Au doară nu-mi va fi acest pat groapă?

Aşa zice la una din rugăciunile de seară: "Au doară nu-mi va fi acest pat groapă? Sau vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet?" Versurile astea mi se plimbă cu insistenţă prin cap de o săptămână. Într-un interval de numai 7 zile m-am internat de două ori de urgenţă cu Maria pentru convulsii necontrolabile.

Mă culc cu bagajul făcut de spital şi mă rog să ni se mai dea o noapte acasă. Să nu fie patul în care ne culcăm groapă. Să nu mă trezesc iar cu spaima în suflet lângă respiraţia ei întretăiată.

Şi totuşi, mersul ăsta pe sârmă, când ştiu că nimeni şi nimic nu ne poate ajuta cu certitudine sau preveni înaintea momentelor de cădere, e pe undeva o binecuvântare. Depindem numai de Dumnezeu, şi e bine. Binecuvântăm dimineaţa care a început din nou acasă şi e bine. Ne aşteaptă un liman, chiar dacă încă nu-l vedem.