Ne-am externat săptămâna trecută. Suntem acasă, unde e aşa de bine...
Mă bucur să-mi regăsesc obiceiurile şi rutina mea dintotdeauna, de care mă tot plângeam în ultima vreme, dar pe care acum n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Da, să fac mâncare, să strâng hainele aruncate peste tot sau să spăl chiuveta mi se pare de vis pentru că le pot face când vreau şi cum vreau eu.
Am scăpat de oroarea îngrijtoarelor de spital care dau buzna să schimbe gunoiul sau să spele pe jos când tocmai ţi-a adormit copilul bolnav şi tu nu îndrăzneşti nici să-ţi mişti mâna amorţită, de frică să nu-l trezeşti. Am scăpat de aroganţa îngrijitoarelor şefe care vin dimineaţa să-ţi cotrobăie prin sertare şi să se uite pe sub pat, ameninţând cu Sanepidul dacă mă grăbesc să ascund de urgenţă hainele şi încălţămintea cu care umblu pe afară. Sigur, pe Sanepid nu-l interesează că la toaleta spitalului nu e hârtie igienică, capac la veceu sau săpun, dar îl interesează cizmele cu care îmi încalţ copilul să-l mai scot la plimbare 10 minute pe zi.
Uff, sunt supărată rău. Am vrut să scriu una şi am dat pe-afară alta.
Maria nu a mai avut crize de o săptămână. În schimb, se simte rău, e apatică şi obosită, nu poate să doarmă şi îi fug ochii în toate părţile. Se uită la mine, dar parcă se uită prin mine. Mereu se plânge că o doare, dar nu ştie să-mi spună ce (capul şi ochii, zice ea), nu se pricepe să localizeze şi nu ştie să facă diferenţa între o durere, o ameţeală sau o stare generală de rău. Sunt în continuare într-o tensiune maximă, care mă epuizează. Ca într-un film în care muzica de suspans se prelungeşte obositor şi nu mai apare o dată deznodământul. Câteodată aştept să se întâmple ceva, ORICE, dar să ies din bucla asta a unei stări de rău pe care nu o înţeleg, pe care nu o pot alina în nici un fel şi de la care nu aştept nimic bun.
De aseară am început să îi dau din nou Nitrazepam, şi văd că a dormit bine. Pe lângă cele 3 anticonvulsivante şi cortizonul pe care le ia, Nitrazepamul dă tuşa finală la un cocktail toxic de toată frumuseţea.
Dar să fim fericiţi, se poate şi mai rău.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
6 comentarii:
Sincer, stateam cu inima cat un purice, si eu si sotia. Va urmarim constant povestea si va suntem cu o rugaciune alaturi de mult timp (si noi suntem intr-o situatie similara, suntem parintii lui rares din timisoara; din fericire, la noi convulsiile nu s-au manifestat decat sub forma unor mioclonii cerebrale, iar tratamentul pare a da rezultate, ultimul EEG fiind foarte bun). Cand am vazut titlul noului articol, am rasuflat usurat (cred ca s-a auzit pana acolo). Sa va ajute D-zeu sa nu mai trebuiasca sa plecati de acasa.
Multumesc, Gabi. Să fiţi sănătoşţi toţi şi bucuroşi :)
Bine v-aţi întors. Dumnezeu să vă ocrotească.
Si eu m-am gandit la voi. Ma bucur ca sunteti acasa.
Ileana, poate ti se va parea o intrebare stupida, dar te-ai gandit si la un control oftalmologic pentru Maria?
Am fost la oftalmolog, dar mi-a zis ca nu are nimic la ochi. Aproape ca imi doream sa aiba ceva, ca sa stiu si eu cum s-o tratez. Asa, am ramas iar in ceata...
Trimiteți un comentariu