De ce mâncăm?

Se apropie Postul cel mare. De ce postim? Dar de ce mâncăm?

Vă invit să citiţi un articol extrem de frumos şi incitant scris de Father Stephen despre post, mâncare şi muribunzi:

Fasting is not dieting. Fasting is not about keeping a Christian kosher. Fasting is about hunger and humility (which is increased as we allow ourselves to become weak). Fasting is about allowing our heart to break. Citeşte tot articolul.

Nutriţionişti

După cum povesteam acum ceva timp, sunt în căutarea unui nutriţionist care să mă ajute cu dieta cetogenă. Am fost la Ligia Alexandrescu, o tipă drăguţă şi cu studii prin America, dar a fost sinceră şi mi-a spus că nu se ocupă decât de copii sănătoşi (obezitate, diabet), că nu se bagă pe dieta cetogenă.

La Cristi Mărgărit, recomandat de Degeţica, nu mă duc nici să mă tai :) Am găsit un blog al 'mnealui şi mi s-a făcut un pic jenă după ce am citit câteva replici de duh... Plus că tipul e antrenor de fitness, deci nu văd care are fi competenţa lui în materie de diete pentru epilepsie...

Am reţinut totuşi de la Ligia Alexandrescu ideea de a-l căuta pe Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Igienă (zice ea), care îmi poate pune la dispoziţie liste cu toate informaţiile nutriţionale ale alimentelor care mă interesează. Asta ar fi o chestie namipomenită, pentru că la noi nu e deloc neobişnuit să cumperi smântână "naturală" şi să aibă de fapt gelatină sau amidon, ceea ce poate da peste cap dieta care mă interesează şi poate declanşa crize noi.

Partea proastă este că Mencinicopschi nu pare a avea nici o legătură cu Institutul de Igienă (după cum reiese de pe site-ul lor) şi nu văd cum să dau de el... Are cineva vreo idee?

Lozul meu

În ultima vreme am reuşit să mai citesc câte ceva. Am început luna trecută, în spital, unde vrând-nevrând aveam mai mult timp la dispoziţie, şi nu m-am mai putut opri. Uitasem cam de multişor cum e să devorezi o carte.

Acum, ca să vă dezamăgesc, nu am citit nici un roman faimos sau carte de ultimă oră. Mă aşteaptă şi acelea, e drept, dar le cam ocolesc. Am avut nevoie acum să citesc vieţile unor oameni aparte, din care pot absorbi viaţă şi înţelepciune. Mă interesează cum să trăiesc, nu ce să cred sau de ce să râd.

Şi m-a lovit încă o dată constatarea uluitoare că nu contează unde eşti, ci cum eşti. Aşa zicea un părinte de prin Pateric, şi mereu îmi repet cuvintele astea fenomenale. Am parcurs vieţi de oameni sfinţi atât de diferiţi, încât am înţeles pentru a suta mia oară că nu există şablon de sfinţenie la Dumnezeu. Poţi fi grec ortodox din tată în fiu (pr. Dimitri Gagastathis) sau poţi fi un american specializat în chineza veche (pr. Seraphim Rose), poţi fi un athonit retras (stareţul Efrem Katunakiotul) sau un preot de ţară cu 9 copii (pr. Dimitri Gagastathis). Poţi sluji în China (pr. Ioan Maximovici) sau în poţi înfunda puşcăriile bolşevice şi dârdâi pe la Cercul Polar (arhiepiscopul rus Luca). Poţi fi chirurg celebru (arhiepiscopul Luca) sau un ţăran cu şase clase (pr. Dimitri Gagastathis).



Nimic nu te poate împiedica să te sfinţeşti. Nu există o reţetă de mântuire şi orice paseism este din cauza asta o îndreptăţire de sine. "A, dacă aş sta la curte, la linişte...", "Dacă aş avea mai mult timp liber", "Dacă n-aş avea servicul ăsta de dimineaţa până seara...", "Dacă n-aş sta cu copiii pe cap toată ziua...", "Dacă aş trăi la ţară, nu în Bucureştiul ăsta murdar..."

Dacă şi cu parcă, vorba poezioarei. Aici şi acum e mântuirea şi sfinţenia. Aici, în Bucureşti, pe vremea lui Băsescu, printre E-uri şi cipuri, jeepane zgomotoase şi manele. Fără false nostalgii rurale sau ecologice. Nu e fantastic?

Something funny

Blogul meu a devenit cam morbid în ultimele luni (nu că aş fi vrut), aşa că e vremea să mai facem şi lucruri inutile şi haioase. De pildă o leapşă, primită de la Degeţica.

