Ţipă!

O altă idee ingenioasă, zic eu, a lui Louise a fost alternativa pe care ne-a dat-o la modul agresiv cu care s-a obişnuit Maria să-l "agaţe" pe frati-su mai mare (zgâriat, tras de păr). Pentru că am ajuns la concluzia că Maria se manifestă aşa de dragul efectelor obţinute (Damian ţipă, se zbate, fuge de ea, un întreg arsenal rocambolesc, cu tuşe foarte groase... că deh, la rândul lui, şi el vrea să ne atragă atenţia nouă cât de mult e chinuit...), Louise a sugerat să facem în aşa fel încât să obţinem acelaşi efect prin alte mijloace. Mai concret, Maria să vină la Damian şi să-i dea un cartonaş PECS pe care să scrie ŢIPĂ (că deocamdata nu pronunţă cuvântul).

Bravooo, super idee!

Zis şi făcut.

Am confecţionat cartonaşul PECS şi azi, când s-a întors Damian de la grădiniţă, am trimis-o pe Maria cu cartonaşul la el. Maria habar nu avea ce scria acolo. Damian a luat cartonaşul, a făcut ochii mari (chiar îmi cereţi să fac chestia asta?!), s-a aruncat pe spate în pat şi a ţipaaaaaaaaaaaaaaat. Maria - tablou! Oh my God... ce cartonaş straşnic, pare să-şi fi zis, pentru că l-a smuls repede de la Damian şi s-a îndreptat cu el spre mine. Damian: "Maria, dă-mi mie cartonaşul, vreau să ţip!" Maria: "Nuuuuu! Mama!" Damian: "Ba vreau eu, te rooog!" Maria: "Nuuuuu!"

E în faţa mea şi-mi dă cartonaşul. Îi sticlesc ochii. Cum să povestesc ca să fiu mai plastică?... Psycho? Scena din duş? :)) Cam aşa m-am achitat de ţipat.

Thumbs up for Louise!

Frate şi soră

Din vară, de când s-a născut Cosma, Maria nici nu i-a aruncat o privire. A învăţat destul de rapid să-i zică "bibi" (bebe), apoi "Coma" şi în cele din urmă "Cosma". Şi atât. Am stat pe capul ei în fiecare zi: Maria, uită-te la Cosma! Eram gata să-i recompensăm la maxim orice privire, cât de scurtă, azvârlită în direcţia lui. Ignorul a fost însă suveran din partea ei.

De o lună însă, Maria l-a descoperit brusc pe Cosma. Îl aude gângurind pe limba lui şi a devenit extrem de curioasă. Cum intră în casă, începe să-l caute: mai întâi în cărucior, pe urmă în pătuţ. Îl imită, bolboroseşte şi ea cu limba scoasă, îl mângâie demonstrativ (cum am promptat-o de nu ştiu când) şi spune "Of" (interjecţia ei de iubire...), "băiat mic".

Mai nou, îi aduce fel şi fel de ofrande: hârtiuţe, firimituri, frunze. I le pune pe toate în cap. Azi a fost foarte fericită că l-a "încununat" cu mărar furat de prin bucătărie.

Is mommy cool?

Unul din programele cele mai ingenioase pe care ni le-a lăsat Louise se numeşte chiar aşa: "Is mommy cool?" Da, ştiu, în română sună altfel, mai plicticos. Nu am găsit altă variantă decât "E voie/nu e voie".

Care e miezul chestiunii? Programul vrea să o înveţe pe Maria diferenţa dintre un comportament permis şi unul nepermis. Mami trebuie să facă o boroboaţă, iar terapeutul să o întrebe pe Maria: "E voie ce face mami?" (of, ce frumos ar fi fost să întrebe "Is mommy cool?"). Maria e învăţată să răspundă cu "e voie" sau "nu e voie" (deocamdata nu pronunţă cuvintele, dar folosim cartonaşe PECS cu un X mare roşu pentru "nu e voie" şi un semn verde de bifat pentru "e voie").

Primul comportament pe care l-am introdus în program este trasul de păr. Am găsit o strategie mai uşoară decât să intru de fiecare dată la lecţii şi să trag pe cineva de păr :)). Am făcut filmuleţe scurte cu mine şi terapeutele, trăgându-ne reciproc de păr, apoi mângâindu-ne pe cap (trebuie să modelăm şi comportamentul permis).

Nu am mai râs de mult atât de copios! Am acolo materie de şantaj la greu :)) Dacă mă supăr, le postez pe youtube, le-am "ameninţat" deja pe fete :))

După trasul de păr, o să ne ocupăm şi de băgatul în gură, mâncatul de pe jos, lovitul cu obiecte. He he, distracţia continuă!

Fetele Mariei (3)

Cea mai nouă în echipa noastră e Diana. Dintre toţi terapeuţii pe care i-am avut vreodată, ea a fost cea care s-a integrat cel mai repede şi care a deprins cel mai uşor tehnica de lucru. Are un talent pedagogic înnăscut şi o foarte bună intuiţie psihologică. În plus, îi place să "meşterească" - ea ne confecţionează tot felul de materiale de lucru, jucării adaptate sau orice altceva ne trece prin cap. E răbdătoare şi meticuloasă şi ar sta să lipească hârtiuţe şi sclipici până la 12 noaptea!

