N-are nimic, luăm altul

Stârnită de entuziasmul cu care Anca a vrut să cumpere câteva ştergare vechi, m-am gândit de ce am simţit că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Aşa este, Irina Nicolau iubea (şi) kitschul datorită poveştilor pe care chiar şi un obiect kitsch le absoarbe în timp şi îşi mai îmbunează stridenţa. Aduna obiecte din cele mai diverse şi bizare pentru poveştile pe care acestea le cărau în spate. O pasiune un pic muzeistică, aş spune (sper să nu supăr pe nimeni dintre admiratorii Irinei).

Eu una nu cred că poţi cumpăra poveştile, aşa cum nu poţi cumpăra amintirile. Bluziţa roasă în coate şi decolorată de atâta purtat, pe care când o văd mă înduioşez pentru că s-au îmbrăcat cu ea şi Maria, şi Damian când a fost mic, şi Cosma acum, după atâţia ani, nu cred că spune ceva nici măcar unui prieten, darmite unui străin. Ursul cusut cu aţă roşie, în care bunică-mea îşi ţinea inelele rupte pe vremea lui Ceauşescu, şi pe care l-aş recupera cu mare drag dacă ar mai exista (ursul, nu Ceauşescu...), n-ar fi decât cel mult un imbold la nostalgie pentru vreun colecţionar de kitschuri.

Amintirile sunt personale. Ele se lipesc de obiecte, de oameni şi de vremuri cu discreţia şi fragilitatea cu care se desprin de noi. Dar rămân nevăzute şi nesimţite de altul, oricâtă bunăvoinţă şi drag ar avea să şi le improprieze.

Reversul medaliei este că nu prea mai apucăm să lipim amintiri de obiecte. Toate sunt noi şi toate se schimbă cu altele mai performante într-un timp prea scurt ca să mai acumuleze foiţele amintirilor noastre.

Bunicul meu nu înţelegea în ruptul capului de ce vroiam să-l convingem să-şi cumpere un aparat de ras mai performant. Folosea briciul străvechi, pe care îl tot lipea la mâner, şi care îndeplinea aceeaşi funcţie cu altul mai nou, dar care n-ar mai fi fost briciul lui.

Copiii noştri, din păcate, nu cred că au amintirea unei jucării anume, cu care să fi străbătut copilăria. "N-are nimic, luăm altul...". Damian îmi spune des fraza asta, cu nonşalanţa unui veteran consumerist. Eu însămi mă simt cotropită de obiecte anonime, de care nu mă leagă nimic, şi pe care abia aştept să le arunc la prima curăţenie generală.

Da, duc dorul unor obiecte cu poveşti. Dar poveştile mele.

P.S. Anca, scuze, comentariul ăsta ar fi fost prea lung pe blogul tău :)