Astăzi D. a făcut o remarcă tulburătoare, care m-a pus pe gânduri.
Săptămâna trecută a avut un mic conflict la ora de înot. S-a luptat cu alt copil pe mingea de polo şi l-a zgâriat pe acela. Din greşeală, dar şi pentru că din fire e mai smucit şi nu e întotdeauna atent cu cei din jur să nu-i bruscheze.
Copilul respectiv s-a plâns la mama lui, iar mama lui s-a inflamat. Ajunşi în vestiar după ora de înot, mama băiatului s-a răţoit la D., deşi eram şi eu de faţă, ceea ce m-a înfuriat. L-am rugat pe D. să-şi ceară scuze, mi-am cerut şi eu, dar doamna a continuat peroraţia. I-am spus că dacă vrea să se certe cu cineva, să se certe cu mine, pentru că eu l-am educat, deci eu sunt vinovată de purtarea lui, şi să nu mai ţipe la el.
În sfârşit, nu mai intru în detalii. Pe D. l-a speriat discuţia, până acum nu a fost obiectul vreunui conflict şi nu m-a văzut certându-mă cu cineva străin.
Ei, şi azi vine şi îmi zice: "Atunci când te-ai certat cu mama lui A, tu nu m-ai apărat pe mine, te-ai apărat pe tine. De ce?"
Chiar. Chiar! M-am simţit atinsă în mândria mea de mamă conştiincioasă, care-şi creşte bine copiii. M-am apărat pe mine, nu pe el şi gestul care îi scăpase. M-am îndreptăţit.
Nu era mai cinsitit să mă fac părtaşă gestului acela nechibzuit şi să mi-l asum, odată cu D.?
5 comentarii:
Dragă Ileana
Necunoscând limbajul, gestica şi tonul ce le-ai folosit cu respectiva persoană, nu mă pot pronunţa asupra lor.
Însă în ceea ce priveşte faptul că te-ai apărat, consider că ai făcut un lucru nu bun, ci FOARTE bun - mai ales de faţă cu copilul.
Vezi tu, ceea ce se uită la noi atât de des în relaţiile interumane este că ORICE om are dreptul la demnitate personală.
Iar această demnitate include, între altele, dreptul de a fi tratat omeneşte atunci când a greşit.
Copilul tău a greşit. Tu ţi-ai cerut scuze în numele său. În acel moment ar fi trebuit cazul să fie închis. Acea persoană, dimpotrivă: a căutat să escaladeze "conflictul" de parcă se lupta cu nazismul, adică "capitulare necondiţionată".
Astfel, acea persoană a dovedit că, de fapt, nu era interesată în corectarea unui comportament (al copilului tău) şi atenţionarea adultului responabil (a ta) ci a dorit "anihilarea" voastră, reducerea voastră la un stadiu sub-uman, de zerouri, de indivizi ce nu merită respect.
Eu sunt întristat să constat cât de des oamenii de la noi nu cunosc graniţa dintre apărarea legitimă a propriilor interese şi lipsa de respect faţă de alţii! Şi acea graniţă e trecută atât de uşor!
Aşa că eu socot că ai procedat bine, în special de faţă cu copilul. Căci astfel el va învăţa să-şi apere propria demnitate, chiar şi atunci când a greşit.
Dacă în acest proces ţi-ai pierdut cumpătul sau ai folosit un vocabular mai aprins, desigur că nu e un lucru bun. Şi dacă a fost aşa, cred că trebuie să-i explici lui D. aceasta - la urma urmei, nimeni nu e perfect, chiar dacă ai noştri copii ne cred astfel.
Însă eu aş sugera să-i subliniezi foarte bine că ceea ce ai făcut tu nu a fost decât a-ţi cere dreptul elementar să fii tratată cu respect şi bună-cuviinţă - indiferent de ce "crimă" copilul tău sau tu aţi fi "comis".
eu cred ca ai procedat corect, de vreme ce v-ati cerut scuze amandoi. Ce trebuia sa mai faci?
Cand e vorba de copil, ev orba de noi,nu?!
Dar remarca lui D. m-a facut sa rad...
Marius, nu i-am spus nimic urat doamnei, nu sunt genul, dar am ridicat tonul, mai ales ca insista ca D "e un copil cu probleme" (fraza care declanseaza ecouri deloc placute in creierul meu).
dar episodul povestit nu e singular, am fost de fata la alt episod, la fel de minor, dupa parerea mea: aflat in vestiar dupa inot, un baietel se da mare si isi arunca ochelarii de inot peste peretele care dadea in vestiarul de fete, iar ochelarii cad in capul unei fetite...vine mama fetitei cu o falca in cer si una in pamant si tipa la baiat de parca era ultimul golan din cartier, cu expresii de genul "sa vezi ca-ti dau daca te mai prind, te strang de gat, etc" (o doamna foarte finuta, de altfel, chia rm-a socat iesirea ei).
oameni buni, sunt copii de clasa I, ei acum invata cum sa se poarte si noi trebuie sa-i ajutam, nu sa-i etichetam si sa-i fixam intr-un rol care (inca) nu este al lor...iar o vorba buna poate rezolva mai multe decat o mustruluiala meschina...
nu mai spun de ultimul episod din scoala, petrecut la o clasa a V-a, cu o fata care se impiedica si cade, iar baiatul din spatele ei cade peste ea (doi tolomaci), iar mama fetei ii cere 15 milioane mamei baiatului ca sa nu se duca la politie...
in ce lume traim? in lumea drepturilor omului, in care toti avem drepturi si nimeni datorii.
dar intrebarea pe cine am aparat ramane deschisa pt mine...
Pentru mine răspunsul e clar: te-ai apărat pe tine şi pe copilul tău. Şi ai procedat bine, zic eu.
"Oameni cu drepturi şi fără obligaţii". Foarte sugestiv!
eu cred ca i-ai luat apararea binenteles lui D. si nu tie ca doar nu tu ai gresit. in definitiv copiii nostri sunt fiinte separate de noi, independente care gandesc cu mintile lor chiar daca conform educatiei primite de la noi, parintii lor.
si tot bine ai facut!
Trimiteți un comentariu