Maria m-a sorbit in viata ei de cand s-a nascut. Era primul copil, eram pur si simplu cu rasuflarea taiata in fata ei: un omulet despre care greu credeam ca e al meu, de care mi-era frica, pentru ca nu stiam sa ma port cu el si nu vroiam sa-i fac rau.
Problemele ei ascunse m-au tarat treptat intr-o alta lume.
La inceput a fost problema alaptarii. Maria nu sugea. O puneam la san, dar incepea sa planga si nu tragea nimic. "Lazy baby", imi ziceau asistentele de la spitalul londonez unde s-a nascut. I-au pus un tub in nari, care ajungea pana in stomac, si pe acolo ii turnam zilnic cu o seringa lapte praf. Intre timp, cica eu trebuia sa continui sa alaptez. Cum, Doamne iarta-ma, cand ea era mereu satula de la laptele praf, iar daca incercam sa o infometez, plangea si mi se atragea atentia ca mai sunt si alti bebelusi acolo care trebuie sa doarma?
Si eu care credeam ca prostia se refugiase numai in spitalele romanesti. Ash! E universala.
Mi-au adus intr-o zi un aparat cu care sa ma mulg. Nimic care sa semene cu pompitele elegante de prin reviste sau vitrine. Nu, nicidecum, ci o hardughie metalica, ceva care aducea a menghina, pe care trebuia s-o actionez de la o manivela, si care m-a inhibat din clipa in care am vazut-o impinsa pe o masuta cu rotile in camera de spital. Iar eu trebuia sa ma conectez cumva la chestia aia, desi la patul alaturat era mereu sotul celeilalte femei, plus rude care veneau zilnic sa-i vada odorul.
Ca sa scurtez o poveste lunga, vorba englezului, dupa cinci zile am pus punct. Nu mai aveam nervi sa stau in spital, plangeam pe apucate, vroiam acasa, vroiam sa-i dau mai repede un biberon si gata. Si i l-am dat. A baut multumita. Iar eu am simtit ca s-a sfarsit o poveste de dragoste.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu