Am să public sub formă de postare răspunsul unui prieten bun la articolul precedent, cel cu milităria :) Dincolo de faptul că este echilibrat şi subtil, îmi pregăteşte terenul pentru felul în care vroiam să continui discutarea problemei disciplinării copiilor - o problemă care mă macină îndelung, recunosc. Mulţumesc, M!
Ti-am tot citit postarea in incercarea de iti/imi da un raspuns si nu cred ca am reusit. Stiam oricum ca dpdv al autoritatii parentale sunt o catastrofa.
Eu cred ca n-ai avea nicio dilema daca, asa cum spui, ti-ai putea pastra rabdarea si n-ai reactiona inainte de final printr-o descarcare nervoasa. Numai Dumnezeu reuseste chestia asta cu noi oamenii, niste copiloi pe care nu ii poti duce cu forta in camera lor. In ultima instanta sa zicem ca i-ai putea baga acolo, dar scena incepe deja sa miroasa a carcera.
Deci, din experienta mea, copiii au mai multa rezistenta ca noi in insistenta decat avem noi adultii in rabdare. La mai mult de 30 de minute de foc de mitraliera continuu dupa zile intregi de asediu cu rafale sporadice eu cedez. Si asta in cea mai buna dintre situatii. In general ma rastesc la ei scurt si fara noima, oricum infricosator, la care sunt doua continuari: 1. ori ei incep sa planga de-adevaratelea, cred ca de rusine si de neputinta de a fi altfel, dupa care ii iert si razboiul inceteaza pentru o vreme. Sau 2. nu reusesc sa fiu indeajuns de impunator, ei continua tirul si atunci eu ma supar de-adevaratelea (imi pare rau ca mi-am pierdut firea si simtul ratiunii) si nu mai pot rosti nimic o vreme. Repaus vocal. Galagia din jurul meu atunci se pierde in eter, devin prea indepartat ca sa ma mai afecteze balamucul din jur. Atunci ei simt ca m-au covarsit si din mila ca la un om cu un betesug vin si ma mangaie ca sa imi treaca. Iar mie imi trece greu, cam asa ca mamei lui Nica a Petrei.
Evident ca cu povestea asta nu ti-am oferit nicio solutie. Am insa o metoda prin care sper ca intr-o zi sa gasesc un raspuns: ma tot gandesc la cum face Dumnezeu cu mine ca sa ma aduca spre bine si sa ma inspir din asta. Si cred ca aici fiecare parinte gaseste raspunsul lui neasemuit. Pe al meu cred ca l-am gasit doar ca e atat de greu de aplicat, incat uneori pare imposibil.
Oricum un lucru mi-e clar: e o prostie sa am pretentia sa obtin de la copiii mei mai mult decat face El cu mine ca sa ma aduca spre bine. Ar fi vanare de vant.
Eu cred ca n-ai avea nicio dilema daca, asa cum spui, ti-ai putea pastra rabdarea si n-ai reactiona inainte de final printr-o descarcare nervoasa. Numai Dumnezeu reuseste chestia asta cu noi oamenii, niste copiloi pe care nu ii poti duce cu forta in camera lor. In ultima instanta sa zicem ca i-ai putea baga acolo, dar scena incepe deja sa miroasa a carcera.
Deci, din experienta mea, copiii au mai multa rezistenta ca noi in insistenta decat avem noi adultii in rabdare. La mai mult de 30 de minute de foc de mitraliera continuu dupa zile intregi de asediu cu rafale sporadice eu cedez. Si asta in cea mai buna dintre situatii. In general ma rastesc la ei scurt si fara noima, oricum infricosator, la care sunt doua continuari: 1. ori ei incep sa planga de-adevaratelea, cred ca de rusine si de neputinta de a fi altfel, dupa care ii iert si razboiul inceteaza pentru o vreme. Sau 2. nu reusesc sa fiu indeajuns de impunator, ei continua tirul si atunci eu ma supar de-adevaratelea (imi pare rau ca mi-am pierdut firea si simtul ratiunii) si nu mai pot rosti nimic o vreme. Repaus vocal. Galagia din jurul meu atunci se pierde in eter, devin prea indepartat ca sa ma mai afecteze balamucul din jur. Atunci ei simt ca m-au covarsit si din mila ca la un om cu un betesug vin si ma mangaie ca sa imi treaca. Iar mie imi trece greu, cam asa ca mamei lui Nica a Petrei.
