Children are mysterious flowers.
Their names are riddles, their lives are gardens of forking paths.


marți, 19 mai 2009

Artiști și sfinți (1)

Niciodată n-am înțeles de ce bunacredință și talentul nu prea fac casă bună în cinematografie. De ce pentru unii pioșenia ține loc de geniu, iar pentru alții geniul sufocă limpezimea minții.

Am vazut ieri, la distanța de nici o oră, două filme care oglindesc perfect artistul șchiop. "Țarul" de Pavel Lungin și "Agora" de Alejandro Amenabar.

M-am dus să văd "Țarul" cu inima un pic îndoită. Pavel Lungin este regizorul faimosului film rusesc "Ostrov", care a devenit filmul de suflet al românului cultivat și mergător la biserică. Eu una am adormit la "Ostrov" si nu am avut curiozitatea până în ziua de azi să-l văd până la capat. Ei bine, "Țarul" l-am văzut.

Este vorba despre Ivan cel Groaznic și garda lui de ucigași, ajunși în conflict cu Patriarhul, cândva prieten al Țarului. Tema clasică a tiranului singur, care se înconjoară de cadavre în lipsa prietenilor. Și în oglindă, tema omului sfânt, care preferă moartea în locul minciunii.

Temele sunt generoase, dar toata complexitatea umana care ar putea fi explorata se usuca si se face praf sub povara discursurilor pompoase si a personajelor-marionete.

Tarul da ochii peste cap sau ranjeste int-un colt al gurii ca sa ne arate ca e rau. Si se roaga in gura mare pe tot parcursul filmului, mergand dintr-un perete in altul si repetand ceva ce nu crede nici el, nici spectatorul: "Doamne, sunt un pacatos. Doamne, de ce m-ai parasit?" Iar un moment de delicatete sufleteasca devine rizibil cand tarul pune mana pe umarul Patriarhului, apoi si capul, si mai spune si vorbele "Sunt atat de singur" (pentru cine n-a inteles de prima data). Tarina e o caricatura de la prima pana la ultima ei aparitie: "femeia din babilon", plina de pofte si cruda. Tot ce face in film este sa vorbeasca excitat cu Tarul (!) si sa ranjeasca la executiile publice. Staretul Filip, patriarhul sfant, este la fel de schematic. Pavel Lungin e nevoit sa recurga la metafora sarutului pe obraz si a citatelor despre Iuda ca sa-i construiasca identitatea.

Mai sunt acolo personaje care declama din Apocalipsa si Psalmi in fiecare clipa a filmului, in ideea regizorala (probabil) de a sublinia grandoarea momentului. Grandoare care se pravaleste si ea sub excesul de versete tunate de cine trebuie si cine nu trebuie.

Citatele din Tarkovski iti sar in ochi (fetita saraca cu duhul, dar facatoare de minuni, omul mancat de indoieli care se confeseaza unor icoane uriase, plus alte citate stilistice), dar nici o relatie nu se naste intre ele, ci convietuiesc de-a valma, ca intr-un muzeu al credintei.

Una dintre primele secvente din film este incoronarea Tarului. Peste camasa rupta de penitent isi trage randuri-randuri de straie imparatesti, grele de aurul si argintul din care sunt facute. Tot cam asa omoara si Pavel Lungin poezia. Cu inca o explicatie si inca o explicatie, pana cand sugestia moare si plictisul iti trosneste maxilarele.

Si nici macar nu e un plictis sfant. Dupa ce s-au aprins luminile in sala, am constatat ca jumatate din privitori plecasera, iar cealalta jumatate dormea ghemuita in scaune. Si nu erau spectatori obisnuiti, ci producatori seriosi, veniti sa cumpere filmul pentru tara lor.

3 comentarii:

ivona spunea...

Iarta-ma, dar cred ca merita sa vezi Ostrovul.Stii care cred ca e ideea? Daca-l pui pe Dumnezeu in centru (cu adevarat) cred ca nu te mai omori sa critici ce face omul, pur si simplu iti dai seama oarecum cat e de neputincios si il simpatizezi asa imperfect cum e, cu micile lui creatii la fel de imperfecte.Daca omul reuseste sa transmita o emotie sau sa ridice un semn de intrebare, cred ca si-a facut datoria...Ostrovul mie mi-a placut. E o chestie formidabila acolo, cel putin asa am inteles-o eu - "jocul" pe care-l face Dumnezeu cu omul... Iar "plictis sfant" cred ca nu exista. Acedia e cu totul altceva. Ai insa multa, foarte multa simpatie din partea mea.

Ileana A. spunea...

da, o sa vad Ostrov pana la capat intr-o zi.

Nu te sustin insa in cele ce spui. Nu am criticat omul (habar nu am cine e, nu-l cunosc), ci priceperea regizorala. Ceea ce e cu totul altceva.

Nu cred ca merita sa iti prinzi urechile cu subiecte mari daca nu ai maiestria necesara. Altfel icoanele lui Rubliov sau icoanele de la Fondul plastic ar fi totuna, dat fiind ca in amandoua sunt desenate sfinti.

Aceeasi simpatie :)

saskiul spunea...

Ma bucur sa citesc ca mai exista cineva care nu 'a dat pe spate' la OSTROV. Si eu l-am vazut oarecum fortat de imrpejurari. Nu cred ca este neaparat un flm prost, ratat etc. Cred insa foarte tare ca e un film mult prea supraevaluat si, probabil, ideal pentru publicul pe care l-a cucerit prin modul ultra-expozitiv de ilustrare a credintei pravoslavnice. De fapt, poate ca nici nu e nevoie de mai mult ca sa faci un succes de box office la segmentul de public pravoslavnic...(Ceva asemanator se intampla, cred, cu executia picturilor religioase renascentist-naturalist-romantice etc. care inlocuiesc - cu succes - icoanele bizantine canonice a la Rubliov, Teofan etc. E nevoie de atat de putin ca sa faci valuri. Cine sa se mai gandeasca la icoanele lui Rubliov saracu' atunci cand e bombardat cu reprezentari kitsch, ultrapietiste, 'neobizantine'?)

P.S. N-am vazut inca cele doua filme pomenit (de Lunghin si Amenabar), insa am rezerve in privinta lui Lunghin, provocate nu atat de TAXI-BLUES (1990) cat de acest OSTROV.