Colind duios

Ce e bine când e rău

Deşi trăim într-un mare suspans în ultimele luni din pricina cursului imprevizibil pe care l-a luat boala Mariei, facem şi experienţa paradoxală a unei mari bucurii.

Maria nu este deloc înfrântă de furtunile care se petrec în creierul ei şi nu pierde deloc pasul cu terapia. Neaşteptat, este extrem de veselă şi atentă, ba pot zice că e un adevărat boom de entuziasm la ea. Se joacă foarte frumos cu Cosma, ne iubeşte pe toţi, comportamentele ei care ne dădeau bătăi de cap (mormăitul şi zgâriatul) sunt reduse la minim, iar limbajul ei se îmbogăţeşte zilnic.

Medicul care o are în grijă de 8 ani de zile (un om deosebit, pentru care nu găsesc cuvinte de mulţumire...), mi-a spus că s-ar putea ca episoadele de crize puternice să aibă, paradoxal, legătură cu progresele făcute de Maria. Mai ştie o fetiţă (olimpică la şcoală) care îşi provoca singură crizele înainte de un examen/test etc, pentru că simţea că atunci învaţă mai bine...

Sincer, eu am rămas cu gura căscată când am auzit. Nu ştiu dacă este adevărat şi în cazul Mariei, deşi biologia este şi ea o taină, dar e clar că Maria e într-o perioadă ascendentă de învăţare. Mă bucur şi sper să putem ajunge într-un punct în care să ne fie mai uşor şi mie, şi ei :)

Cu un sărut mai aproape de moarte

de Savatie Baştovoi

Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic tac era pentru mine ca o bătaie în porţile morţii.

Când mă culcam în pat şi în întuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roţilor unui tren care mă duce spre moarte. Era atât de scurt un ticait, dar era destul ca să mă cufunde într-o tristeţe doborâtoare, într-o tristeţe din care nu credeam că voi ieşi vreodată.

Era ingrozitor sa stiu ca eu nu-mi voi putea intoarce timpul vietii nici macar cu un singur ticait. Ma sfasiam sa simt cum dispare in nefiinta pentru totdeauna si irecuperabil sunetul acela monoton si trist.Acest sentiment il retraiam mai cu seama seara, la culcare.

Dar adevarata tristete si singuratate ma copleseau in casele straine, chiar si la bunica, unde ma adormea un ceas mare, sovietic. Atunci ma gandeam ce deprimant ar fi sa aud astfel de ceasuri toata ziua, dar totodata imi dadeam seama ca ele ticaie oricum, chiar si atunci cand eu nu le aud. Orice as fi facut si oriunde m-as fi dus, timpul trecea.

Singurul rost pe care il mai vedeam era sa urmaresc cat mai atent trecerea timpului, sa o inregistrez, sa o explic. A fost cea mai dureroasa ocupatie din viata mea, dar n-a fost fara rost.

Am inceput sa vad trecerea timpului in orice: in frunzele care cad sau doar se misca, in orice schimbare, in orice cuvant sau gest care erau inghitite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu insumi ramaneam nemiscat si neputincios in fata trecutului care ma inghitea incetul cu incetul.

Trecerea timpului se poate masura cu orice. O masuram cu hainele din care cresteam, cu oamenii care mureau sau se casatoreau. Nimic nu opreste trecerea timpului. Si cei indragostiti pot spune: iata, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o imbratisare, cu un sarut mai aproape de moarte.

Suntem intotdeauna mai aproape. De multe ori ma surprind asupra aceluiasi gand in timpul Liturghiei, cand preotii si diaconii isi dau sarutul iertarii si al dragostei inainte de a se impartasi cu Trupul si Sangele lui Hristos. Atunci ei se cuprind si, sarutandu-se pe umar, zic: „Hristos in mijlocul nostru”, iar celalalt raspunde: „Este si va fi”.

Ce minunat! Atunci sunt cu adevarat cu un sarut mai aproape de moarte, dar si mai aproape de Viata. Pentru un singur lucru ma rog atunci, ca sarutul acesta sa ma apropie anume de Viata, si nu de moarte.

Au doară nu-mi va fi acest pat groapă?

Aşa zice la una din rugăciunile de seară: "Au doară nu-mi va fi acest pat groapă? Sau vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet?" Versurile astea mi se plimbă cu insistenţă prin cap de o săptămână. Într-un interval de numai 7 zile m-am internat de două ori de urgenţă cu Maria pentru convulsii necontrolabile.

Mă culc cu bagajul făcut de spital şi mă rog să ni se mai dea o noapte acasă. Să nu fie patul în care ne culcăm groapă. Să nu mă trezesc iar cu spaima în suflet lângă respiraţia ei întretăiată.

