului la reguli. Un copil îndărătnic va avea mai mult de luptat cu sine însuşi în viaţă - şi poate pentru asta chiar merită mai multă înţelegere şi compasiune...

Chiar în seara asta am dat peste un sfat al Sfântului Teofan Zăvorâtul către o mamă care se plângea de fetiţa ei:

"Să ştiţi că îndărătnicia vesteşte deseori o voinţă tare, iar asta nu-i o trăsătură rea. Trebuie să aveţi însă înţelepciunea de a o înrâuri în aşa fel încât ea să nu bage de seamă că i se porunceşte şi să facă ceea ce doriţi dvs ca din proprie iniţiativă. Domnul să vă dăruiască pricepere.

De ce asemenea cruce întrebaţi? Ca să vă smerească şi să vă alunge gândurile de trufie. Pe deasupra, ca să vă amintiţi mai des cât de îndărătnici suntem noi înaintea Domnului atunci când în locul voii Lui ne supunem poftelor proprii şi cât de neplăcut este acest lucru lui Dumnezeu."

Disciplină şi iubire (1)

Discuţia despre educarea/disciplinarea copiilor s-a cam aprins, şi simt nevoia să separ un pic firele de discuţie. Cred că sunt câteva probleme care merită dezvoltate pe îndelete:
- motivele pentru care nu ascultă copiii (sau mă rog, cele mai importante, din punctul meu de vedere)
- metodele de disciplinare (aici ne înfigem în terapia comportamentală :)) - care sunt, cât de eficiente şi în ce condiţii.

Dacă în seara asta reuşesc să găsesc o jumătate de oră de linişte, promit să scriu despre motivele neascultării (în opinia mea, desigur). Dar acum Damian îmi dă târcoale pentru cele 30 de minute pe zi de screen time :), iar Maria îmi cară tot felul de cărţi în cap sau în poală şi mă roagă să-i citesc. E cazul să mă ridic de pe scaun şi să dau shut down, nu?

Pe noi cine ne disciplinează?

Am să public sub formă de postare răspunsul unui prieten bun la articolul precedent, cel cu milităria :) Dincolo de faptul că este echilibrat şi subtil, îmi pregăteşte terenul pentru felul în care vroiam să continui discutarea problemei disciplinării copiilor - o problemă care mă macină îndelung, recunosc. Mulţumesc, M!

Ti-am tot citit postarea in incercarea de iti/imi da un raspuns si nu cred ca am reusit. Stiam oricum ca dpdv al autoritatii parentale sunt o catastrofa.

Eu cred ca n-ai avea nicio dilema daca, asa cum spui, ti-ai putea pastra rabdarea si n-ai reactiona inainte de final printr-o descarcare nervoasa. Numai Dumnezeu reuseste chestia asta cu noi oamenii, niste copiloi pe care nu ii poti duce cu forta in camera lor. In ultima instanta sa zicem ca i-ai putea baga acolo, dar scena incepe deja sa miroasa a carcera.

Deci, din experienta mea, copiii au mai multa rezistenta ca noi in insistenta decat avem noi adultii in rabdare. La mai mult de 30 de minute de foc de mitraliera continuu dupa zile intregi de asediu cu rafale sporadice eu cedez. Si asta in cea mai buna dintre situatii. In general ma rastesc la ei scurt si fara noima, oricum infricosator, la care sunt doua continuari: 1. ori ei incep sa planga de-adevaratelea, cred ca de rusine si de neputinta de a fi altfel, dupa care ii iert si razboiul inceteaza pentru o vreme. Sau 2. nu reusesc sa fiu indeajuns de impunator, ei continua tirul si atunci eu ma supar de-adevaratelea (imi pare rau ca mi-am pierdut firea si simtul ratiunii) si nu mai pot rosti nimic o vreme. Repaus vocal. Galagia din jurul meu atunci se pierde in eter, devin prea indepartat ca sa ma mai afecteze balamucul din jur. Atunci ei simt ca m-au covarsit si din mila ca la un om cu un betesug vin si ma mangaie ca sa imi treaca. Iar mie imi trece greu, cam asa ca mamei lui Nica a Petrei.

Evident ca cu povestea asta nu ti-am oferit nicio solutie. Am insa o metoda prin care sper ca intr-o zi sa gasesc un raspuns: ma tot gandesc la cum face Dumnezeu cu mine ca sa ma aduca spre bine si sa ma inspir din asta. Si cred ca aici fiecare parinte gaseste raspunsul lui neasemuit. Pe al meu cred ca l-am gasit doar ca e atat de greu de aplicat, incat uneori pare imposibil.

Oricum un lucru mi-e clar: e o prostie sa am pretentia sa obtin de la copiii mei mai mult decat face El cu mine ca sa ma aduca spre bine. Ar fi vanare de vant.

duminică, 8 martie 2009

Dăm milităria jos din pod...