Când s-a destrămat prima echipă, anul trecut ( o echipă la care ţinusem iarăşi mult, nişte fete minunate), am suferit foarte tare şi mi-am promis să nu mă mai ataşez de terapeuţi. Am încercat să fiu distantă şi neprietenoasă (Corina, săraca, m-a prins în perioada asta!), dar nu mi-a ieşit. Acum fetele sunt iarăşi prietenele mele şi nici nu vreau să mă gândesc la momentul în care n-o să mai fie prin preajmă.

Cât despre restul studentelor care au mai trecut pe la noi şi au stat mai mult sau mai puţin - prefer să nu comentez. La unele am renunţat eu, altele au renunţat singure. Sunt rea şi antipatică dacă îmi propun, şi oamenii care nu îmi plac ajung să plece singuri. C'est la vie...

Fetele Mariei (2)

Bun, să continuăm. Vine la rând Corina - sau Ina, după cum îi spune Maria.

Corina lucrează cu Maria de un an de zile. Când a venit la interviu şi la probă, nu am fost teribil de încântată de ea. Ştiam mai multe despre terapie şi eram mai pretenţioasă. (Ah, dacă aş mai avea nişte înregistrări cu Silvia acum 3 ani, cred că aş muri acum de râs... Nici nu vreau să mă gândesc cum lucram noi pe atunci!).

Proba pentru seria de recrutări în care am ales-o pe Corina fusese să-şi petreacă o jumătate de oră în compania Mariei şi să se joace cu ea. Greu, mi-am dat seama pe urmă. Au fost multe fete care au renunţat, pt că Maria le-a simţit mai moi, mai indecise, şi a început să le "testeze" (să arunce jucăriile pe jos, să tragă de tot ce e în cameră, etc). Altele au rezistat, dar nu au făcut decât să repete micile idei de jocuri pe care le sugerasem eu înainte. Corina mi-a plăcut pentru că a fost singura care a avut momente de spontaneitate şi a reuşit să o facă pe Maria să râdă.

Au trecut însă câteva luni bune până să-mi intre Corina la suflet. Nu ştiu de ce, dar îmi era antipatică :))! Sau eram eu o gravidă mofturoasă, nu ştiu :)) Oricum, gheaţa s-a spart treptat. Corina (leoaică, la fel ca mine şi ca Silvia) m-a dezarmat prin devotamentul ei şi implicarea în terapie. Cum vine la Maria, mă ia de la uşă: "Ştii la ce m-am gândit să facem?"

He he, bucuria mea, competiţia de idei.

În plus, Corina o apără pe Maria chiar ca o leoaică! (La fel şi Silvia, de altfel). De câte ori am fete noi la probă, Corina le sperie cel mai tare :). E rea şi exigentă, nu vrea să vină la Maria oricine, şi mai bine le pune pe fugă din prima decât să ne înşelăm cumva şi să angajăm pe cine nu trebuie. Până acum a funcţionat! Chiar le-a pus pe fugă pe fetele care nu aveau sânge în ele şi vână de terapeut.

Ina dragă, sper să mai fii lângă noi când va spune Maria "Luceafărul"!

Fetele Mariei (1)

Pentru că au intrat pe blog fetele care lucrează cu Maria şi fac comentarii de zor :)), m-am gândit să le fac o scurtă prezentare. Aşa, ia să vedem cu cine începem?

O să încep cu Silvia, pentru că e cea mai veche terapeută din echipă. Lucrează cu MAria de aproape 3 ani de zile şi o cunoaşte ca pe propriul buzunar! Silvia debordează de energie şi idei, şi îi place să fie şefă. E bossy rău de tot! Dar îmi place. Maria nu suflă în faţa ei (aşa cum face în faţa mea...) şi Silvia se consideră o a doua conştiinţă a Mariei (sau un fel de greiere Jiminy, hi hi...)

Nu-mi amintesc exact ce am gândit când am angajat-o pe Silvia în 2005, pe vremea aia nici nu prea mă descurcam cu interviurile, cu terapia... Ce mi-a rămas însă în minte este faptul că a venit la interviu, deşi afară ploua cu găleata (iar eu eram convinsă că nu mai apare, aşa cum se întâmplă cu mulţi care sună şi pe urmă dispar) şi că m-a întrebat ceva interesant: eu i-am spus la un moment dat că Maria are un căluţ de lemn, dar nu e interesată de el, iar ea m-a întrebat: "Dar ai lăsat-o să-l descopere?" Oops! Cum adică să-l descopere? Fata asta e mai deşteaptă decât mine!

La şedinţe, Silvia a început să ne piseze cu idei de jocuri şi tot felul de obiecte adaptate Mariei, ceea m-a încântat (şi enervat în acelaşi timp, că era pisăloagă rău:), vroia să se afişeze). Mi-am dat însă rapid seama că prefer un om care să mă piseze cu idei decât unul inert, care să aştepte să-i spun eu ce să facă.

