Hm, de câteva zile am renunţat la time-out pentru zgâriat. Deşi scăzuse simţitor numărul zgârieturilor, după o vreme a revenit în forţă. Zgârie acum chiar şi în somn...
Sunt foarte preocupată de aspectul ăsta al terapiei. Intervenţia pe comportamente e crucială, şi înclin să cred căşi cea mai dificilă. Mi-e mult mai uşor să o învăţ pe Maria să numere decât să nu mai zgârie sau să nu mai tragă de păr. Până la urmă, ăsta e şi aspectul care face diferenţa în viaţa unui copil/adult cu probleme. Societatea acceptă mai uşor un om care nu are un IQ supersonic decât unul care deranjează prin comportamente din cele mai ciudate sau agresive.
Sau nu?
În orice caz, pe mine în mod categoric nu mă deranjează "naivitatea" Mariei şi neştiinţa ei, pe undeva chiar mă destinde. Dar mă sufocă faptul că interacţionează cu mine şi cu alţii atât de nepotrivit.
De săptămâna viitoare o să încerc altă intervenţie: să recompensăm absenţa comportamentului. Am încercat un pic şi merge pornit de la 5 minute. Dacă nu zgârie timp de 5 minute, primeşte recompensă (să vedem ce, aici e buba, să ai mereu ceva interesant la îndemână, altfel o pierzi). Treptat, mărim timpul şi sper să putem ajunge măcar la 1 oră fără zgâriat.
Deşi aplic de mult timp ABA şi cred cu tărie în pedagogia paşilor mărunţi, am o mare întrebare referitoare la intervenţia comportamentală. Chiar sunt curioasă dacă sunt părinţi care au avut rezultate majore pe astfel de probleme. Pentru că nu ştiu cât de reală este filozofia care generează aceste intervenţii. Adică perechea antecedent-comportament-consecinţă. Ideea că orice comportament este generat de un antecedent şi întreţinut/întărit de o consecinţă, iar schimbarea consecinţei are impact asupra comportamentului.
Chiar atât de simpli şi liniari să fim sufleteşte?
Oare nu auzim de atâtea ori de oameni care acţionează "în pofida evidenţei", adică în ciuda consecinţelor? De oameni care sfidează raţiunea? Cum e să lupţi pentru un ideal, dacă nu un comportament care se derulează în pofida consecinţelor (lipsa rezultatelor concrete sau de multe ori moartea)? Ce ne facem cu masochiştii :), care persistă în ciuda durerii?
Are cineva vreo opinie în chestiunea asta?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
8 comentarii:
eu cred in liniaritatea antecedent-comportament-consecinta si cred ca este critic sa determinam functia indeplinita de comportament. de ce ne comportam intr-un anumit fel? atragem atentia? vrem ceva? nu vrem ceva? ne face placere? ne plictisim? etc. in cazul zgariatului ma gandesc ca este important, exact ca in cazul copiilor mici, sa afle cel care zgarie ca ceea ce face produce durere celuilalt. adica sa incepem sa predam empatia. cred ca e greu. dar nu imposibil. citisem ceva despre social stories ca metoda de invatare a empatiei.
intr adevar schimbarea comportamentului este provocarea cea mai mare. iar daca functia lui este autostimulativa atunci chiar ca challengeul e teribil.
si pt noi problemele comportamentale sunt cele mai stresante si de aia ma tot "bag in seama" :)
interesanta ideea cu social stories pt empatie. ma mai documentez :)
cat despre functiile comportamentului...offf...am crezut ca e simplu, identifici functia si gata...aiurea. de cele mai multe ori,comportamentele au functii multiple, care se schimba cand nu te astepti. foarte complicat...
Din câte înţeleg, ceea ce contează este structura creierului care dă comportamentele şi emoţiile. ABA nu este decât o metodă (indirectă) de a modifica această structură cerebrală. Deocamdată este singura la îndemână - sau cea mai credibilă - dar nu este singura în mod absolut.
Pot împărtăşi cum am procedat eu cu comprtamentele nedorite ale copilului meu mai mare (neurotipic, uşor hiper-activitate). Am căutat să "distrug" comportamentul "dezbrăcându-l" de "aura" sa de satisfacţie şi putere.
De exemplu: obişnuia să îşi roadă unghiile. L-am pus să repete "eu nu rod unghiile" lovindu-se uşor peste vârful degetelor unde se rodea. Repetat de 10 ori pe zi în 2 sesiuni. În câteva zile s-a vindecat.
Apoi am aflat că spunea măscări la grădiniţă spre a atrage atenţia şi a stârni rumoare între colegi. L-am pus să-mi repete respectiva vorbă în faţă, în timp ce eu îl priveam rece, de câte 10 sau 20 de ori, în mai multe sesiuni pe zi. La început a plâns, văicărindu-se că i-e ruşine. După insistenţe a spus vorba, iar după cam 100 de repeţii era clar că vorba îşi pierduse puterea de atracţie ...
Baieţelul meu cu autism are şi el, bineînţeles, autostimulări. Pe majoritatea le las în pace, însă sunt două la care vreau să renunţe, căci sunt inacceptabile social.
Voi încerca aceeaşi metodă (bazată pe repetiţie - repetitio mater studiorum, nu?) să văd dacă dă roade.
