Time-out pentru mami

Am obosit să mă gândesc non-stop la Maria. Pur şi simplu.

De ce omul nu e animal

Tot gândindu-mă la comportamente şi foindu-mă în mintea mea în fel şi chip, m-a luminat brusc un gând simplu şi evident. Nici nu ştiu de ce am căutat aşa departe...

Mai clar, am realizat că e aproape firesc ca întârzierea intelectuală să atragă după sine probleme de comportament. Copilul mai neştiutor, dar cuminte şi înţelegător, e o utopie. Şi asta pentru că omul este guvernat de raţiune. Comportamentul nostru are ca motor raţiunea. Ne purtăm într-un fel anume pentru că îi vedem pe alţii făcând la fel, şi nu ne purtăm în alte feluri pentru că înţelegem că e nepotrivit sau pentru că ne propunem să ne controlăm. O raţiune imatură duce la un comportament imatur...

Draga mea Maria, deşi situaţia pare definitiv pierdută pentru tine din perspectiva asta, eu cred dimpotrivă. Raţiunea e un dar, nu e un dat genetic/biologic, etc. Şi pentru darul ăsta dumnezeiesc am o strategie mai sigură decât intervenţia comportamentală...

Eşec

Hm, de câteva zile am renunţat la time-out pentru zgâriat. Deşi scăzuse simţitor numărul zgârieturilor, după o vreme a revenit în forţă. Zgârie acum chiar şi în somn...

Sunt foarte preocupată de aspectul ăsta al terapiei. Intervenţia pe comportamente e crucială, şi înclin să cred căşi cea mai dificilă. Mi-e mult mai uşor să o învăţ pe Maria să numere decât să nu mai zgârie sau să nu mai tragă de păr. Până la urmă, ăsta e şi aspectul care face diferenţa în viaţa unui copil/adult cu probleme. Societatea acceptă mai uşor un om care nu are un IQ supersonic decât unul care deranjează prin comportamente din cele mai ciudate sau agresive.

Sau nu?

În orice caz, pe mine în mod categoric nu mă deranjează "naivitatea" Mariei şi neştiinţa ei, pe undeva chiar mă destinde. Dar mă sufocă faptul că interacţionează cu mine şi cu alţii atât de nepotrivit.

De săptămâna viitoare o să încerc altă intervenţie: să recompensăm absenţa comportamentului. Am încercat un pic şi merge pornit de la 5 minute. Dacă nu zgârie timp de 5 minute, primeşte recompensă (să vedem ce, aici e buba, să ai mereu ceva interesant la îndemână, altfel o pierzi). Treptat, mărim timpul şi sper să putem ajunge măcar la 1 oră fără zgâriat.

Deşi aplic de mult timp ABA şi cred cu tărie în pedagogia paşilor mărunţi, am o mare întrebare referitoare la intervenţia comportamentală. Chiar sunt curioasă dacă sunt părinţi care au avut rezultate majore pe astfel de probleme. Pentru că nu ştiu cât de reală este filozofia care generează aceste intervenţii. Adică perechea antecedent-comportament-consecinţă. Ideea că orice comportament este generat de un antecedent şi întreţinut/întărit de o consecinţă, iar schimbarea consecinţei are impact asupra comportamentului.

Chiar atât de simpli şi liniari să fim sufleteşte?

Oare nu auzim de atâtea ori de oameni care acţionează "în pofida evidenţei", adică în ciuda consecinţelor? De oameni care sfidează raţiunea? Cum e să lupţi pentru un ideal, dacă nu un comportament care se derulează în pofida consecinţelor (lipsa rezultatelor concrete sau de multe ori moartea)? Ce ne facem cu masochiştii :), care persistă în ciuda durerii?

Are cineva vreo opinie în chestiunea asta?

Întrebare de baraj

Maria obişnuieşte să mormăie într-un fel de neînţeles şi irepetabil atunci când intru în contact cu ea. Nu ştiu de ce, cred că nici ea nu mai ştie de ce, a devenit o obişnuinţă însă, ceea ce pe ea o distrează, iar pe mine mă scoate din sărite.

Mostră de dialog între mine şi Maria, generat de mormăit:

Maria mormăie.
Încerc să vorbesc cu ea şi să ignor mormăitul.
Maria continuă să mormăie şi să-mi râdă în nas.
Eu, ieşită din pepeni: "Maria, încetează odată! Mănânci sau nu, răspunde?"
Maria mormăie sfidătoare.
Eu: "Maria, termină! Eşti fetiţă mare, nu ţi-e ruşine?"
Maria continuă să mormăie.
Eu: "MARIA! Ce eşti tu, fetiţă sau urs?!"
Maria: "Urs!"

Cuminte!