Evident ca cu povestea asta nu ti-am oferit nicio solutie. Am insa o metoda prin care sper ca intr-o zi sa gasesc un raspuns: ma tot gandesc la cum face Dumnezeu cu mine ca sa ma aduca spre bine si sa ma inspir din asta. Si cred ca aici fiecare parinte gaseste raspunsul lui neasemuit. Pe al meu cred ca l-am gasit doar ca e atat de greu de aplicat, incat uneori pare imposibil.
Oricum un lucru mi-e clar: e o prostie sa am pretentia sa obtin de la copiii mei mai mult decat face El cu mine ca sa ma aduca spre bine. Ar fi vanare de vant.
6 comentarii:
Ileana
Nu vreau să par arogant şi emfatic, nu vreau să fiu vinovat de condescendenţă faţă de nimeni, dar te rog: citeşte documentul pe care ţi l-am trimis.
Poţi să-l trimiţi şi prietenului tău M, cu promisiunea mea că voi publica cât de curând întregul material.
Ca să răspund la întrebarea ta: cine ne disciplinează pe noi?
Păi, societatea (sau Dumnezeu prin intermediul societăţii, dacă dorim să spunem aşa). Societatea are reguli (mai mult sau mai puţin) clare, unele scrise, altele nescrise, pe care dacă le încalci, suferi consecinţele.
Care-s consecinţele? Pierderea respectului altora, critica, oprobiul, ruşinea, amenda sau puşcăria.
Oamenii responsabili ce cunosc valoarea libertăţii se feresc de asemenea consecinţe pricepând regulile şi respectându-le. Cei iresponsabili plătesc într-un fel sau altul - de multe ori pierzându-şi libertatea.
Copiii se nasc fără respect, fără ruşine şi fără liberate. Autorul cărţii "Family Rules" afirmă că rostul nostru este să-i transformăm în adulţi cu respect, cu ruşine şi cu adevărată libertate.
Faptul că autorul pune libertatea ca principiu de bază şi scop central al educaţiei face ca acel material să mi se pară mie atât de potrivit.
Şi da, adresează inclusiv instanţele când îţi pierzi răbdarea, ţipi la copii ca apoi să vină părerea de rău (şi pt. tine ca părinte, şi pt. ei).
Vreau si eu docomentul, va rog :D
Marius, asa cum ti-am scris si in email, inca nu am Adobe si nu citesc pdf-uri. Azi sper sa rezolv. Family Rules este primul lucru pe care il voi citi! :)
Anca, sigur, trimit materialul si spre tine :)
Revin mai tarziu cu comentarii, acum chiar nu am vreme.
Am reusit sa descarc materialul primit de la Marius. Este extrem de interesant, si efortul lui de a distila pentru publicul larg informatiile dintr-o carte mi se pare uimitor! Sincer, n-as fi avut rabdarea si motivatia :)
Am realizat in acelasi timp ca nu pot da mai departe materialul fara acordul lui. Asadar, astept fie sa-si dea acceptul pt transmiterea lui catre tine (viatalatara), fie sa apara la el pe blog si sa fie disponibil pt toata lumea.
Marius, ai cuvantul :)
Ileana
Documentul l-am scris pt. Adina, soţia mea, căci ea nu are timp să citească întreaga carte. Apoi am realizat că ar putea fi util şi altor părinţi.
Din păcate, nu am avut timp să-l finalizez, fiind prins cu materialele pt. Sebi. Dar e următorul lucru de care mă voi apuca imediat ce încarc ver. 4.0 a pachetului VBA.
Eu am pus acea restricţie la începutul documentului pentru a face ca orice doritor să-l descarce prin blogul meu şi nu altfel, astfel încât să-mi pot face o idee despre numărul persoanelor interesate (4shared.com oferă o asemenea statistică).
Ce ţi-am trimis e o versiune incompletă. Poţi trimite mai departe documentul oricui interesat, dar aş avea rugămintea să-l rogi să semnaleze aici pe blogul tău interesul său.
Cum ViaţaLaŢară deja a semnalat acest lucru, timite-i-l.
Bineînţeles, versiunea finală va putea fi descărcată direct de pe blogul meu. Estimez că în 3 săpt. voi avea acea versiune.
Mulţumesc mult pt. aprecieri.
draga Marius, apreciez munca ta si astept pana ce-l vei pune pe blog. :)
Trimiteți un comentariu