Şi totuşi, mersul ăsta pe sârmă, când ştiu că nimeni şi nimic nu ne poate ajuta cu certitudine sau preveni înaintea momentelor de cădere, e pe undeva o binecuvântare. Depindem numai de Dumnezeu, şi e bine. Binecuvântăm dimineaţa care a început din nou acasă şi e bine. Ne aşteaptă un liman, chiar dacă încă nu-l vedem.

Platina

La rugămintea Adrianei, mă grăbesc puţin cu impresiile de la Platina :)

În primul rând, nu eu am fost acolo, ci soţul meu, deci impresiile sunt la a doua mână, filtrate.

În al doilea rând, pentru cine nu ştie, Platina este o mânăstire ortodoxă din California, întemeiată de părintele Seraphim Rose, americanul care a luat cu asalt cerurile şi a dat de aerul tare al sfinţeniei...

Impresiile de acolo: un loc cald şi primitor, cu oameni extraordinari de trăitori. Călugări care plâng citind utrenia şi îl iau la masă cu ei pe Sf Ioan Gură de Aur, cărându-i de fiecare dată icoana la trapeză şi ducând-o înapoi în biserică după ce se termină masa. Americani care ştiu mai multe despre sfinţii români decât ştim noi. Oameni pentru care ortodoxia de curând descoperită este pământul făgăduit pe care nu-l găsiseră în chiar "Ţara Făgăduinţei"...

Întors acasă, G. mi-a spus că noi suntem ca evreii la care a venit Hristos şi ei au strâmbat din nas. Adică avem o bogăţie atât de mare de cântări, rugăciuni, slujbe, duhovnici, dar totuşi nu ne bucurăm de toate astea ca oamenii aceia din vârf de munte, lipsiţi şi de tradiţie ortodoxă, şi de o limbă liturgică, şi de cântări şi de tot.

Platina este dovada că Duhul suflă unde vrea şi nu contează că te-ai născut ortodox dacă sufletul nu îţi arde ca în ziua botezului.

P.S. În imagine, părintele stareţ al mânăstirii şi munţii din preajmă.

Post cu bucurie (3)

Un colind bizantin care slăveşte bărbăteşte Crăciunul.

Fluenţă vs. corectitudine

Cum e mai bine, să-l laşi pe copil să înveţe să vorbească oricum, numai să vorbească, sau e mai bine să-l corectezi permanent?

E o dilemă nu numai pentru un părinte de copil cu probleme, ci şi pentru un... profesor de limbi străine. La noi în echipă discutăm destul de des aspectul ăsta, mai ales cu Corina, care insistă pe corectitudine.

Pentru că am mâncat ceva vreme şi pâinea profesorului de limbi străine, pot zice că sunt un pic detaşată de dilema asta. Adică mizez din plin pe fluenţă. Sigur, fluenţa nu înseamnă vorbit cu picioarele, dar prefer să curgă mesajul. E întotdeauna mai neplăcut un om care se chinuie la tot pasul să se autocorecteze decât unul care vorbeşte cu greşeli, dar fluent. Asta poate confirma oricine a stat prin ţări străine.

În plus, sunt convinsă că procesul achiziţionării limbajului la copiii care vorbesc târziu nu poate fi altul decât la copiii mici. Pe un copil de 2 ani nu l-a învăţat nimeni gramatică, şi totuşi ajunge să vorbească asemenea celor din jur. Pentru că limbajul se învaţă prin imitarea unor sintagme uzuale, a unor frânturi de limbaj care sunt preluate ca atare, oarecum inflexibil la început, dar tot mai modulat în timp.

Maria este în stadiul în care imită fără modulaţii cuvinte-sintagme pe care le aude frecvent. Aşa se explică faptul că a învăţat foarte uşor să spună "m-ai înnebunit", "să-ţi fie ruşine", "faci prostii", "au", "aoleu", "scârţ" şi alte vorbe deloc academice :), pe care nu le-am inclus nicicând în targetul nostru la verbalizare. Are o plăcere aparte să imite toate cuvintele cu care o cert, chiar râdeam zilele trecute cu fetele şi ziceam să o certăm cu cuvinte-target (în clipa de faţă, lucrăm la cuvântul "hol"...cam ciudat, nu?, să mă răstesc la ea strigând "hol":))

A, şi nu ştiu dacă am povestit o întâmplare celebră de acum câţiva ani cu Maria, care nu ştia să zică decât 3 cuvinte: mama, apă şi cana. Ei bine, într-o zi s-a înfuriat foarte tare că nu nimerea să fixeze colăcelul pe toaletă şi a strigat printre dinţi: "CANA!!" :))) Deci se poate şi cu cuvinte-target :)

Aşadar, mizez pe fluenţă şi prefer s-o aud vorbind decât s-o opresc la tot pasul s-o corectez. Corectarea o facem în momentele în care e dispusă să încerce, dar nu insistăm în mod evident pentru ea pe aşa ceva.