Silvia e pe baricade în continuare, Maria a ajuns un fel de pariu personal al ei. Pariul că SE POATE, oricât de grav ar fi afectat copilul. Acum un an îmi spusese că pleacă de la Maria când Maria îi va spune pe nume (lucru inimaginabil atunci, când Maria nu reuşea să înveţe o biată silabă decât după luni întregi de zile). Iată însă că se petrec miracole, Maria ne-a uluit cu rapiditatea cu care a început să verbalizeze. Acum zice "Silvia" şi multe altele. Silvia a ridicat ştacheta la "Luceafărul", după cum citesc pe la comentarii. . Hm, ce să cred, că Silvia nu va mai pleca niciodată de la Maria, sau că Maria nu va mai avea nevoie într-o zi de Silvia?

Louise

După experienţa norvegiană cu Heidi, am zis să mai facem o încercare, să nu scuipăm ca după pisica neagră. Am mai contactat o agenţie de supervizare şi am chemat încă un consultant la Maria. Voi fi rea, am jurat în barbă ca Baiazid, voi fi rea şi pretenţioasă şi nu mă las până nu taxez orice greşeală, cât de mică. Doar o fac pe banii mei.

Louise m-a dezarmat însă. Prin pricepere şi creativitate, prin simţul practic indispensabil unui terapeut de calitate, prin dorinţa de a ajuta. După plecarea ei, brusc m-am liniştit: Maria nu e un pachet de stereotipii imposibil de controlat, aşa cum am ajuns să cred, obosită să mă mai aştept la ceva bun şi incapabilă să mai văd tabloul de sus din pricina nodurilor în care m-am prins.
Maria poate învăţa multe şi poate fi disciplinată, dacă ştii cum şi dacă ai răbdarea şi consecevnţa de a o face.

Degeaba învaţă forme geometrice, culori, emoţii şi dimensiuni dacă nu e capabilă să interacţioneze cu fratele ei decât prin pumni în spate sau zgârieturi. Louise ne-a redirecţionat spre partea practică, extrem de funcţională a terapiei, spre firescul lucrurilor. Programe simple, dar îngrozitor de utile: cum să nu mai arunce mâncarea din farfurie, cum să nu mai apuce toate obiectele din jur şi să le tragă/arunce/mănânce, cum să aştepte...

Venit acasă mai devreme, fratele mai mare al Mariei s-a emoţionat auzind-o pe Louise vorbind în engleză. Şi-a scormonit mintea după ultimele lecţii de engleză de la grădiniţă şi a început să plaseze fraze scurte în pauzele din conversaţia noastră: "I am a mosquito", "I am an elephant"...

He, he, băiete, nici nu ştii ce te aşteaptă. O învăţăm pe Maria să joace cărţi cu tine şi să te provoace la Război. Snap!

Doamna fără corp

Neurologul şi scriitorul Oliver Sacks are o carte foarte frumoasă, Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie, în care adună poveşti ale diferiţilor pacienţi cu care a avut de-a face şi care l-au impresionat prin stranietatea senzaţiilor şi tulburărilor. Ei bine, în cartea asta se află şi povestea Doamna fără corp, despre o femeie care şi-a pierdut brusc simţul proprioceptiv - adică percepţia propriului corp.

Cam aşa e şi Maria: are un simţ atrofiat sau, în orice caz, deformat al propriului corp. De exemplu, îi e greu să imite o mişcare pe care nu o cunoaşte, pentru că nu ştie exact ce parte a corpului să mişte şi cum, îi e greu sa-şi găsească la repezeală nasul sau urechea dacă o întreb, iar dacă e nevoită să treacă printr-un spaţiu strâmt, nu apreciază distanţele şi nu-şi dă seama dacă are loc sau nu pe acolo.

Până acum 3 ani, când ne-am apucat serios de terapie, nu localiza un stimul pe corp. MI s-a întâmplat, când avea vreo 3 ani, să o încalţ cu nişte pantofiori care o strângeau şi să nu-mi dau seama de acest lucru. O vedeam că are un disconfort, dar nici prin cap nu mi-a trecut că de la pantofiori. Când am ajuns acasă şi am descălţat-o, am observat cu groază că avea un pantof plin de sânge.

Care a fost strategia noastră după ce ne-am apucat serios de terapie: am început să-i lipim scotch pe diverse locuri din corp. Mai întâi pe părţi vizibile, ca să-l descopere repede, apoi în locuri din ce în ce mai ascunse: sub bărbie, sub braţ, pe talpă etc. Prinsă de jocul nostru, Maria a ajuns treptat să simtă scotchul oriunde îl doseam şi să-l dezlipească încântată de acolo. Evrika! După câteva luni de lipit şi dezlipit, am văzut-o pe Maria că vine supărată la mine şi-mi arată sandaua în care îi intrase nisip. Să râd? Să plâng?

Acum, că a început să verbalizeze mai des şi a învăţat să spună numele câtorva părţi ale corpului, ne-am trezit într-o zi că a venit la noi cu scotchul şi ne-a spus: "Nas". Ha ha, vroia să-i lipim scotch pe nas! Ne-am prostit toate şi am lipit scotch pe toate nasurile din bucătărie!