Un deviaj, dacă îngăduiţi... Nu sunt obsedată de alăptare, dar pentru că pe al treilea copil am reuşit să-l alăptez cu adevărat, obişnuiesc să meditez din când în când la relaţia care se creează într-o astfel de împrejurare.
Mai precis. Am înţeles (prin ricoşeu) de ce comuniunea supremă cu Dumnezeu aici, în viaţa noastră, este împărtăşania. Când bebe plânge, ştii că îi e foame, dar mai ştii şi că te vrea pe tine...tu eşti hrana lui, tu eşti alinarea lui...cele două se confundă într-un fel incredibil...bebe se calmează când te mănâncă pe tine... şi mi s-a părut minunat că poţi avea acces la Dumnezeu fără intermediari, "mâncându-L" şi alinându-te... Dumnezeu nu lucrează cu jumătăţi de măsură, cum ar zice Steinhardt, nu lasă vreo poţiune magică sau intermediar ...Se dă pe Sine, întreg şi fără menajamente.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Într-adevăr, exact aceasta este semnificaţia Sf. Cuminecări: întrăm în cea mai intimă comuniune cu El ... mâncându-L.
Creştinismul este singura religie ce-şi mănâncă zeul - şi nu este întâmplător că primii creştini erau acuzaţi de canibalism, pe lângă multe altele, pentru că mâncau carnea şi beau sângele unuia numit Iisus.
Dumnezeu să vă aibă în pază familia.
Traind alaptarea in aceste luni gasesc ca gandul tau e minunat. Ma uit la cea mica si sunt de pe acum nostalgica ca e o minune care nu dureaza mult.
da, e o minune:)
dar si mai repede se fac copiii mari si ti se face dor de rotunjimile lor:)eu abia acum am priceput ca nu trebuie sa ma (mai)plang ca stau cu copiii...Damian e plecat de 1 luna la bunici si nu vrea sa vina acasa...si sunt bulversata!! pai,nu stie ca mi-e dor de el?!:)
P.S. draga papa-lapte, toata admiratia pt tine ca alaptezi, mai ales ca stiu ce ocupata esti...multe in locul tau ar fi scapat cu un biberon pe care sa i-l plaseze micutei orice bunica/bona, etc.
Trimiteți un comentariu