Ce-am mai cumpărat de joacă

Când am plecat spre Cannes, mi-am zis că o să găsesc şi multe jocuri frumoase pentru copii, să mai variez un pic materialele didactice de acasă.

Dar Cannes nu e un oraş foarte mare, iar noi ne-am învârtit toată ziulica prin centru, ca să putem intra şi la filme, aşa că nu am găsit decât două magazine cu jucării. Marea majoritate erau de la firmele clasice, Fisher Price, Lego, Crayola, etc, deja se găsesc şi pe la noi. Într-un singur magazinaş mai dosit am găsit multe jucării de lemn şi puzzle-uri foarte frumoase, dar cum îmi doresc de mult timp ca maria să poată citi (fotografic cel puţin, ceea ce englezii numesc "sight reading"), nu m-am aruncat să cumpăr nimic care avea cuvintele-cheie inscripţionate în franceză.

Ce am luat, totuşi, din excursia noastră:

Elefun, un elefănţel pe bază de baterii, care suflă fluturaşi coloraţi. Vine în dotare cu 4 plase de prins fluturi. Jucărie bună pentru coordonarea ochi-mână. Cel mai impresionat a fost Cosma, Damian cam puţin, oricum nu era de vârsta lui, iar Maria deloc...

"Prima mea livadă", un joc Haba pentru copii de 2 ani. Conţine fructe mari din lemn, colorate in rosu, galben sau verde. Fructele stau pe pomisorul care corespunde culorii lor (e nevoie de abilităţi de sortare, deci). Mai e pe acolo un zar mare, şi pe fiecare parte e desenată câte o bulină măricică, fiecare bulină corespunzînd câte unei culori de fruct. A, mai e şi o cioară din lemn, care ameninţă fructele. La fiecare aruncat cu zarul, copilul trebuie să ia din pom mărul de culoarea indicată de zar (deci trebuie să ştie să facă matching de culori). Dacă pică cioara pe zar, cioara înaintează căte un pas spre pomişor. Mie mi-a plăcut, are reguli simpluţe şi piese măricele, uşor de mânuit de Cosma sau Maria (care are probleme mari cu mânuirea obiectelor).

De la Ravensburger am mai luat un joc "Qui mange quoi?". De ceva vreme tot o învăţăm pe Maria ce mănâncă fiecare animal, şi m-am gândit că e bun pentru generalizare şi ca să mai variem un pic formatul lecţiei, mai ales că Maria se plictiseşte foarte repede.

De la Crayola am luat un set de tubuleţe umplute cu culoare şi având în capăt un bureţel. Se poate picta lejer cu ele, avantajul fiind că nu mai ai nevoie de pensulă şi pahar de apă...la noi erau mereu pe jos...

Pentru Damian săracul nu am găsit mare lucru. De Lego nu mai am chef, nu are răbdare să asambleze şi odată construită jucăria, a doua oară nu se mai apucă de ea în veci. Maşini are cu carul acasă, dar nu se joacă cu ele. Şah are, Scrabble are. De fapt, are de toate şi chiar mai mult decât atât. Iar el toată ziua joacă fotbal :) Aşa că i-am luat o trusă de experimente cu magneţi. Hm, foarte puţin comparativ cu cutiile primite de fraţii lui. Deocadată nu s-a înfipt la nici un experiment.

Per total, cred că se puteau găsi mai multe şi mai interesante dacă aveam timp de umblat. Au început să se găsească multe şi la noi. Ce nu prea am văzut sunt jocuri de la Rabensburger, care mi se par foarte educative şi bine gândite.

Iar concluzia finală este că nu ar merita să cumpăr nimic dacă Maria nu ar avea nevoi mai aparte şi nu ar face terapie. Lui Damian îi ajunge o minge, iar Cosma e pasionat de şireturile şi cataramele de la pantofi, cu care stă în braţe toată ziua. Se confirmă ceea ce nu ami are nevoie de confirmare: cu cât un obiect e mai simplu, cu atât se pretează mai bine imaginaţiei şi jocului.

Artiști și sfinți (2)

Filmul lui Amenabar lansat anul ăsta la Cannes e la polul opus Țarului rusesc. Viziune regizorală adevărată, personaje complexe, simboluri care se întrețes. Acțiunea se petrece în secolul IV după Hristos, în Alexandria egipteană. Orașul e devastat de conflcitele dintre creștini, evrei și păgâni. În mijlocul isteriei colective, o oază de liniște și înțelepciune - biblioteca din Alexandria, unde Ipatia, femeie pasionată de matematică, filozofie, astronomie și în general de științele spiritului, își stârnește la meditații îndrăznețe elevii.

Din păcate însă, toată măiestria cu care e condus filmul glisează pe un discurs tipic secolului XXI, și nicidecum secolului IV.