...sau încercăm să îmbunătăţim relaţiile părinţi-copii :) (în limbaj politically correct).

Citesc de ceva vreme cartea "1-2-3 Magic. Effective Discipline for Children 2-12", pe care o căutam de multişor. O am într-o variantă xeroxată şi îmi prinde tare bine în clipele (rare) când am răgaz să o studiez.

Motivul? Sunt cam debusolată în relaţia cu băiatul meu mare, de 7 ani. E un copil extrem de deştept, sufletist şi tot ce vreţi, dar mult prea exuberant/turbulent/gălăgios/încăpăţânat etc pentru puterile mele. Orice cerinţă din partea mea este negociată de el la sânge, şi ori cedez eu (el niciodată! e un precupeţ înnăscut!), ori se lasă cu scandal şi nervi. Nu îl pot constrânge decât prin pedepse (cost-response, cum s-ar zice în terapia comportamentală), dar mi s-a acrit şi mie de strategia asta, mai ales că într-o zi a început să-mi spună cum se gândeşte el să-şi pedepsească plozii când i-o avea!!

Acum, să nu vă imaginaţi cine ştie ce abuzuri din partea mea :), singura pedeapsă care "merge" este să-i tai calculatorul ... Funcţionează aşa de bine, încât mă sperie...Adică mă sperie puterea pe care o are asupra lui ecranul. Deşi nu îl las mai mult de o jumătate de oră pe zi la calculator, este literalmente înnebunit şi negociază orice minut ("am fost la baie", "s-a blocat", "nu s-a încărcat", etc etc) ca să mai stea un pic în plus.

Ei, şi cum ziceam, caut să-mi schimb modul de abordare. Încerc din răsputeri să-l laud când face ceva bine (dar cum vede că îl laud, mă întreabă fremătând dacă pentru asta îl las o jumătate de oră în plus la calculator, şi iar intru în bucla din care nu se iese decât cu ceartă...).

Uff, e tare complicat să ai copii mari...Ştiu, i-ar trebui o curte, că bate toată ziua minge în casă, are foarte multă energie, nu e genul care să stea să coloreze/lipească, etc, dar nici nu ştiu ce să fac în situaţia dată, cu Maria aşa cum e şi cu Cosma printre picioarele mele.

Şi ca să închei, am terminat prima jumătate din carte, cea care se ocupă de managementul comportamentelor care vrem să înceteze ( de exemplu, urlete, tăvăleli, răspunsuri urâte, etc). Se merge pe ideea de numărat până la 3 (cu 15 secunde pauză între 1, 2 şi 3, ca să-i dai copilului timp să se oprească), apoi time-out - nu s-a potolit, îl duci frumos în camera lui şi îl laşi acolo câteva minute singur. Cheia este SĂ NU ŢIPI şi SĂ NU TE ENERVEZI, altfel totul se duce de râpă.

Mda, aici e aici, e greu să-ţi ţii nervii...
Şi mai e ceva: ce faci când e prea mare ca să-l duci în camera lui dacă el se împotriveşte?

luni, 2 martie 2009

Despre rolul duhovnicesc al hoţilor


De vineri am fost iar în spital. De data asta Maria şi-a revenit mai repede, mulţumim Domnului.

Duminică dimineaţa ne-am externat şi am plecat fericiţi spre biserică, unde am mai prins jumătate de slujbă.
La sfârşit, am aflat că eram în Duminica iertării. Părintele ne-a îndemnat să ne cerem iertare de la cei pe care i-am amărât cu ceva şi să iertăm şi noi pe cei care ne-au enervat/deranjat/mâniat în vreun fel sau altul.

Eram foarte fericită şi liniştită că ne întoarcem acasă. Nu ştiam pe nimeni care să fi avut ceva împotriva mea şi nici nu mă ştiam să fi deranjat pe cineva foarte tare. O mulţumire de sine cam dubioasă.

Am plecat spre maşină, cu gând să ne întoarcem acasă. Dar şoc şi groază! Geamul spart, ciobuleţe pe jos. Bagajele noastre de spital dispărute. "Cineva" făcuse o vizită scurtă la maşină şi ochise genţile mai arătoase. Aveam acolo şi laptop, şi modem de internet, şi portofel, şi cărţi, şi haine...

Mi s-a pus un nod în gât. Ştiu că posturile încep în şuturi, dar de fiecare dată iau şutul de unde nu mă aştept. Semn că trebuie să fii pe fază tot timpul - treaz, cum zic Părinţii.

Acum ştiu că am pe cine ierta. Recunosc că mi-e cam greu.

imagine: Iertare, print de Thierry Ona