Care sunt lucrurile pe care nu ţi-ar plăcea să le vezi în veci la tine în casă (amenajări interioare, decoraţiuni, etc)?

Pornesc zicând că nici nu am la mine în casă astfel de lucruri. Stau (încă) la bloc, dar ne-am făcut un cuib tare cald şi primitor :) Iar starea de bine dintr-o casă cred că o dă duhul casei, felul în care cei ce o locuiesc îşi rezolvă problemele, neînţelegerile, ciocnirile. O casă în care pluteşte o tensiune nerezolvată e o casă urâtă, oricât de trendy ar fi împodobită.

So...

-nu îmi plac interioarele sobre, moderniste, neomoderniste, etc, etc, cu metal, sticlă sau variaţiuni de alb-negru. Mă deprimă, îmi dau senzaţia de office, parcă mă duc să dau un interviu.

-nu îmi plac interioarele care suplinesc perfect lipsa exteriorului...asta e o mare problemă...stau la bloc, aşa că vrând-nevrând, avem tot ce ne trebuie în prăvălie, dar dintotdeauna mi-am dorit să am o casă care să nu mă absoarbă atât de mult încât să nu mai ies din ea.

Dacă n-ar fi soţu', aş renunţa cu drag şi furie la teveu, dar înţeleg un pic nevoia de a te spăla pe creier în faţa ecranului când vii acasă după o zi obosită...sau poate nu? În fine, ecranul ăsta e şi el una din chestiile are suplineşte exteriorul - plimbările în aer liber, ieşitul prin oraş, întâlnirea cu prietenii.

-nu mă simt în largul meu în case care strălucesc de curăţenie, ordine şi disciplină. Sigur, îmi place ordinea şi curăţenia, dar în limitele bunului simţ, adică pun mai presus de toate libertatea copiilor de a se juca în cutia asta de chibrit în care stăm decât să-i pun să stea smirnă ca să nu deranjeze casa.

De-asta înnebunesc când mă duc pe la ai mei, care au cultul detaliului şi perfecţiunii, şi trupa noastră de 3 copii e o vijelie care le răvăşeşte criteriile, standardele, calmul/stresul... Recunosc că eu îl las pe Damian să joace fotbal în casă (sigur, joacă cu tati, cum altfel?), ceea ce pentru ai mei e o impietate. Nu mai departe de anul trecut ne-a picat caloriferul din sufragerie, bătut şi şutat bine de nişte luni bune :)

-a, şi nu suport animale în casă. Sorry pentru iubitorii de animăluţe, dar chiar mi se pare că e o distorsiune şi a vieţii lor, şi a vieţii noastre.

Cam asta e lista cu ce nu îmi place. Ce îmi place se poate rezuma pe scurt prin: materiale naturale, multă culoare (variaţii de verde, roşu, galben, portocaliu, maro, cărămiziu, etc) şi o vagă senzaţie de nefinisat/lucru manual.

Mersi, Sabina! Le provoc să răspundă la leapşă pe Michele şi Michi :)

Băbeşte, despre boala copiilor

Boala asta urâtă care are un nume popular atât de inocent este extrem de versatilă şi frustrantă - nu numai pentru cel care o suportă, ci şi pentru medici. Am citit multe despre epilepsie de când s-a născut Maria, am consultat mulţi doctori, dar toţi îţi spun acelşi lucru: "nu ştim foarte multe".

Aşa, un pic băbeşte, convulsiile sunt descărcări electrice puternice care au loc în creier într-un mod haotic. Neuronii din creierul nostru funcţionează prin descărcări electrice, dar organizate, ca să zic aşa. Şi receptorii respectivi au capacitatea de a se autocontrola, adică de a se opri şi de a porni atunci când trebuie. De exemplu, la intrarea în somn, în mod normal intră în funcţiune nişte receptori care inhibă activitatea caracteristică stării de veghe şi induc starea de somn. Ei bine, dacă aceşti receptori nu se mai inhibă, creierul este ca un motor turat la maxim, care la un moment dat face scurtcircuit. Astefl de scurtcircuite sunt convulsiile, adevărate "furtuni electrice".

Convulsiile sunt însă o consecinţă a unei cauze necunoscute. Nimeni nu ştie ce le provoacă. Din pricina asta tratamentele sunt în mare parte ineficace, având în vedere că nu se tratează cauza, ci un efect.