Poate voi reuşi. Şi dacă renunţă la ele şi le înlocuieşte cu ceva mai acceptabil tot e bine.
interesant.
si ce ar trebui sa fac pentru zgariat din perspectiva asta? sa o pun sa ma zgarie de nshpe de ori pe zi si sa nu cracnesc? nu sunt deloc ironica, dimpotriva, am vaga senzatie ca s-ar putea sa mearga:)
P.S. acum 2 zile am numarat 100 de zgarieturi intr-o singura zi...asta ca sa dau o idee despre violenta problemei...
stii ce mai fac eu ca sa stopez anumite comportamente? imit comportamentul respectiv imediat in fata lui kiti si se opreste imediat. tine pe moment dar nu pe termen lung.
cat priveste atingerea satietatii cu un anume comportament noi inca n am ajuns acolo. de exemp;lu kiti arunca obiecte dupa tv de luni bune de zile, daca nu chiar de mai mult de un an. acum le arunca si mai cu nesat pentru ca comportamentul asta a devenit mai complex intre timp. acum nu mai arunca doar ceea ce ii sta in cale ci porneste de buna voie in cautarea altor obiecte cu care vine triumfatoare ca sa le arunce si pe ele. ce vreau sa spun este ca desi gasim, sa zicem o cale de stopare sau rarire a unui comportament, acesta ori se exacerbeaza mai incolo ori se inlocuieste cu altul daca nu cautam sa aflam de ce il face si nu -i gasim alt comportament inlocuitor, acceptail care sa i serveasca aceluiasi scop.
Când voiam ca Emil să nu-şi roadă unghiile, nu-l puneam să şi le roadă, ci-l puneam să-şi lovească uşor locul respectiv şi să repete "eu nu rod unghiile".
Ce urmăream de fapt? El îşi rodea unghiile pentru a-şi stimula locul respectiv. Am înlocuit acea stimulare cu o alta (lovitul vârfului degetelor pe care le rodea) şi l-am asociat cu un act conştient (repetiţia "eu nu rod unghiile").
Probabil că vindecarea a venit din două surse:
1) a conştientizat stimulatrea zonei; înainte stimularea prin roadere era mecanică.
2) am stimulat actul conştient de inderdicţie ("eu nu rod unghiile"). Probabil că atunci când el îşi ducea din nou unghiile la gură să le roadă îşi aducea aminte "eu nu rod unghiile".
Metoda comportamentală bazată pe antecedent-acţiune-conmsecinţă este bună, dar nu e singura. O alta ar fi REPETIŢIA. Dacă fac un lucru repetat de foarte multe ori, e probabil că-l voi repeta şi pe viitor. Asta este o altă metodă de a modifica structura cereblrală - căci tot ce facem şi simţim are o bază în ţesutul cerebral.
Cu băieţelul meu cel mai mare a mers de minune, cu multe comportamente, de exemplu:
1) plângea când se lovea aşa că l-am pus să se lovească singur de perete în mod controlat repetând "eu nu plâng când mă lovesc"
2) îi era frică de munte aşa că l-am pus să se suie pe o scară tot mai sus şi să repete "nu mi-e frică de înălţime", şamd.
Eusebiu, băieţelul meu autist, are obiceiul că-şi pune mâinile pe tălpi. Asta n-ar fi o problemă, dar apoi pune mâna şi pe mâncare, cu toate problemele de ordin igienic.
Am de gând să-l pun să-şi lovească uşor tălpile spunând "eu nu pun mâna pe tălpi". Autist fiind, probabil că va înlocui aceasta cu o altă auto-stimulare, dar sper că înlocuitorul va fi mai acceptabil.
În cazul Mariei, trebuie văzut ce anume îi aduce satisfacţie: faptul că îi este excitat tegumentul de sub unghii sau faptul că-i vede pe alţii suferind, deci se simte în control?
Dacă este prima, poate fi pusă să-şi lovească uşor vârful degetelor şi să repete "eu nu zgârii" - astfel o excitare a zonei unghiilor este înlocuită cu o alta şi e asociată cu actul conştient al interdicţiei.
Dacă este al doilea caz, poate fi îndrumată să zgârie un ursuleţ şi să repete "eu nu zgârii".
E posibil să nu meargă, flexibilitatea creierului autiştilor e diferită de cea a tipicilor, dar cine ştie? Eu voi încerca oricum cu Eusebiu, să văd dacă-l pot modela pe această cale.
da,foarte interesant.
e clar ca metoda merge mai usor cu un copil fara probleme. chiar sunt curioasa daca aveti rezultate cu Eusebiu.
zgariatul nu e o chestie de stimulare fizica,ci o combinatie de functii, cum ziceam: exprimarea frustrarii, o metoda de refuz, un joc...
m-am gandit si eu sa-i dau un obiect pe care sa-l zgarie, dar nu e chiar asa de usor de pus in practica...zgarie in situatii neasteptate (in somn, in timp ce faci altceva si ea trece pe langa tine).
poate doar daca i-as lega la brau un obiect, sa-l aiba mereu la ea.
Încă nu am aplicat metoda cu Sebi, dar voi scrie pe blogul meu despre aceasta, fie că merge, fie că nu.
Trimiteți un comentariu