Ipatia este femeia modernă, care nu se pleacă bărbatului și care respinge maternitatea de dragul filozofiei. Tot ea pledează pentru înțelegerea între toate religiile, fără deosebire, și susține cu mândrie că nu crede în nici un zeu, ci doar în filozofie.

Scuturat de fiorul înțelepciunii antice, spectatorul nu are cum să nu empatizeze cu Ipatia și să nu se oripileze (a câta oară de la 11 septembrie încoace?) de spectrul terorismului religios. Pentru că asta face Amenabar, trage creștinismul timpuriu în tușa groasă a fanatismului și crimei. Parabalanii, un fel de trupe de comando creștine, spintecă necredincioșii cu rânjetul satisfăcut cu care dulăii țarului rus aruncau în sus găinile și le prindeau în vârful sabiei. În mod straniu, parabalanii poartă veșminte negre, lanțuri groase, chiar și tocuri de...cartușe (că altceva nu îmi închipui să pună în accesoriile cu pricina). De la prima lor apariție evocă stereotipul nazistului/talibanului.

Creștinii lui Amenabar reactualizează toate clișeele deja clasice: ignoranți (susțin că pămîntul e centrul universului), mânați de o credință oarbă (ei nu-și pun întrebări, pentru că au doar certitudini) și convinși că Dumnezeu e bine să fie impus prin orice mijloace. Conducătorul lor spiritual, episcopul Chiril al Alexandriei, vrea să "curețe" orașul de evrei (o vorbă care îi trezește oricui spectrul purificărilor etnice). Creștinii conduși de parabalani ard mormanele de cadavre de evrei într-un cadru tras parcă dintr-un film despre Auschwitz.

În seara asta am găsit pe youtube și un scurt trailer al filmului: aici.

Partea care complică lucrurile este că o minimă investigație pe net mi-a descoperit că multe dintre faptele istorice înfățișate în film au fost reale, deși n-aș fi crezut. Și de-asta simt nevoia să spun două lucruri:

1. istoria omenirii nu s-a jucat în alb și negru, ci mereu în nuanțe. Punctul se pune pentru Amenabar.
2. dar tocmai datorită nuanțelor, e o ignoranță desăvârșită să înghesui aceeași istorie în cadrele de gândire ale postmodernității. Punctul se ia de la Amenabar, dar nu știu cui se dă.

Artiști și sfinți (1)

Niciodată n-am înțeles de ce bunacredință și talentul nu prea fac casă bună în cinematografie. De ce pentru unii pioșenia ține loc de geniu, iar pentru alții geniul sufocă limpezimea minții.

Am vazut ieri, la distanța de nici o oră, două filme care oglindesc perfect artistul șchiop. "Țarul" de Pavel Lungin și "Agora" de Alejandro Amenabar.

M-am dus să văd "Țarul" cu inima un pic îndoită. Pavel Lungin este regizorul faimosului film rusesc "Ostrov", care a devenit filmul de suflet al românului cultivat și mergător la biserică. Eu una am adormit la "Ostrov" si nu am avut curiozitatea până în ziua de azi să-l văd până la capat. Ei bine, "Țarul" l-am văzut.

Este vorba despre Ivan cel Groaznic și garda lui de ucigași, ajunși în conflict cu Patriarhul, cândva prieten al Țarului. Tema clasică a tiranului singur, care se înconjoară de cadavre în lipsa prietenilor. Și în oglindă, tema omului sfânt, care preferă moartea în locul minciunii.

Temele sunt generoase, dar toata complexitatea umana care ar putea fi explorata se usuca si se face praf sub povara discursurilor pompoase si a personajelor-marionete.

Tarul da ochii peste cap sau ranjeste int-un colt al gurii ca sa ne arate ca e rau. Si se roaga in gura mare pe tot parcursul filmului, mergand dintr-un perete in altul si repetand ceva ce nu crede nici el, nici spectatorul: "Doamne, sunt un pacatos. Doamne, de ce m-ai parasit?" Iar un moment de delicatete sufleteasca devine rizibil cand tarul pune mana pe umarul Patriarhului, apoi si capul, si mai spune si vorbele "Sunt atat de singur" (pentru cine n-a inteles de prima data). Tarina e o caricatura de la prima pana la ultima ei aparitie: "femeia din babilon", plina de pofte si cruda. Tot ce face in film este sa vorbeasca excitat cu Tarul (!) si sa ranjeasca la executiile publice. Staretul Filip, patriarhul sfant, este la fel de schematic. Pavel Lungin e nevoit sa recurga la metafora sarutului pe obraz si a citatelor despre Iuda ca sa-i construiasca identitatea.

