De mult mă roade o neîncredere care ia proporţii faţă de legea fundamnetală din ABA (şi, prin extensie, din behaviorism): antecendent-comportament-consecinţă.
Spus în cuvinte de oameni normali, asta înseamnă că orice comportament are un antecendent care îl declanşează şi o consecinţă care îl întăreşte. Umblând fie la antecedent, fie la consecinţă, modifici un comportament.
Există consecinţe naturale. De exemplu, dacă un copil nu vrea în ruptul capului să-şi pună mănuşile în mâini, renunţi la cicălit şi laşi să lucreze consecinţa naturală: îi îngheaţă mâinile şi aşa o să vrea să-şi pună mănuşile (la Maria nu ţine, nici dacă dârdâie şi are mâinile roşii de ger nu stă cu mănuşile în mâini...).
Există şi consecinţe care pot fi căutate. Dacă plodul se poartă urât, îi poţi tăia calculatorul pe ziua respectivă. Dacă nu vrea să stea la masă când îl chemi, nu-i mai dai să mănânce până la următoarea masă. Sau, ca să fim mai optimişti, dacă ia un zece la şcoală sau face un gest frumos, îl scoţi la o prăjitură :)
Ceea ce am observat însă în mod practic este că de cele mai multe ori rişti să reinventezi legea Talionului şi să te intri în războaie inutile cu copiii. "Ai făcut asta, plăteşti" devine curând o dictatură a consecinţelor. Nici la Maria, nici la Damian consecinţele nu funcţionează ca la carte.
Dacă pe Damian îl fac să "plătească" pentru fiecare greşeală/prostie, dezlănţui crize fără sfârşit, din care ieşim amândoi cu nervii ferfeniţă. Îl doare atât de tare că m-a supărat, încât nu-l mai interesează consecinţa şi se crizează progresiv cu fiecare minut care trece (în ideea că nu mai are oricum nimic de pierdut, de vreme ce m-am enervat). Dimpotrivă, suspendarea consecinţei - adică momentele când îl iert şi încerc să fiu bună cu el în ciuda faptului că mă supără - par să dea roade mai bune pe termen lung.
Cu Maria nu am reuşit să modific nici un comportament negativ major. Bobârnacul pe care l-am inaugurat acum două săptămâni a eşuat, pentru că s-a transformat şi el într-un război "care pe care". Şi cu el eu am pus cruce nu numai aversivelor, ci şi intervenţiilor comportamentale gândite de psihologi.
Concluzia mea este că orice perspectivă care se suprapune celei creştineşti sau o exclude e falită. Şi pentru că eu nu mai trăiesc după legea Talionului, ci după cea a iertării, încetez să mă mai supun Consecinţei. Am decis ca fiecare zgâriat/ciupit/mormăit/muşcat, etc al Mariei să fie pentru mine un reminder al neputinţei mele - nu a ei. Şi mintea mea să alerge acolo unde trebuie. Nu degeaba spunea mereu părintele Paisie că atunci când te supără cineva, să te gândeşti că dacă tu ai fi avut o stare duhovnicească mai bună, l-ai fi schimbat şi pe omul acela.
So now it's between You and me.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
10 comentarii:
Ma bucur mult mult de tot că ai ajuns la concluzia asta. E mult mai greu aşa însă e cu siguranţă (din punctul meu de vedere) mai sănătos pentru toată lumea. Pentru tine va fi o muncă de introspecţie cu rezultate uimitoare, pentru ea un mediu mai cald, cu mult mai multă înţelegere, fără sentimente de vinovăţie.
Felicitări!
Of, câtă dreptate ai. În Maria ta o recunosc pe Maria mea. În Damian, pe Anna. În vârtejul ăsta de nebunii din jurul nostru, am avea nevoie de descoperit reurse de răbdare peste resurse de răbdare, ca să facem față fără să apelăm la dictatura consecințelor. Eu una însă de multe ori nu le (re)găsesc. :(
:) Ai citit Dragonul rosu?
Ma mira ce spui de D, crezi ca el e suparat ca te-a maniat, sau ca a primit o pedeapsa (nemeritata, in opinia lui)?
Eu asa interpretez razvratirile lui C..
E buna asta cu reminder-ul, din pacate cred ca suntem programate sa le percepem ca o agresiune la propria persoana...
Mâ gândesc că vorba părintelui Paisie se referea la adulţi, adică la personalităţi formate şi cu discernământ. Copiii nu sunt nici una nici alta.
Pe ei trebuie să-i modelăm noi şi să-i ajutăm să-şi construiască un sistem de valori.
Am promis de mai multă vreme că voi încărca "Reguli de Familie".
N-am uitat de ea, doar că a fost temporar trasă pe linie moartă din pricina terapiei lui Sebi. Ne zbatem să mă pot reapuca de această carte, pe care noi vrem să o aplicăm sistematic în viaţa noastră cât de curând posibil.
Între timp am mai primit "Între părinte şi copil" de Haim Ginot precum şi "The Moral Judgement of the Child" de Jean Piaget.
ce sa spun? sunt de acord cu ce ai spus la final si mi-a placut ("reminder al neputintei mele"). in definitiv cine suntem noi sa modificam comportamente:)?
pe de alta parte, in inlantuirea antecedent-comportament-consecinta sa analizezi o consecinta este de fapt foarte dificil. dar asta nu cred ca inseamna ca aceasta inlantuire nu exista sau nu functioneaza. cred ca dificultatea maxima consta in incercarea de a modifica un comportament a carui functie este de autostimulare.
cand vine vorba de comportamentele copiilor nostri "tipici" (urasc cuvantul asta) noi de fapt le "modificam" comportamentele in fiecare zi prin exemplul nostru personal si prin repetitie. copiii sunt impulsivi, de aceea e greu sa te astepti sa renunte la un comportament doar pt ca au de suportat o consecinta atata timp cat impulsul momentului il face pe copil sa sara in pat.
ce sa mai tot scriu prostii, educatia e treaba grea si se face in afara de ajutorul pe care il dau instrumentele teoretice de care dispunem, cu instinctul dar mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu. asa ca Doamne-ajuta!
