E, şi cum ziceam, ca să ţinem balanţa între disciplină şi iubire, ar trebui să pricepem de ce ăştia micii/marii nu ascultă :).
Primul răspuns e foarte limpede şi a fost dat de toţi psihologii: copiii habar nu au când aterizează în lumea noastră care sunt mecanismele ei de funcţionare - regulile. Şi habar nu au că trebuie să se supună acestor reguli. Le învaţă treptat, în principal încălcându-le :) Şi cum descoperă că un anume gest a enervat-o pe mami, îl repetă cu insistenţă, să vadă până unde poate merge. Cu alte cuvinte, copiii testează limitele. Neascultarea lor (când sunt mici, până în maxim 5 ani) e o formă de cunoaştere a lumii (paradoxal) şi de manifestare a independenţei.
Pe urmă, lucrurile se complică. Intră în joc în mod cert temperamentul fiecărui copil. Mă uit la Cosma al meu (1,6 ani) cât de liniştit şi blând este - deşi are, desigur, momentele lui de încăpăţânare. Dar acceptă repede regula şi nu se supără foarte tare. Este de ajuns să-i spun o dată pe un ton neutru, dar ferm, cum stă treaba, şi deja ŞTIE.
Ei bine, când avea 1,6 ani, Damian începuse deja să ia palme la funduleţ :(( Mi s-ar părea o barbarie acum să îl altoiesc pe Cosma, dar ţin minte că atunci eram disperată cu Damian, care făcea crize de furie în toată regula, se mai dădea şi cu capul de podea, şi nu se putea linişti cu nimic, nici cu ţinut în braţe, nici cu vorbe frumoase, cu nimic! Şi mai rău, ţin minte că îl apucau uneori manifestările astea de independenţă în situaţii-limită pentru mine, când numai cu o palmă la fund mai rezolvam ceva - de exemplu, traversam strada, Maria pe atunci nu mergea, era în cărucior, pe el îl ţineam de mână, şi se trântea în mijlocul străzii taman când venea spre noi o maşină...
Bagajul ăsta genetic, să-i zicem, (temperamentul) este clar un factor care înlesneşte sau dimpotrivă, îngreunează adaptarea copilului la reguli. Un copil îndărătnic va avea mai mult de luptat cu sine însuşi în viaţă - şi poate pentru asta chiar merită mai multă înţelegere şi compasiune...
Chiar în seara asta am dat peste un sfat al Sfântului Teofan Zăvorâtul către o mamă care se plângea de fetiţa ei:
"Să ştiţi că îndărătnicia vesteşte deseori o voinţă tare, iar asta nu-i o trăsătură rea. Trebuie să aveţi însă înţelepciunea de a o înrâuri în aşa fel încât ea să nu bage de seamă că i se porunceşte şi să facă ceea ce doriţi dvs ca din proprie iniţiativă. Domnul să vă dăruiască pricepere.
De ce asemenea cruce întrebaţi? Ca să vă smerească şi să vă alunge gândurile de trufie. Pe deasupra, ca să vă amintiţi mai des cât de îndărătnici suntem noi înaintea Domnului atunci când în locul voii Lui ne supunem poftelor proprii şi cât de neplăcut este acest lucru lui Dumnezeu."
11 comentarii:
Foarte frumos ai scris. Echilibrat. Sunt de acord cu tine ca asta trebuie cautat in permanenta, echilibrul, izvorat din iubire.
Din pacate e extraordinar de greu sa-l gasesti atunci cand esti la randul tau, ca parinte, obosit, nervos, fara energie.
Eu cred ca e nevoie si de ascultat instincte si de aplicat, uneori, teorii. In functie de temperamentul fiecarui copil in parte. Altfel ne facem viata un cosmar.
Am dat si eu mai demult peste o talcuire a Epistolei catre Efeseni a Sf. Ap Pavel care zice asa:
"Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului.", care cred ca se refera la copiii incapatanati.
Si ideea era ca nu trebuie starpita aceasta incapatanare, asa cum zice atat de frumos Sf. Teofan Zavoratul, ci indreptata spre alte lucruri folositoare..
Ar fi minunat daca as stii si spre ce si cum, dar am rabdare:)
Cat despre indaratnicia mea, nu mai pomenesc(oare cum ar fi sa ma pomenesc acum cu un time out 10 ani la colt pentru ce-am facut?:D )OMG
foarte frumos cuvântul găsit de tine, Adriana! sincer, cred că încep încetul cu încetul să mă luminez asupra problemei :)
Ileana, stiu ca ai citit ce a scris Adriana la subiectul cu homeopatia de pe blogul meu. Acolo era o observatie foarte interesanta legata de parintii care isi lasa copiii sa mearga in picioare prea devreme. Se pare ca un copil trebuie sa mearga intai in patru labe o vreme, asta ajuta la maturizarea sistemului nervos. Ca, daca va merge in picioare inainte sa mearga de-a busilea, mai tarziu va avea crize de nervi.