Mai sunt acolo personaje care declama din Apocalipsa si Psalmi in fiecare clipa a filmului, in ideea regizorala (probabil) de a sublinia grandoarea momentului. Grandoare care se pravaleste si ea sub excesul de versete tunate de cine trebuie si cine nu trebuie.

Citatele din Tarkovski iti sar in ochi (fetita saraca cu duhul, dar facatoare de minuni, omul mancat de indoieli care se confeseaza unor icoane uriase, plus alte citate stilistice), dar nici o relatie nu se naste intre ele, ci convietuiesc de-a valma, ca intr-un muzeu al credintei.

Una dintre primele secvente din film este incoronarea Tarului. Peste camasa rupta de penitent isi trage randuri-randuri de straie imparatesti, grele de aurul si argintul din care sunt facute. Tot cam asa omoara si Pavel Lungin poezia. Cu inca o explicatie si inca o explicatie, pana cand sugestia moare si plictisul iti trosneste maxilarele.

Si nici macar nu e un plictis sfant. Dupa ce s-au aprins luminile in sala, am constatat ca jumatate din privitori plecasera, iar cealalta jumatate dormea ghemuita in scaune. Si nu erau spectatori obisnuiti, ci producatori seriosi, veniti sa cumpere filmul pentru tara lor.

Dintr-o coasta de azur

Suskind nu a batut campii. Parfumul te ameteste si iti curge ca o bautura calda in oase. Portocali, leandru, aloe vera, trandafir, dafin. La poarta vad doua lamai in coama verde care acopera gardul. Pe marea incredibil de albastra plutesc barcute cochete, discret colorate, asa cum le desenase van Gogh (desi habar nu am daca a trecut si el pe aici).

Sunt de cateva zile in Cap d'Antibes (undeva in jurul Cannesului) si nu ma mai satur de frumusete. Am vrut sa fac poze, dar nu stiu cu ce sa incep si cu ce sa sfarsesc. Mai bine imi vad de treaba si nu mai inghesui nimic in diafragme. Aici sunt de toate, si stiute, si nestiute. De la cersetori romani la pate de gasca cu gem de smochine.

La biserica ruseasca, din palariile elegante si masinile scumpe inteleg ca prin Cannes haladuiesc urmasii vreunei aristocratii rusesti surghiunite pe vremea Revolutiei. Rusoaicele sunt subtiri si frumoase, fac parte acum dintr-o caligrafie frantuzeasca dichisita, dar glasurile lor tin strana si canta "Hristos a inviat" ca in Mama Rusie.

Vile de piatra sau caramida, cu olane mediteraneene si obloane colorate, ingropate intre palmieri si iasomie. Oftica noastra anti-urbana explodeaza aici ca un mare nonsens. Este primul oras din care n-as fugi nicaieri si pe care nu l-as da pe zece sate de la periferia Bucurestiului.

Ehei, nimeni nu l-a facut prizonier pe Domnul in curtea lui. Cine se uita un pic peste gard stie.

Muzică pentru un apartament şi şase toboşari

Ideea Dianei de la Poartă-mă, mami! de a mă folosi de plăcerea cu care Maria bate în farfurii pentru a obţine ceva de efect mi-a amintit de un scurt metraj pe care l-am adorat din clipa în care l-am văzut pentru prima dată (şi întîia oară :)).

Se numeşte "Music for one apartment and six drummers". Toboşarii sunt o gaşcă de prieteni (muzicieni? nişte tipi săriţi de pe fix? toate la un loc?) care dau buzna într-un apartament şi încep să scoată ritm din tot ce prind: mixere, papuci, periuţe de dinţi, etc. Nu ştim de ce aleg să fac muzică cu adrenalina împinsă la maxim, dar sunt molipsitori. Baţi darabana de te dor degetele numai privindu-i.

Revăzând acum filmuleţul, am reuşit să încep cu bine dimineaţa : mi i-am închipuit pentru o clipă pe Maria, Cosma şi Damian făcând ce fac oamenii ăia din film şi m-am calmat. Viaţa e frumoasă :)

De ce atâta curăţenie? (2)

Ha ha, se pare că nu sunt singura obsedată că avem prea multe şi n-avem ce face cu ele:)

Le zice şi Exarhu, în stilu-i caracteristic: Bulendrele e viaţa mea.

S-ar zice că e ceva în aer :)

Maria la masă

Masa e un moment foarte dificil, deşi în general, Maria e cea mai cuminte din casă şi nu am probleme cu ţinutul ei în frâu când sunt singură cu toţi copiii. La masă însă totul devine o acrobaţie extremă, şi îmi trebuie îndemânare maximă şi nervi de oţel ca să îl ajut pe Cosma să mănânce, să vorbesc cu Damian (Doamne, cât de mult vorbeşte :)!), să îi dau să mănânce şi Mariei şi să prind din zbor cănile, farfuriile şi şerveţelele care zboară dacă mă ridic de lângă ea.