Ma bucur ca ai ajuns la aceasta concluzie. Behaviorismul este dresaj. Nu reiau discutia de acum cateva luni, dar ma bucur ca ai inteles.
paradoxal cred ca e nevoie de ambele: calugarii, chiar si cei mai inaintati, au nevoie de bobarnace (atat cat ptr corp cat mai ales pentru suflet): plecaciuni, metanii, ascultari (unele chiar excentric de nefiresti), rugaciuni la ore fixe si repetate, incercari etc - un torent behavioris, un "dresaj" de mare angajament. si cam cu rare exceptii numai cand ai astea intervine si iertarea, dragostea, intelegerea. e ca si cum ai incerca sa faci un fluier dintr-un butuc fara sa cioplesti butucul. pana la suflarea calduroasa si melodioasa trebuie dat cu barda. asa e, riscul e sa-ti tai toate degetele si sa n-ai cu ce mai canta la el, la fluier.
Viaţa la ţară: dacă behaviorismul este dresaj, atunci înseamnă că suntem cu toţii dresaţi de la cele mai fragede vârste.
De la primul zâmbet şi prima mustrare de la părinţi, mai apoi când am primit note bune sau proaste la şcoală şi în cele din urmă când am primit un bonus de merit la serviciu pentru excelenţă sau când ne pierdem slujba (ori reputaţia, sau libertatea) pentru o nerozie făcută ca adulţi.
Ileana A.: behaviorismul nu rezolvă totul, însă oferă o structură pe care apoi se poate construi altceva mai înalt.
Şi, lucru mai important, zic eu, nu exclude harul de Sus. Behaviorismul este o unealtă şi nimic mai mult. Nu ne lipsim de o unealtă utilă pt. că, în ultimă instanţă, de fapt harul e cel care lucrează prin noi.
În cazul aversivilor, ce pot spune din proprie experienţă este că nu contează atât intensitatea ori durata lor cât consistenţa, sincronizarea şi dozajul. Adică aversivul trebuie să vină la momentul potrivit, cu consistenţă şi în doza potrivită comportamentului.
Ideea finală a aversivului fiind că copilul trebuie să priceapă că "you mean business" şi "he's not gonna get away with it".
Bineînţeles, recompensele sunt mult mai potente decât aversivii.
În cazul copiilor cu autism, care nu înţeleg multe, nu prea văd altă metodă de modificare a comportamentului. (Desigur, comportamentele cu rol auto-stimulativ sunt cel mai greu de învins).
În cazul copiilor neurotipici, reduci cerinţele la un set de reguli clare, bătute în cuie, fiecare având câte o consecinţă clară - şi NU te plângi de nimic înafara acelor reguli. Aplici consecinţa EXCLUSIV pe ce ai stabilit dinainte ca regulă, şi întocmai precum s-a stabilit dinainte.
Astfel lupta de putere dintre părinte şi copil se transformă într-o alegere (a copilului): fie se conformează regulii şi toată lumea e mulţumită, fie nu se conformează şi există un singur nemulţumit, şi anume el.
Regulile nu sunt suficiente şi rezolvă totul.
Nu sunt suficiente pentru că nu construiesc caractere (dar sunt necesare unui asemenea proces).
Nu rezolvă totul pt. că probleme ambigui precum cele ideologice (religie, politică) sau preferinţele (în muzică, literatură, vestimentaţie, etc) nu prea pot fi prinse în reguli clare.
Însă un set minimal de reguli ferme este necesar - fie că este dat explicit (cum e în "Reguli de Familie") fie că este implicit.
Dar în opinia mea ultima variantă nu prea mai merge când viaţa comunitară s-a cam stins (familia tip "mama, tata şi copiii" precum şi citadinul modern au anihilat-o cu totul), trăim în condiţii de stres (cum e viaţa modernă), putem avea copii realmente zvăpăiaţi (cum sunt ai mei), sau pur şi simplu nu mai avem energie şi ne trebuie şi nouă, părinţilor, o "proptea".
Referitor la regula iertării constante şi necondiţionate, există un risc şi anume să fie interpretată drept slăbiciune - şi se obţine astfel efectul contrar.
Doar două cuvinte.
Behaviorismul nu este dresaj, ci echivalentul Legii Talionului ("după faptă şi răsplată", să zicem). Adică un regim al dreptăţii, în care nimeni nu rămâne dator şi totul se plăteşte.
Marius, nu m-am gândit nici o secundă la iertare necondiţionată -ar fi vecină cu prostia :) Doar că acea consecvenţă fără de care nu poţi modifica comportamente (zice-se) poate şchiopăta prin iertare fără să se întâmple nici o catastrofă. Ba dimpotrivă.
Consecinţele continuă să funcţioneze, evident, dar într-un regim minor, după părerea mea, şi nu de la ele mai aştept acum îndreptarea Mariei. Dacă va exista o asemenea îndreptare.
Mă folosesc şi de această instanţă în ideea că prin follow-up email voi putea atinge persoane potenţial interesate: am terminat, după lupte seculare, "Reguli de Familie".
Puteţi ajunge la el vizitând blogul meu.
Lectură plăcută!
Trimiteți un comentariu