Lozul meu

În ultima vreme am reuşit să mai citesc câte ceva. Am început luna trecută, în spital, unde vrând-nevrând aveam mai mult timp la dispoziţie, şi nu m-am mai putut opri. Uitasem cam de multişor cum e să devorezi o carte.

Acum, ca să vă dezamăgesc, nu am citit nici un roman faimos sau carte de ultimă oră. Mă aşteaptă şi acelea, e drept, dar le cam ocolesc. Am avut nevoie acum să citesc vieţile unor oameni aparte, din care pot absorbi viaţă şi înţelepciune. Mă interesează cum să trăiesc, nu ce să cred sau de ce să râd.

Şi m-a lovit încă o dată constatarea uluitoare că nu contează unde eşti, ci cum eşti. Aşa zicea un părinte de prin Pateric, şi mereu îmi repet cuvintele astea fenomenale. Am parcurs vieţi de oameni sfinţi atât de diferiţi, încât am înţeles pentru a suta mia oară că nu există şablon de sfinţenie la Dumnezeu. Poţi fi grec ortodox din tată în fiu (pr. Dimitri Gagastathis) sau poţi fi un american specializat în chineza veche (pr. Seraphim Rose), poţi fi un athonit retras (stareţul Efrem Katunakiotul) sau un preot de ţară cu 9 copii (pr. Dimitri Gagastathis). Poţi sluji în China (pr. Ioan Maximovici) sau în poţi înfunda puşcăriile bolşevice şi dârdâi pe la Cercul Polar (arhiepiscopul rus Luca). Poţi fi chirurg celebru (arhiepiscopul Luca) sau un ţăran cu şase clase (pr. Dimitri Gagastathis).



Nimic nu te poate împiedica să te sfinţeşti. Nu există o reţetă de mântuire şi orice paseism este din cauza asta o îndreptăţire de sine. "A, dacă aş sta la curte, la linişte...", "Dacă aş avea mai mult timp liber", "Dacă n-aş avea servicul ăsta de dimineaţa până seara...", "Dacă n-aş sta cu copiii pe cap toată ziua...", "Dacă aş trăi la ţară, nu în Bucureştiul ăsta murdar..."

Dacă şi cu parcă, vorba poezioarei. Aici şi acum e mântuirea şi sfinţenia. Aici, în Bucureşti, pe vremea lui Băsescu, printre E-uri şi cipuri, jeepane zgomotoase şi manele. Fără false nostalgii rurale sau ecologice. Nu e fantastic?