N-are nimic, luăm altul

Stârnită de entuziasmul cu care Anca a vrut să cumpere câteva ştergare vechi, m-am gândit de ce am simţit că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Aşa este, Irina Nicolau iubea (şi) kitschul datorită poveştilor pe care chiar şi un obiect kitsch le absoarbe în timp şi îşi mai îmbunează stridenţa. Aduna obiecte din cele mai diverse şi bizare pentru poveştile pe care acestea le cărau în spate. O pasiune un pic muzeistică, aş spune (sper să nu supăr pe nimeni dintre admiratorii Irinei).

Eu una nu cred că poţi cumpăra poveştile, aşa cum nu poţi cumpăra amintirile. Bluziţa roasă în coate şi decolorată de atâta purtat, pe care când o văd mă înduioşez pentru că s-au îmbrăcat cu ea şi Maria, şi Damian când a fost mic, şi Cosma acum, după atâţia ani, nu cred că spune ceva nici măcar unui prieten, darmite unui străin. Ursul cusut cu aţă roşie, în care bunică-mea îşi ţinea inelele rupte pe vremea lui Ceauşescu, şi pe care l-aş recupera cu mare drag dacă ar mai exista (ursul, nu Ceauşescu...), n-ar fi decât cel mult un imbold la nostalgie pentru vreun colecţionar de kitschuri.

Amintirile sunt personale. Ele se lipesc de obiecte, de oameni şi de vremuri cu discreţia şi fragilitatea cu care se desprin de noi. Dar rămân nevăzute şi nesimţite de altul, oricâtă bunăvoinţă şi drag ar avea să şi le improprieze.

Reversul medaliei este că nu prea mai apucăm să lipim amintiri de obiecte. Toate sunt noi şi toate se schimbă cu altele mai performante într-un timp prea scurt ca să mai acumuleze foiţele amintirilor noastre.

Bunicul meu nu înţelegea în ruptul capului de ce vroiam să-l convingem să-şi cumpere un aparat de ras mai performant. Folosea briciul străvechi, pe care îl tot lipea la mâner, şi care îndeplinea aceeaşi funcţie cu altul mai nou, dar care n-ar mai fi fost briciul lui.

Copiii noştri, din păcate, nu cred că au amintirea unei jucării anume, cu care să fi străbătut copilăria. "N-are nimic, luăm altul...". Damian îmi spune des fraza asta, cu nonşalanţa unui veteran consumerist. Eu însămi mă simt cotropită de obiecte anonime, de care nu mă leagă nimic, şi pe care abia aştept să le arunc la prima curăţenie generală.

Da, duc dorul unor obiecte cu poveşti. Dar poveştile mele.

P.S. Anca, scuze, comentariul ăsta ar fi fost prea lung pe blogul tău :)

Viaţa fără planuri

Mi-a plăcut enorm articolul ăsta simplu şi profund scris de Father Stephen. Dacă am vreme, o să-l traduc, e eliberator.

Pun aici doar începutul, ca să vă stârnesc.

One of the geniuses of modern life is the plan. It is certainly the case that if you have a company and a product, or whatever passes for those in these days, there is probably a plan to go with them. Occasionally you hear from Christians, “God has a plan for my life.”

Several years ago I was flying from Dallas back to Tennessee and was sitting in the middle of two very interesting young seatmates. On the aisle was a very frightened young coed who gripped the armrest ever tighter with the slightest bump.

It was a summer flight - meaning lots of thunderstorms between Dallas and Tennessee - and therefore lots of bumps. On my right was a young college student from one of the Christian colleges in the Dallas area.

After a particularly difficult set of bumps, the young man, in an effort to be helpful, turned to the woman seated on my other side and said, “You don’t need to be worried. God has a plan for my life. This plane cannot go down.” Apparently God had also told him what the plan was.

I thought to myself, “I’ve served God for many years and as far as I know, he can take me at any minute.”

Citeşte mai departe.

Ştachete care urcă şi coboară

Simt nevoia să precizez un pic de ce m-am cam resemnat puţin în ceea ce o priveşte pe Maria.

Facem terapie serioasă de 4 ani de zile. Concluzia la care am ajuns este că o terapie intensivă care depăşeşte 2 ani începe să-şi uzeze participanţii. Inevitabil intri în anumite clişee şi pierzi perspectiva proaspătă asupra lucrurilor.