La Maria, convulsiile au avut dintotdeauna legătură cu somnul. De obicei, se manifestă în somnul superficial, deci se petrec undeva la adormire sau trezire. Sigur, atunci când starea de rău se agravează, apar şi convulsiile din timpul zilei, în stare de veghe.

Din acest motiv, somnul Mariei a fost pentru mine sfânt şi a devenit o adevărată obsesie de-a lungul timpului. Am întotdeauna grijă să doarmă ziua şi să nu fie trezită (lipsa somnului este un factor clasic declanşator de crize), şi a trebuit să dorm cu ea mereu. De câţiva ani ne-am luat şi cameră de supraveghere, pentru perioadele când mai stau trează după ce ea se culcă.

Deocamdată, am depăşit toate veştile bune care ţi se dau când te găseşti face to face cu un astfel de diagnostic: că 60% din epilepsii sunt tratabile (a noastră nu este), că la unii copii convulsiile dispar o dată cu vârsta (la noi s-au agravat), că bolnavii de epilepsie pot duce o viaţă normală şi nu le este afectată în nici un fel inteligenţa (la noi a fost).

Investighez acum ca posibilitate de tratament dieta cetogenă, despre care am mai scris, dar pe care medicii de aici nu mă încurajează s-o abordez (de ce??). E drept că doar la un anumit procent de copii are efect, dar m-am obişnuit să mă aflu în procentele alea mici, în care nu vrea nimeni să se închipuie, aşa că sunt dispusă să încerc orice (în limita bunului simţ, desigur... maică-mea mă bate la cap cu nu ştiu ce caraghioslâc de Reiki sau Riki, habar n-am cum se scrie, dar îmi place să cred că sunt un om rezonabil...).

Vineri am programare la nutriţionist, multă lume m-a îndreptat spre Ligia Alexandrescu. De fapt, Corina noastră cea sufletistă s-a dat peste cap să găsească nutriţionist, aşa că mă duc cu încredere. Sper să găsesc un om deschis la minte şi dispus să ne ajute.

Mai povestim pe urmă pe tema asta.

Acasă

Ne-am externat săptămâna trecută. Suntem acasă, unde e aşa de bine...

Mă bucur să-mi regăsesc obiceiurile şi rutina mea dintotdeauna, de care mă tot plângeam în ultima vreme, dar pe care acum n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Da, să fac mâncare, să strâng hainele aruncate peste tot sau să spăl chiuveta mi se pare de vis pentru că le pot face când vreau şi cum vreau eu.

Am scăpat de oroarea îngrijtoarelor de spital care dau buzna să schimbe gunoiul sau să spele pe jos când tocmai ţi-a adormit copilul bolnav şi tu nu îndrăzneşti nici să-ţi mişti mâna amorţită, de frică să nu-l trezeşti. Am scăpat de aroganţa îngrijitoarelor şefe care vin dimineaţa să-ţi cotrobăie prin sertare şi să se uite pe sub pat, ameninţând cu Sanepidul dacă mă grăbesc să ascund de urgenţă hainele şi încălţămintea cu care umblu pe afară. Sigur, pe Sanepid nu-l interesează că la toaleta spitalului nu e hârtie igienică, capac la veceu sau săpun, dar îl interesează cizmele cu care îmi încalţ copilul să-l mai scot la plimbare 10 minute pe zi.

Uff, sunt supărată rău. Am vrut să scriu una şi am dat pe-afară alta.

Maria nu a mai avut crize de o săptămână. În schimb, se simte rău, e apatică şi obosită, nu poate să doarmă şi îi fug ochii în toate părţile. Se uită la mine, dar parcă se uită prin mine. Mereu se plânge că o doare, dar nu ştie să-mi spună ce (capul şi ochii, zice ea), nu se pricepe să localizeze şi nu ştie să facă diferenţa între o durere, o ameţeală sau o stare generală de rău. Sunt în continuare într-o tensiune maximă, care mă epuizează. Ca într-un film în care muzica de suspans se prelungeşte obositor şi nu mai apare o dată deznodământul. Câteodată aştept să se întâmple ceva, ORICE, dar să ies din bucla asta a unei stări de rău pe care nu o înţeleg, pe care nu o pot alina în nici un fel şi de la care nu aştept nimic bun.

De aseară am început să îi dau din nou Nitrazepam, şi văd că a dormit bine. Pe lângă cele 3 anticonvulsivante şi cortizonul pe care le ia, Nitrazepamul dă tuşa finală la un cocktail toxic de toată frumuseţea.

Dar să fim fericiţi, se poate şi mai rău.