Am reluat terapia, dar dintr-o altă perspectivă. Sunt în al patrulea an de ABA şi se simt modificări majore în ceea ce priveşte atitudinea Mariei faţă de terapie.
Cel mai important aspect este că nu mai suportă condiţionarea. N-am fost nici eu partizana bombonelelor date după fiecare răspuns şi am căutat întotdeauna să merg pe motivatori naturali, care să fie cât mai apropiaţi de situaţiile fireşti de viaţă. Şi totuşi, condiţionarea este piatra unghiulară în ABA, sub diferite forme. Sistemul de tokeni tot asta este. Răspunzi, primeşti, nu răspunzi, nu primeşti. Eşecul intervenţiei comportamentale din vară (nefericitul time-out pentru zgâriat) m-a lecuit definitiv de ultimele reziduuri de "credinţă" în condiţionare. Omul nu este un robot pe care îl poţi modela cum vrei dacă îi găseşti butoanele potrivite. Butoanele astea magice nici nu există. Poţi să apeşi cât vrei pe butonul "recompensă" sau "pedeapsă", căci nu întotdeauna vei obţine acelaşi răspuns. Liniaritatea asta a filozofiei behavioriste mă enervează teribil şi mă frustrează.
Ca atare, am decis împreună cu echipa să renunţăm la tokeni. Oricum Maria nu dă doi bani pe ei şi oricum răspunde din alte motive decât completarea tăbliţei de steluţe verzi. Dacă îi schimb formatul lecţiei, dacă o iau prin suprindere cu ceva şi mai ales dacă îi arăt că ştie lucruri noi, de care nu se credea capabilă, este atât de fericită, că nu-i mai trebuie nimic.
Renunţăm şi la progranul "Mănâncă alimente care nu îi plac". Pe scurt, formatul programului este următorul: se alege o recompensă alimentară foarte puternică (la Maria este oul) şi i se pune copilului în faţă un aliment pe care îl refuză constant, dar pe care tu ai vrea să-l mănânce (noi am ales mărul, pentru că Maria nu mănâncă fructe). Alimentul-recompensă este tăiat în bucăţi mari, iar alimentul refuzat este tăiat în bucăţi foarte mici. Copilului i se spune: "Mai întâi măr, pe urmă ou". Dacă persistă în refuz, i se respectă opţiunea, dar nu mai primeşte nici alimentul-recompensă.
Ne-am cam luptat cu programul ăsta, şi de fiecare dată am simţit că nu e o abordare cinstită. Într-o dimineaţă am avut limpede în cap nenaturaleţea situaţiei, când Damian vroia neapărat să bea apă (chiar înainte de masă, şi eu nu-l las). I-am spus aproape din reflex: "Mai întâi mănânci oul fiert, pe urmă bei apă." I-a luat aproape JUMĂTATE DE ORĂ să mănânce oul ăla amărât, deşi murea de sete şi i se scurgeau ochii după cana de apă. BUTONUL NU A FUNCŢIONAT. N-ar fi putut să mestece în 2 minute oul şi pe urmă să primească apa? Ba da, dar nu a făcut-o. Pentru că motoarele care ne împing să vrem să facem ceva sunt mai complexe decât credem noi.
Între timp, am descoperit o situaţie care o motivează de fiecare dată pe Maria să mănânce: exemplul celorlalţi. Nu aşezată singură la masă şi pusă să mănânce ce vrem noi. Nu mâncarea ca o cerinţă, ca o lecţie. Ci statul împreună cu alţii la masă, de preferat cu Cosma, frăţiorul pe care îl iubeşte la nebunie, şi urmărit ce face fiecare. Fără să-i ceri nimic. Să mănânci în faţa ei şi să te bucuri de ce mănânci. Să-i faci poftă. Este o cu totul altă perspectivă.
Mă bucur că am ajuns aici. Eu ajunsesem de ceva vreme, dar o aşteptam şi pe Maria. Acum suntem împreună şi e aşa de bine...
Cel mai important aspect este că nu mai suportă condiţionarea. N-am fost nici eu partizana bombonelelor date după fiecare răspuns şi am căutat întotdeauna să merg pe motivatori naturali, care să fie cât mai apropiaţi de situaţiile fireşti de viaţă. Şi totuşi, condiţionarea este piatra unghiulară în ABA, sub diferite forme. Sistemul de tokeni tot asta este. Răspunzi, primeşti, nu răspunzi, nu primeşti. Eşecul intervenţiei comportamentale din vară (nefericitul time-out pentru zgâriat) m-a lecuit definitiv de ultimele reziduuri de "credinţă" în condiţionare. Omul nu este un robot pe care îl poţi modela cum vrei dacă îi găseşti butoanele potrivite. Butoanele astea magice nici nu există. Poţi să apeşi cât vrei pe butonul "recompensă" sau "pedeapsă", căci nu întotdeauna vei obţine acelaşi răspuns. Liniaritatea asta a filozofiei behavioriste mă enervează teribil şi mă frustrează.