Ai mei toti au mers in picioare de timpuriu, in fine :)
Acuma, imi aduc aminte foarte bine ca ai folosit premergatorul la Damian. Te-ai gandit ca si asta poate fi o cauza?
Ma intreb pentru ca, de obicei, crizele de tantrum incep dupa varsta de 2 ani. Asta ma duce cu gandul la faptul ca ori ceva l-a afectat, ori e foarte precoce.
Pe de alta parte, tu n-ai citit-o pe Dolto. Te rog mult sa o rasfoiesti, am pus cartea in "Biblioteca taranului". Ea abordeaza copilul dintr-o perspectiva mai neobisnuita, daca stai sa compari cu restul abordarilor. Adica, ea ar putea explica comportamentul lui Damian prin faptul ca voi, parintii, ati avut o problema grava cu Maria si nu ati stat de vorba si cu el despre asta. Sau, alta idee, tot a la Dolto: mijlociul intotdeauna il imita pe cel mare. In cazul vostru, Maria era cea mare si ea inca nu vorbea sau mergea atunci cand Damian incepuse s-o faca. Normal, Damian se plia pe comportamentul ei si ar fi trebuit sa nu mearga, sa nu vorbeasca nici el. Dar, fiind un copil inteligent, a simtit nevoia sa o depaseasca si asta i-a produs un conflict in intelegerea lui, mai ales daca n-ai stat de vorba cu el, atunci, despre asta...
Anca, promit sa ma uit pe Dolto, desi iti spun din inima ca psihanaliza si rudele ei nu sunt genul meu.
Si hai sa fim seriosi: cum sa stai de vorba cun un copil de 1,6 ani despre problemele neurologice ale sorei lui mai mari??? Pai, abia acum daca reusesc sa-l fac sa priceapa ceva. Chestia cu discutatul si explicatul sunt metafore frumoase si nimic mai mult.
Cosma, pe de alta parte, n-are nici un conflict, desi vede comportamentele ciudate ale Mariei.
Dar o sa revin cu o postare pe tema interpretarilor de sorginte psihanalitica.
Dolto spune ca trebuie discutat cu copilul din prima lui zi. Ba nu, inca din burtica. Si nu doar metaforic. copilul intelege. In fine, eea demonstreaza asta cu n cazuri. Pacat ca n-ai citit-o pana acum...
Anca, nu e nici premergatoru nici nimica, ci doar un copil f inteligent si care e atat de atasat de mama incat ii preia starile imediat:)
Fata mea n-a mers in premergator si a mers in 4 labe pana la un an si o luna si tot nabadaioasa e:)), pt ca eu sunt aia cu fumuri de artista in cap si cu gandurile aiurea.
ea imi sancioneaza imediat alte ganmduri decat la ea....
Baiatu e si el destul de enrgic, adica o cam imita:)), dar in rest e mult mai intelegator, eu pun asta pe seama faptului ca am fost extrem de sigura pe mine de cand l-am nascut, la cea mare eram moarta de frica...
(si acu sunt:D)
Nu sunt de acord ca mijlociul va imita mereu pe cel mare. Si eu m-am lovit de problema Ilenei cu fata mijlocie, in sensul ca deja, la 14 luni, are o incapatanare deosebita de a face lucrurile NUMAI in felul dorit de ea.
Cu cea mare m-am inteles si ma inteleg mult mai usor.
Iar la noi n-a fost nici un stres emotional deosebit care sa fi afectat copiii, sa-i fi determinat sa exteriorizeze prin tantrums ceea ce nu intelegeau.
Pur si simplu, zic eu, este mostenirea genetica, atat eu cat si sotul meu am fost copii energici, cu multa personalitate, si am ramas asa si ca adulti :).
Deci aici de fapt este cumva problema - daca noi am reusi sa fim niste super-oameni, care sa-si controleze toate starile negative, sa nu se enerveze, sa aiba rabdare nelimitata ... si timp nesfarsit de petrecut cu fiecare copil in parte ... de aici zic eu ca apar conflictele.
Care totusi sunt normale, e o forma de cunoastere si razvratirea
asta, numai s-o indreptam catre finalitati pozitive.
mai, de ce trebuie sa cautam traume in trecut pentru a explica prezentul? de ce Freud domneste in inima noastra? :)
draga Ileana, sunt psihologi crestini care arata ca pacatele din trecut pot influenta comportamentul copiilor. Nu cred ca am pomenit nicaieri de Freud, puschea pe limba! :P
Anca, una sunt pacatele, alta e premergatorul :)
Trimiteți un comentariu