Prima zi de şcoală pentru Maria (cu întârziere de două luni, dar din motive obiective). Un dom' profesor uşor neras, cu un ochi azvârlit mai într-o parte.
- Ce are?
- Retard sever şi epilepsie.
- Face crize grand mal sau petit mal?
- Grand mal.
- Cum face? Se tăvăleşte pe jos, dă din mâini şi din picioare?
- (îmi reţin o grimasă de stupoare) Face crize doar în somn. (Nu era cazul să-mi reţin grimasa, era doar începutul).
- Bine, lăsaţi-o aici.
- NU o las, are însoţitor.
- Nu mă interesează, să stea pe hol. Mă descurc cu ea.
- Da, înţeleg, dar e nevoie de o tranziţie... Măcar până înţelegeţi ce spune.
- Eu înţeleg tot, le cunosc limbajul.
- Atunci să vă spun câteva activităţi preferate ale ei.
- Nu mă interesează, poate sunt contraindicate (?!). O să văd eu ce ştie şi ce nu ştie.
Maria deja se învârtea în cerc, am încercat să-i atrag atenţia asupra acestei autostimulări, ca indicaţie indirectă că dacă face aşa, înseamnă că se plictiseşte şi ar trebui să schimbe activitatea.
- Ştiţi, se învârteşte în cerc dacă nu are o ocupaţie sau se plictiseşte.
- Foarte bine că se învârteşte.
- (Din ce în ce mai alarmată) Păi, nu e bine deloc!
- Lasă, că o pun să se învârtească şi în sens contrar, să nu ameţească.
Ştiu, suntem o ţară de doi lei, dar reuşesc să mă uimesc de fiecare dată când mai descopăr un motiv în plus. Până una-alta, nesimţirea acestui dom' profesor m-a făcut să clămpănesc din nou nervoasă pe tastatura blogului.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
7 comentarii:
si e musai sa ramaneti la el, nu o poti muta?
io una nu inteleg de ce in tara asta, in ditamai orasul asta, nu exista o cladire cu niste sali, in care sa poata sa invete copiii astia ce au nevoie sa stie. de ce nu se poate fara o programa anume, care oricum e aiurea impusa tuturor, fiecare cu nevoia lui. pur si simplu, sa invete sa picteze, sa citeasca, sa scrie, sa-si foloseasca mainile, sa mearga, sa vorbeasca, sa se joace.
sa se joace cu apa, sau cu bile, sau cu tarate, sa construiasca, pur si simplu, sa uitam de programa si de metode stupide de a-i tine in banca si sa-i ajutam sa FACA chestii, sa STIE, sa INTELEAGA.
cat de greu ar putea fi?
de ce trebuie ca la clasele speciale sa fie repartizati profesori cretini care s-au ocupat de greve si procese si pe care parintii si copiii nu-i mai vor? de ce am senzatia ca mai mult de jumatate din profesorii care lucreaza in sistemul de stat cu copiii speciali, sunt de fapt rebuturi ale breslei?
nu doar rebuturi, ci oameni care au probabil o puternica frustare sa aioba de-a face cu "handicapati", mai ales cu "severi", cum frumos ii numesc ei, si-atunci intra intr-o lupta tacita de genul "lasa ca nu ma fac ei pe mine". Se transforma intr-un fel de paznici de puscarie, a caror unica misiune este sa asigure "ciocu' mic" si sa-si etaleze puterea.
Sigur, la Maria nu e cazul, deocamdata s-a amuzat de un coleg de clasa care se tavalea pe jos si a imitat tonul improscat al lui dpm' profesor care o soma sa stea in banca. (Ah, acest stat in banca de care zici tu, Diana, merita o lucrare de doctorat...a devenit obiectivul numarul unu in scoli speciale sau nespeciale, si oricat mi-as stoarce creierii nu reusesc sa pricep de ce?! ce abilitate majora este acest stat in banca pt viata ta ulterioara??)
si ca sa-ti raspund, diana, pentru ca e mult mai greu sa personalizezi decat sa tragi patul lui procust pentru toti copiii.
draga diana, in acest oras exista sali in care acesti copii pot sa invete sa picteze, sa deseneze, sa danseze sau orice altceva. culmea culmilor aceste sali se afla nefolosite chiar in scolile speciale in care profesorii insista sa tina copiii nemiscati in banci insa, din pacate, sunt pe nedrept la dispozitia unora care chiar au pus mana abuziv pe cheile lor. eu am scris despe asta dar pe nimeni nu intereseaza.
Din pacate te-ai lovit de varful iceberg-ului.
Nu mai sunt multi Dascali in invatamantul nostru. Iar cei care au mai ramas sunt prea prinsi de ,,cum imi platesc datoriile'' ca sa-si mai faca cu placere meseria. Materialele pe care le primesc profesorii de la scoala se rezuma la cel mult un caiet si un pix pe luna de copil si, in cel mai bun caz, la un bloc de desen cateva acuarele si niste pensule jumulite.
Si mai e o problema (da, stiu, ne-am ,,certat'' de multe ori pe tema asta): majoritatea parintilor isi aduc copii la scolile speciale ca sa scape de ei, dar vin cu nasul pe sus si dau indicatii ,,pretioase'' pe care ei nici nu le aplica. Iar atunci cand la scoala vine un parinte care stie ce vorbeste, stie ce e mai bine pentru copilul sau (din practica nu din auzite), care ar putea sa dea lectii la 80% din profesori, va fi privit de sus si i se va vorbi de sus....din pacate.
e complicat. si privind situatia asta oarecum din interior, ma intreb, la fel ca majoritatea colegilor mei de facultate: de ce m-as face profesor?
sa schimb eu lumea? o sa pot eu sa ajut cu ceva, sa lupt cu un director, cu ceilalti profesori, cu situatia grea de care vorbeste silvia?
de ce m-as face terapeut? sa castig bine? sa sper ca voi avea norocul de parinti realisti, care vor aprecia ca atare orele de terapie si vor sprijini prgramele, iar daca n-am norocul asta (eu l-am avut), sa ma plimb de la copil la copil, pana nimeresc bine? pt ca stim cu totii, sunt cativa parinti care pot fi numiti mana cereasca, dar sunt si altii...
oricum, ca si job, e destul de dificil, nu sunt multe lucruri, de la carte de munca (stiu, sunt parinti care ofera), pana la concedii platite si altele.
e un domeniu dificil, copiii si familiile lor au o situatie dificila.
cumva de ambele parti e greu, exista dorinta de mai bine, toata lumea incearca si vrea, insa nu se poate. unde sa fie scurt-circuitat traseul?
Trimiteți un comentariu