Prima zi de şcoală pentru Maria (cu întârziere de două luni, dar din motive obiective). Un dom' profesor uşor neras, cu un ochi azvârlit mai într-o parte.
- Ce are?
- Retard sever şi epilepsie.
- Face crize grand mal sau petit mal?
- Grand mal.
- Cum face? Se tăvăleşte pe jos, dă din mâini şi din picioare?
- (îmi reţin o grimasă de stupoare) Face crize doar în somn. (Nu era cazul să-mi reţin grimasa, era doar începutul).
- Bine, lăsaţi-o aici.
- NU o las, are însoţitor.
- Nu mă interesează, să stea pe hol. Mă descurc cu ea.
- Da, înţeleg, dar e nevoie de o tranziţie... Măcar până înţelegeţi ce spune.
- Eu înţeleg tot, le cunosc limbajul.
- Atunci să vă spun câteva activităţi preferate ale ei.
- Nu mă interesează, poate sunt contraindicate (?!). O să văd eu ce ştie şi ce nu ştie.
Maria deja se învârtea în cerc, am încercat să-i atrag atenţia asupra acestei autostimulări, ca indicaţie indirectă că dacă face aşa, înseamnă că se plictiseşte şi ar trebui să schimbe activitatea.
- Ştiţi, se învârteşte în cerc dacă nu are o ocupaţie sau se plictiseşte.
- Foarte bine că se învârteşte.
- (Din ce în ce mai alarmată) Păi, nu e bine deloc!
- Lasă, că o pun să se învârtească şi în sens contrar, să nu ameţească.
Ştiu, suntem o ţară de doi lei, dar reuşesc să mă uimesc de fiecare dată când mai descopăr un motiv în plus. Până una-alta, nesimţirea acestui dom' profesor m-a făcut să clămpănesc din nou nervoasă pe tastatura blogului.
vineri, 19 noiembrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)