Artiști și sfinți (2)

Filmul lui Amenabar lansat anul ăsta la Cannes e la polul opus Țarului rusesc. Viziune regizorală adevărată, personaje complexe, simboluri care se întrețes. Acțiunea se petrece în secolul IV după Hristos, în Alexandria egipteană. Orașul e devastat de conflcitele dintre creștini, evrei și păgâni. În mijlocul isteriei colective, o oază de liniște și înțelepciune - biblioteca din Alexandria, unde Ipatia, femeie pasionată de matematică, filozofie, astronomie și în general de științele spiritului, își stârnește la meditații îndrăznețe elevii.

Din păcate însă, toată măiestria cu care e condus filmul glisează pe un discurs tipic secolului XXI, și nicidecum secolului IV.

Ipatia este femeia modernă, care nu se pleacă bărbatului și care respinge maternitatea de dragul filozofiei. Tot ea pledează pentru înțelegerea între toate religiile, fără deosebire, și susține cu mândrie că nu crede în nici un zeu, ci doar în filozofie.

Scuturat de fiorul înțelepciunii antice, spectatorul nu are cum să nu empatizeze cu Ipatia și să nu se oripileze (a câta oară de la 11 septembrie încoace?) de spectrul terorismului religios. Pentru că asta face Amenabar, trage creștinismul timpuriu în tușa groasă a fanatismului și crimei. Parabalanii, un fel de trupe de comando creștine, spintecă necredincioșii cu rânjetul satisfăcut cu care dulăii țarului rus aruncau în sus găinile și le prindeau în vârful sabiei. În mod straniu, parabalanii poartă veșminte negre, lanțuri groase, chiar și tocuri de...cartușe (că altceva nu îmi închipui să pună în accesoriile cu pricina). De la prima lor apariție evocă stereotipul nazistului/talibanului.

Creștinii lui Amenabar reactualizează toate clișeele deja clasice: ignoranți (susțin că pămîntul e centrul universului), mânați de o credință oarbă (ei nu-și pun întrebări, pentru că au doar certitudini) și convinși că Dumnezeu e bine să fie impus prin orice mijloace. Conducătorul lor spiritual, episcopul Chiril al Alexandriei, vrea să "curețe" orașul de evrei (o vorbă care îi trezește oricui spectrul purificărilor etnice). Creștinii conduși de parabalani ard mormanele de cadavre de evrei într-un cadru tras parcă dintr-un film despre Auschwitz.

În seara asta am găsit pe youtube și un scurt trailer al filmului: aici.

Partea care complică lucrurile este că o minimă investigație pe net mi-a descoperit că multe dintre faptele istorice înfățișate în film au fost reale, deși n-aș fi crezut. Și de-asta simt nevoia să spun două lucruri:

1. istoria omenirii nu s-a jucat în alb și negru, ci mereu în nuanțe. Punctul se pune pentru Amenabar.
2. dar tocmai datorită nuanțelor, e o ignoranță desăvârșită să înghesui aceeași istorie în cadrele de gândire ale postmodernității. Punctul se ia de la Amenabar, dar nu știu cui se dă.