Când termină Maria de mâncat, bucătăria mea arată ca după război. Cred că alţii ar face infarct dacă ar vedea asta de 3 ori pe zi în casa lor, după cum îmi spunea mucalit şi Corina.

Iată o privelişte de ieri, de sub scaunul Mariei. Pe jos sunt coşul de pâine, ceapa din care îi tăiam bucăţele, şi brânză. Şi pot zice că a fost o zi OK. (Cu un click pe imagine, le vedeţi mai bine.)



Şi iat-o şi pe Maria cu boticul pe labe, obosită de atâta brânză cu ceapă :)





Acum ce ne doare cel mai tare la masă şi ce nu am putut rezolva de ani de zile, deşi am aplicat metode fel de fel:

1. Răstoarnă farfuriile, cănile. Le împinge cu putere şi le răstoarnă. De ce? Greu de spus.
Fie nu mai vrea să mănânce (deşi ştie să zică "Nu mai vreau supiţă, etc", preferă să împingă farfuria, care evident se răstoarnă - foloseşte multă forţă în gesturi, nu ştie să şi-o controleze),
fie i se pare interesant - întotdeauna obţine ceva: ori reacţia noastră (chiar dacă ne-o stăpânim, noi, adulţii, ceilalţi copii nu şi-o stăpânesc, aşa cum nici alţi oameni care se întâmplă să fie cu noi la masă sau la a căror masă ne aflăm noi. PLus că nici eu nu mai am răbdarea de a tace şi a înghiţi la nesfârşit), ori consecinţa firească - mâncarea întinsă pe masă, pe jos, pe ea...

2.Scoate şerveţelele din cutia mare de pe masă. Le scoate pe toate, unul după altul, şi şterge masa cu ele, apoi le aruncă jos şi ia altul.

3.Bate cu lingura în farfurie tare de tot. Chestia asta o distrează, şi nu o pot ignora, pentru că dă atât de tare încât poate ciobi farfuria. Iar uneori mai doarme şi Cosma, aşa că mă agit să fac linişte.

Metode încercate: ignor, luat farfuria din faţă, eliberată masa de orice obiect care nu e strict necesar, tokeni cu recompense alimentare care se pierd pe măsură ce Maria mai face un gest nelalocul lui.

Alte idei?

De ce atâta curăţenie?

Că tot mă muncesc în gând cu obiectele astea invadatoare, m-am gândit insistent în ultima vreme la modelul chiliei de călugăr.

Acolo totul e redus la esenţial: o masă, un scaun, icoane şi una-două haine. Dacă îmi întind gândul până la părinţii din deşert, nici măcar pe acestea nu le aveau. Sunt pilde în Pateric cu hoţi care nu găsesc nici măcar ce să fure dintr-o chilie de pustnic. Grija de multe nu are ce căuta în vieţile lor, şi aici dăm peste însăşi definiţia obiectului: ceva ce se înmulţeşte fără oprire (cancerigen, aş zice) şi ceva ce te umple de griji.

Curăţenia asta zilnică, pe care o începi şi o termini în zadar, este mândria unor gospodine, dar nu şi a mea... Pe mine mă seacă şi mă tâmpeşte. Jumătate din ziua mea se petrece căutând să pun la loc obiecte dislocate sau să fac loc pentru alte obiecte noi, în nădejdea că mai eliberez un pic spaţiul din apartament. Sunt pasionată de aruncat şi arunc orice mi se pare că nu mai e bun acum, în clipa în care am pus mâna pe el.

Urăsc maldărele de hârtii şi facturi, chitanţe şi bonuleţe, urăsc cursurile rămase din facultate, pe care nici nu mă îndur să le azvârl, dar nici nu ştiu ce aş mai face cu ele, urăsc hainele pe care poate o să le mai port şi pantofii cu toc de la nuntă, pe care poate doar Maria să-i mai încalţe într-un vis (că eu nu mă sui pe tocuri nici plătită).

Obiectele ne dau confort şi statut social. Obiectele ne fac sclavi şi nu mai avem vreme de Dumnezeu pentru că "Doamne, mi-am luat maşină şi trebuie s-o bag în service, am cămăşi multe şi stau necălcate de o săptămână, praful s-a strâns ghemotoace la colţuri şi nu pot lăsa casa în dezordine".

Da, ştiu, e o temă veche şi Baudrillard sărăcuţul o fi spus-o mai bine (sau Lyotard? scuze, îmbătrânesc şi uit). Dar a găsit cineva vreo soluţie pe care s-o fi şi aplicat? Îşi lasă cineva casa vraişte şi caută de suflet?