Aceeaşi uzură a cuprins-o şi pe Maria, la care ar trebui să aplic procedee-şoc ca s-o mai iau prin surprindere cu ceva. Orice seamănă a lecţie, comandă, orice cerinţă cât de mică asupra ei e întâmpinată cu refuz sau plictis. Şi sincer, aş prefera refuzul violent, dar mă înspăimântă plictisul, semn că nu mai are energia/cheful de a se înhăma la căruţa noastră.

Acum, să nu creadă cineva că de 4 ani facem lecţioare plicticoase la masă. Dimpotrivă, am fost mereu adepta terapiei mulate pe copil - nu a copilului mulat pe terapie. Nu am renunţat niciodată la ieşitul afară, la joacă, la variaţie de orice fel şi am urât orice seamănă a rutină. Să zicem că am făcut terapie light, după cum se duc discuţiile pe un forum de părinţi. Genul de terapie care nu are câştig, după părerea multora.

Opţiunea mea s-a datorat însă nu doar modului meu de a gândi, ci şi diagnosticului Mariei. Maria nu are autism, deci inevitabil a trebuit să adaptez totul. În plus, nu am intrat niciodată în lumea ABA crezând că o voi recupera total pe Maria. De aici au decurs un avantaj şi un dezavantaj. Avantaj: am fost ferită de frustrările multor părinţi care vor mai mult decât poate copilul. Dezavantaj: am fost mereu pândită de pericolul de a lălăi lucrurile, tocmai pentru că nu mă grăbea nimic şi nu aşteptam evoluţii miraculoase în timp record.

Da, nu mi se pare normal să susţii că dizabilitatea e un mod de viaţă egal celui tipic şi că e o violare a identităţii şi libertăţii copilului dacă încerci să-l tragi în lumea ta. Dar nici nu cred că poţi trage la infinit de el pe o fereastră prea strâmtă... Numai Dumnezeu ne poate lumina să găsim echilbrul între prea mult şi prea puţin, între prea sus şi prea jos.

Un nuştiucum şi-un nuştiuce

Nu mai scrii şi tu nimic pe blog?, mă întreabă soţu'. Păi, uite că nu mai scriu. Nu mă stresează nici ratingul, nici traficul, nici alte criterii de succes. Scriu când am ceva de spus, altfel îmi văd de ale mele, care sunt muuuulte...

Mai toată ziua mea se desfăşoară strângând hainele aruncate prin toată casa (deşi seara sunt la loc), spălând vase, făcând mâncare, mergând la cumpărături, alergând după Cosma, luându-l pe Damian de la şcoală, certându-mă cu Damian că nu aude ce-i spun, crucindu-mă de trăznăile lui Cosma, lucrând la vreo redactare/traducere, etc.

Apropo de Cosma, ieri m-am întors de la cumpărături, am lăsat plasele la uşă şi m-am dus să mă schimb în hainele de casă înainte de a intre în bucătărie să aranjez totul. Când m-am întors, Cosma deja cotrobăise în pungi, scosese detergentul de vase, turnase cam un sfert din sticlă în mijlocul casei şi tropăia cu picioruşele lui mititele în spuma care se formase şi făcea un discret plici-plici :))

Cât despre Maria, trenul ei l-am cam pierdut şi încerc din greu să mă (re)urnesc din loc. Mi-am propus să mă pun iar pe studiat, am un teanc frumuşel de cărţi aduse de Corina pentru limbaj (în principal din zona Verbal Behaviour Approach) şi trebuie să mă apuc de treabă. Sper să îmi vină idei strălucite şi să mă mobilizeze iar, că simt cum resemnarea îmi dă târcoale.

Până una alta, lucrurile pe care trebuie să le rezolvăm urgent cu Maria, pentru că sunt cele mai stresante, sunt:

1. zgâriatul, care a atins din nou culmi paroxistice (nu ştiu care e misterul acsetui comportament care vine şi pleacă după legi numai de el ştiute...)

2. răsturnatul obiectelor de pe masă. Nu am curaj să mă ridic nici 2 secunde de lângă Maria când mănâncă, pt că răstoarnă fie farfurie, fie paharul, fie apucă altceva de pe masă şi le scutură până le înnebuneşte (de ex. solniţa) sau scoate toate şerveţelele din cutie.