Maria devine din ce în ce mai conştientă că trebuie să se autocontroleze. De când o trimitem în time-out pentru zgâriat, a început să-şi transforme ghearele în mângâială :) Vine spre tine cu gând rău, încordează degetele şi unghiile, dar brusc se relaxează şi spune: "Mângâi" sau "Cuminte!" (subtext: "gata, nu te ambala, nu-ţi fac nimic!").

Azi, taică-miu, sosit în weekend la munte, scoate afară patul pliant şi vrea să se converseze cu Maria. O întreabă: "Ia spune-mi, ce e ăsta?"

La care Maria ia o privire uşor speriată şi spune: "Cuminte!"

Ha ha, am procesat rapid şi am dezlegat misterul. Silvia lucrase zilele trecute exerciţiile de kinetoterapie tocmai pe patul ăla... iar Maria nu e deloc fan kineto... ca să vorbesc în termeni eufemistici... aşa că săracul copil a văzut patul torturii în faţa ochilor, drept care a trecut rapid în defensivă şi s-a ascuns după veşnicul ei "Cuminte!" ("nu fac nimic, nu vezi?")

măi, măi...mi s-a făcut milă de ea...dar m-a pufnit râsul şi a pufnit-o şi pe ea...am început să ne distrăm împreună. Semn bun!

Off topic

Un deviaj, dacă îngăduiţi... Nu sunt obsedată de alăptare, dar pentru că pe al treilea copil am reuşit să-l alăptez cu adevărat, obişnuiesc să meditez din când în când la relaţia care se creează într-o astfel de împrejurare.

Mai precis. Am înţeles (prin ricoşeu) de ce comuniunea supremă cu Dumnezeu aici, în viaţa noastră, este împărtăşania. Când bebe plânge, ştii că îi e foame, dar mai ştii şi că te vrea pe tine...tu eşti hrana lui, tu eşti alinarea lui...cele două se confundă într-un fel incredibil...bebe se calmează când te mănâncă pe tine... şi mi s-a părut minunat că poţi avea acces la Dumnezeu fără intermediari, "mâncându-L" şi alinându-te... Dumnezeu nu lucrează cu jumătăţi de măsură, cum ar zice Steinhardt, nu lasă vreo poţiune magică sau intermediar ...Se dă pe Sine, întreg şi fără menajamente.

Sunny boy

Maria a început să-l strige pe fratele ei mai mic. Dar în loc de numele lui real, pe care îl ştie foarte bine, îl strigă Sani! :) Chiar nu ştiu de unde a scos-o, dar mă distrează... am început să-i zic şi eu Sani uneori... el e blondul familiei (deocamdata), aşa că porecla i se potriveşte un pic... pentru părul lui însorit :)

Îmi place că Maria are imaginaţie... sau mă amăgesc singură şi e pură întâmplare?

Doesn't matter.

Time out

Săptămâna trecută am avut un nou workshop cu Louise. Intervenţia majoră a fost asupra comportamentelor.

Ne luptăm de mai bine de un an cu zgâriatul. Maria zgârie, uneori până la sânge, din fel şi fel de motive: nu-i convine ceva, se enervează, vrea să o lăsăm în pace sau pur şi simplu pentru că aşa s-a obişnuit. O iei de mână să te plimbi şi harş, te-a zgâriat. Maică-mii a ajuns să-i ceară uneori să-i dea mâna special ca s-o zgârie. So... Am ignorat pe cât posibil acest comportament, dar nu a funcţionat, şi nici nu mi se pare normal să ignori vreme îndelungată o agresiune. Mai ales că în ultima vreme l-a zgâriat de câteva ori şi pe Cosma - ştiu, nu se poate abţine când pune mâna pe pulpiţele lui pufoase, dar tot agresiune e. Şi mă enervează la culme că şi Cosma a început să se apere şi o trage zdravăn de păr pe Maria...

Louise a introdus time-out pentru zgâriat/tras de păr/muşcat - adică toate comportamentele agresive ale Mariei. Este trimisă pe un scăunel scund (incomod pentru ea), aşezat pe hol,unde stă 2 minute. Maria s-a prins repede, se duce singură acolo când zgârie şi îi aruncăm oprivire semnificativă. Între timp, notăm frecvenţa comportamentului, să vedem dacă scade sau urcă.

Eu am devenit deja cam stresată de atâta trimis pe scăunel...sper să funcţioneze. Deşi deocamdată nu dă semne, dimpotrivă, când se ridică de pe scăunel, uneori e foarte nervoasă şi vine lansată la noi să ne mai zgârie o dată. Şi ajunge iar pe scăunel...

Dacă o dezvăţ pe Maria de zgâriat, o pot trece în rândul sfinţilor. Pentru exemplu de înfrânare, la un copil de numai 8 ani. Câţi dintre noi ar renunţa uşor la un comportament care ne face plăcere şi a devenit obişnuinţă (să zicem fumat, bârfit pe alţii, înjurat la nervi)?
Stăm cam prost cu autocontrolul, nu-i aşa?