Scufundare la mare adâncime

Pentru al treilea an consecutiv, am ajuns de urgenţă la spital cu Maria. Convulsii fără putinţă de oprit, un spectacol terifiant.

Deşi obisnuiesc să dorm cu ea, în ultima vreme mă relaxasem, nu se mai întâmplase nici un episod serios în ultimele 2 luni, şi mă mutasem în camera lui Cosma. E cel mai mic, la urma urmei, poate are nevoie mai mare de mine.

În seara aceea însă, nu ştiu cum s-a făcut, dar m-am hotărât să dorm cu Maria. Am culcat-o, am mai lucrat la calculator şi pe la 1 noaptea mi s-a făcut somn. Când am deschis uşa camerei, Maria se zvârcolea în convulsii, cearceaful era pătat de sânge (îşi muşcase obrazul interior, aveam să-mi dau seama cu groază a doua zi), iar Maria plângea în scurtele momente în care îşi revenea din criză.

În astfel de momente mi se scurge tot sângele din corp.

Am ajuns la spital de urgenţă şi am rămas acolo aproape o săptămână. După o experienţă similară de anul trecut (dar ceva mai uşoară), mă rugam la Dumnezeu să nu mai am de-a face cu spitalele româneşti. Nişte locuri deprimante şi triste, şi asta în primul rând din cauza oamenilor care le populează.

Maria e acum acasă, dar nu a trecut total hopul. Crizele persistă, dar într-o formă mult diminuată. Medicii mi-au spus că ei nu pot face mai mult de atât.

Cosma e aproape înţărcat - aşa, cu forţa, deşi am vrut să evit pe cât posibil situaţia asta...Iniţial am rugat-o pe soacra mea să doarmă noaptea cu Maria la spital, ca să pot veni eu la Cosma, dar mi-am dat rapid seama că e prea complicat, iar Maria are nevoie de mine.

Aşa s-a scufundat Maria în acest an. Într-un mâl slinos şi viclean, care o suge în jos când îi e lumea mai dragă. Pe ea o trage Dumnezeu la suprafaţă, dar eu mai am nevoie de lecţii de înot.