3. scosul limbii la Cosma. E un mod al ei de a se juca cu el (scoate limba şi vocalizează foarte mult, desigur, nearticulat), dar a devenit foarte stresant pt Cosma şi foarte neplăcut în public.

1 şi 3 ţin de comportamente, 2 se datorează în mare parte motricităţii defectuoase. Având în vedere că nu mai cred în tehnicile comportamentale clasice (le-am încercat şi au dat greş sau au avut succes o perioadă limitată), aştept să vină un gând genial de undeva.

În concluzie, de-asta nu mai scriu, pentru că în capul meu sunt prea mulţi nuştiucum şi nuştiuce.

Hristos a înviat!

Chipul cel nefăcut de mână omenească al lui Hristos

Icoană rusească, Şcoala de la Novgorod, sec. XII

Caut geniu

Terapia noastră a fost aproape complet sistată de vreo 4 luni din pricina spitalizărilor dese şi a incapacităţii Mariei de a lucra. Standardele mele au coborât foarte mult: nu îmi doresc decât să aibă cât mai puţine crize... în rest, pace şi voie bună.

Acum, că a trecut o lună în care a fost stabilă şi trag nădejde că este începutul unei perioade mai faste, am reînceput să mă gândesc la terapie.

Ce (mai) vreau de la Maria?

Concluzia la care am ajuns este că partea cognitivă este ultima care mă interesează în momentul de faţă. Prioritare sunt limbajul, autoservirea şi motricitatea. Ştiu, nu poţi despărţi zonele de dezvoltare, ele se întrepătrund, şi cu siguranţă nu renunţăm la programele care merg pe cognitiv, dar acestea trei de mai sus sunt cele pe care face progrese mari (limbajul) sau pe care are restanţe majore (motricitatea şi autoservirea, legate una de alta). Tot ele o împiedică cel mai mult în relaţia cu alţi copii şi în viaţa de zi cu zi.

Nu am găsit însă nici până în ziua de azi un kinetoterapeut care să fie pasionat de ce face şi care să mi-o modeleze pe Maria cu sârguinţa şi inventivitatea cu care o fac fetele care lucrează ABA cu ea. Ba da, mint, am cunoscut pe cineva de acest fel, dar a emigrat în Canada... În rest, toţi kinetoterapeuţii care au lucrat cu Maria au fost genul care bifează şedinţa şi fac luni de zile aceleaşi exerciţii învăţate de ei în facultate sau, în cazul cel mai bun, exerciţii aflate din cărţi, dar necorelate şi neintegrate într-o viziune.

Vreau un kinetoterapeut genial, pe care să nu-l înghesui eu cu întrebări, ci să mă înghesuie el cu soluţii, care să viseze noaptea exerciţii noi şi care să vrea să modeleze fetiţa mea din lemn într-o fetiţă mai flexibilă şi mai sigură pe mâinile şi picioarele ei. Vreau un kinetoterapeut care să-şi propună câteva obiective clare şi pe care să muncească să le atingă într-un mod cât mai creativ şi perseverent.

Există? Ne vom întâlni în această viaţă?

Lumea văzută cu creionul

Dan Perjovschi, fragmente din What happened to us (2007).

Un meci ieşit din comun

Aseară. Vin târziu de afară cu căruciorul. Când mă aude că am intrat, D. vine în fugă şi-mi spune: "Mama, e revoluţie, se uneşte Moldova cu noi!"

Eu, buimacă rău, nu înţelegeam ce tot zice, nu am timp să dau drumul la televizor. În sfârşit, stau şi eu cu soţu' la ştiri şi pricep. D. freamătă şi tropăie până seara la culcare pe tema asta.

Azi dimineaţă, la 7, după ce îl scol să plecăm la şcoală, D. mă întreabă din nou precipitat:

"Cine a câştigat aseară la revoluţie?"

Pe cine am apărat?

Astăzi D. a făcut o remarcă tulburătoare, care m-a pus pe gânduri.

Săptămâna trecută a avut un mic conflict la ora de înot. S-a luptat cu alt copil pe mingea de polo şi l-a zgâriat pe acela. Din greşeală, dar şi pentru că din fire e mai smucit şi nu e întotdeauna atent cu cei din jur să nu-i bruscheze.