Ca atare, am decis împreună cu echipa să renunţăm la tokeni. Oricum Maria nu dă doi bani pe ei şi oricum răspunde din alte motive decât completarea tăbliţei de steluţe verzi. Dacă îi schimb formatul lecţiei, dacă o iau prin suprindere cu ceva şi mai ales dacă îi arăt că ştie lucruri noi, de care nu se credea capabilă, este atât de fericită, că nu-i mai trebuie nimic.
Renunţăm şi la progranul "Mănâncă alimente care nu îi plac". Pe scurt, formatul programului este următorul: se alege o recompensă alimentară foarte puternică (la Maria este oul) şi i se pune copilului în faţă un aliment pe care îl refuză constant, dar pe care tu ai vrea să-l mănânce (noi am ales mărul, pentru că Maria nu mănâncă fructe). Alimentul-recompensă este tăiat în bucăţi mari, iar alimentul refuzat este tăiat în bucăţi foarte mici. Copilului i se spune: "Mai întâi măr, pe urmă ou". Dacă persistă în refuz, i se respectă opţiunea, dar nu mai primeşte nici alimentul-recompensă.
Ne-am cam luptat cu programul ăsta, şi de fiecare dată am simţit că nu e o abordare cinstită. Într-o dimineaţă am avut limpede în cap nenaturaleţea situaţiei, când Damian vroia neapărat să bea apă (chiar înainte de masă, şi eu nu-l las). I-am spus aproape din reflex: "Mai întâi mănânci oul fiert, pe urmă bei apă." I-a luat aproape JUMĂTATE DE ORĂ să mănânce oul ăla amărât, deşi murea de sete şi i se scurgeau ochii după cana de apă. BUTONUL NU A FUNCŢIONAT. N-ar fi putut să mestece în 2 minute oul şi pe urmă să primească apa? Ba da, dar nu a făcut-o. Pentru că motoarele care ne împing să vrem să facem ceva sunt mai complexe decât credem noi.
Între timp, am descoperit o situaţie care o motivează de fiecare dată pe Maria să mănânce: exemplul celorlalţi. Nu aşezată singură la masă şi pusă să mănânce ce vrem noi. Nu mâncarea ca o cerinţă, ca o lecţie. Ci statul împreună cu alţii la masă, de preferat cu Cosma, frăţiorul pe care îl iubeşte la nebunie, şi urmărit ce face fiecare. Fără să-i ceri nimic. Să mănânci în faţa ei şi să te bucuri de ce mănânci. Să-i faci poftă. Este o cu totul altă perspectivă.
Mă bucur că am ajuns aici. Eu ajunsesem de ceva vreme, dar o aşteptam şi pe Maria. Acum suntem împreună şi e aşa de bine...
5 comentarii:
Dacă Maria mănâncă atunci când îi vede pe alţii mâncând, este comportament prin imitaţie - şi înseamnă că ea a trecut la un alt nivel. Nu la toţi funcţionează. Eusebiu a mâncat constant cu ceilalţi, şi nu s-a "molipsit" de la nimeni.
Mai mult, dintre gemenii noştri, Vlăduţ este mâncăcios (există un pacient în România care mănâncă mâncarea de spital!) pe când Dinu a fost totdeauna mofturos.
Orice lucru îşi are limitele sale, iar metoda behavioristă nu face excepţie.
Aba este pentru copii autisti, un copil autist nu are empatie, adica nu-l va motiva niciodata ca ceilalti mamanca ceva si se bucura de asta. Maria nu are autism, din cate inteleg.De altfel si copii cu autism dupa ce mai progreseaza nu mai raspund bine la conditionare, asta o stiu din experienta proprie.
marius si camelia, aveti dreptate. ce am scris eu este o solutie strict personala, pt Maria, care intr-adevar nu este autista decat fugitiv.
nu vreau sa fiu inteleasa gresit, nu cred in prostia ca "ABA e dresaj", eu fac in continuare ABA si cu asta am iesit din noaptea nestiintei, cum s-ar zice...doar ca am cautat intotdeauna solutii personale si nu am fost adepta retetelor magice. atat.
Doamne ajuta, Elena, esti atat de curajoasa! Te citesc des pentru ca am pe cineva apropiat in situatie similara cu a ta si sunteti "pe aceeasi lungime de unda". Dumnezeu va iubeste si voi stiti asta, chiar si in acele cumplite perioade extreme.
Ma bucur sa citesc ganduri mai optimiste :)
Trimiteți un comentariu