Zi cu oaie

Azi am avut un eveniment mai neobişnuit. Am întâlnit o oaie.

O mieluşea, de fapt, care a fost până acum partenerul celei mai lungi conversaţii purtate de Maria. A venit la gard în timp ce coboram pe drum şi a început să behăie prietenoasă (sau flămândă?). Ne-am dus la ea, Cosma tremura de bucurie, i-a îndesat pe botic iarbă şi cireşe şi a vorbit cu ea pe limba copiilor. (Limba copiilor are o prozodie perfect normală, românească get-beget, dar fraza sună cam aşa: fherfhşş oaia jhxdkldhu, mama!).

Maria a fost atât de fericită, încât nu ştia ce giumbuşluc să mai facă şi ce cuvinte să-i mai spună oiţei ăsteia reale, nu laminate, cum o vedea ea mereu. Eu am plecat cu Cosma de acolo, dar Diana, care a rămas cu Maria, mi-a povestit cum a început să-i spună oiţei poezii! Poeziile ei vechi şi de demult, cu cinci maimuţele care sar în pat sau cu Olea care şi-a pierdut inelul. Sigur, nu vers cu vers, dar frânturile pe care le poate pronunţa şi cu care facem mereu exerciţii de intraverbali cu fill-ins (pentru cunoscători, sâc :)).

M-am bucurat s-o văd aşa în vervă pe Maria. E drept că ei nu-i pasă dacă vorbeşte cu o oaie sau un copil. Dar ce, Micului Prinţ îi păsa?