Copilul respectiv s-a plâns la mama lui, iar mama lui s-a inflamat. Ajunşi în vestiar după ora de înot, mama băiatului s-a răţoit la D., deşi eram şi eu de faţă, ceea ce m-a înfuriat. L-am rugat pe D. să-şi ceară scuze, mi-am cerut şi eu, dar doamna a continuat peroraţia. I-am spus că dacă vrea să se certe cu cineva, să se certe cu mine, pentru că eu l-am educat, deci eu sunt vinovată de purtarea lui, şi să nu mai ţipe la el.

În sfârşit, nu mai intru în detalii. Pe D. l-a speriat discuţia, până acum nu a fost obiectul vreunui conflict şi nu m-a văzut certându-mă cu cineva străin.

Ei, şi azi vine şi îmi zice: "Atunci când te-ai certat cu mama lui A, tu nu m-ai apărat pe mine, te-ai apărat pe tine. De ce?"

Chiar. Chiar! M-am simţit atinsă în mândria mea de mamă conştiincioasă, care-şi creşte bine copiii. M-am apărat pe mine, nu pe el şi gestul care îi scăpase. M-am îndreptăţit.

Nu era mai cinsitit să mă fac părtaşă gestului acela nechibzuit şi să mi-l asum, odată cu D.?

Reflexe

De când am copii şi, mai nou, de când face Maria terapie (4 ani deja), am dobândit reflexe de pedagog. Nu chiar Marius Chicoş Rostogan, dar undeva pe-aproape :)

Nu pot trece pe lângă o maşină, animal, copac, floare, etc fără să zic singură, cu voce tare sau doar în minte:

Uite maşina!

A trecut tramvaiul!

Uite pomul!

Căţelul latră.

Nu pot vedea că pune copilul mâna pe ceva fără să sar cu gura:

E cană. E goală/udă/mare/mică.

Da, este o furculiţă, cu furculiţa mâncăm.

Ghiozdanul. Îi trebuie lui D. la şcoală.

Creionul. E galben.

Etichetez emoţiile:

Eşti supărat că ai căzut.

Ce vesel eşti!

Eşti tristă că nu mergem la munte?

Mami e supărată că i-ai dat o palmă.

D. e nervos că nu-şi găseşte creioanele.

Ştiu, şi fetele care lucrează cu Maria păţesc acelaşi lucru :) Defect profesional, e clar, dar cât de mult mă ajută cu Cosma! Lumea lui e mult mai coerentă datorită descrierilor mele scurte şi concise, iar obişnuinţa de a "prompta" (a-l ghida fizic) după ce i-am cerut o dată sau de două ori să facă un lucru m-a scutit (deocamdată) de cicăleli şi instrucţiuni repetate până la plictiseală.

A, şi mai am un reflex, "Nu"-ul neutru din ABA: interdicţia spusă calm şi neutru, fără să mă ambalez şi fără să privesc în ochi, ca să nu dau şansa unei negocieri :) (valabil doar pentru Cosma, se-nţelege, cu D. bătălia e pierdută de mult, iar Maria a început şi ea să se sclifosească şi să-mi zică "Nu vreau!". Ah, dar cât iubesc asertivitatea ei, chiar şi aşa, incipientă.)

Să trec la reflexe şi cântecelele cu broscuţe şi şoricei cu care mă trezesc dimineaţa în cap? :))

Prin fereastra temniţei

Deoarece în ultima vreme nu am mai găsit timp suficient pentru blog, mă străduiesc ca măcar în weekend să am aici un musafir :)

Astăzi vă invit pe toţi să faceţi cunoştinţă cu Sfântul Nicolae al Serbiei.

Miercuri, 8 Aprilie 2009, la ora 18, Editura Predania organizează la Bucureşti, împreună cu Seniorii Ligii Studenţilor, lansarea cărţii "Prin fereastra temniţei" a Sfântului Nicolae Velimirovici şi vizionarea filmului documentar "Sfântul Nicolae al Serbiei."Vor vorbi Părintele Constantin Lazăr, Gheorghe Fedorovici, publicist, şi Elena Dulgheru, critic de film.Evenimentul va avea loc în Aula Magna a Facultăţii de Drept, Bd. Mihail Kogălniceanu nr. 36-46, Bucureşti.

Un scurt fragment din documentarul despre acest sfânt puţin cunoscut, dar cu o apariţie explozivă - aşa cum este întotdeauna sfinţenia: aici.