Există un curent foarte puternic în cărţile de creştere a copilului care vine pe filieră psihanalitică şi care caută vinovăţii trecute care să explice defectele prezentului. Mai pe scurt, părinţii şi anumite evenimente din copilărie determină şi explică felul în care se manifestă/gândeşte/simte copilul.
Mama nu l-a ţinut în braţe suficient. L-a pus prea devreme în premergător :) Nu i-a vorbit când era în burtică. A plecat în concediu şi nu l-a luat şi pe el. L-a lăsat să-l crească bunicii. Tatăl îl trăgea de ureche când făcea prostii. Mama n-a dormit cu el în pat. A fost prea stresată şi de-aia face acum copilul circ toată ziua. Etc.
Dar şi părinţii au fost nişte copiii cândva, nu? Şi atunci felul în care se manifestă ei se datorează modului în care părinţii părinţilor s-au manifestat. Iar bunicii, săracii, n-au nici o vină, că străbunicii au călcat strâmb. Şi uite aşa facem o leapşa înapoi în timp, din părinte în părinte, şi nu ştim exact unde se opreşte vina.
Stilul ăsta de interpretare mi-e nesuferit. În primul rând pentru că nu acordă copilului dreptul la o viaţă interioară independentă, ci mută toată vina/responsabilitatea în spate, pe umerii părinţilor. Sigur, în mod clar ne influenţăm copiii, dar nu în măsura absolută pe care o pretind astfel de teorii şi nu neapărat prin evenimente de felul celor invocate. Cred cu tărie că fiecare copil care vine pe lume are traseul lui unic în viaţă şi este călăuzit de Dumnezeu indiferent de nevroza sau nepăsarea părinţilor.
Gândindu-mă la problemele astea, mi-am amintit de un film drag mie, Amelie Poulain. Un film despre dragostea de viaţă şi bucuria lucrurilor mici. Ei bine, regizorul a avut inteligenţa să ia peste picior clişeele de sorginte freudiană care fac ca în orice film american, criminalul să fi avut o copilărie nefericită, să fi fost abuzat/traumatizat de părinţi. Nu. Deşi o pune să se nască într-o familie mai mult decât dubioasă (un tată nevrotic şi o mamă de gheaţă :)), Amelie devine misionarul inocenţei copilăriei într-o lume abrutizată.
Pentru cine nu a văzut filmul, pun aici trailerul:
Şi primele zece minute din film, unde se descrie familia :)
21 de comentarii:
Ileana, undeva trebuie rupt cercul vicios al acestei"lepse" si de aia e bine ca vina sa o poarte parintii.
De ce incercam sa scapam mereu de vina? cum se pupa asta cu crestinismul?
:)
pai, cum scapi de leapsa daca numai parintii sunt de vina? ca si ei, saracii, sunt asa din pricina parintilor lor, deci practic...n-au nici o vina... sau si copiii nostri o sa fie vinovati pentru copiii lor?
n-am spus ca nu au si parintii rolul lor (si vina lor), dar nu trebuie absolutizata! si nu e o vina de genul celor cautate de psihologii din valul asta (vai, l-am fortat sa stea pe olita inainte de 2 ani si l-am traumatizat pe viata ...)
principala vina e ca nu ne rugam suficient pentru copiii nostri. asta iti suna crestineste? :)
imi suna.
eu vad asa:
copilul meu are comportamentul xyz datorita greselilor mele abc.
Nu mai stau sa-mi plang de mila ca si mama a gresit la fel cu mine, ci rup cercu vicios si incep sa ma schimb.
Vai, Ileana! Tu ai scris asa ceva?
Adica, stai un pic: La gunoi cu toata psihologia copilului! Amelie are dreptate. Phii, nu mai zic nimic. Mi-au cazut plombele!
Degetica: in sfarsit intrezarim un teren comun :) asa e, trebuie sa ne schimbam sufleteste ca parinti.
Dar cu asta nu inseamna ca necazul s-a terminat :) mai are si copilul partea lui de independenta in toata povestea asta :)
Anca: daca tu ai inteles ca dau cu piciorul la TOATA psihologia copilului, nu mai zic nimic...decat ca sper sa-ti pui la loc plombele :)
mai, eu inclin sa-i dau dreptate Ilenei pt ca si eu ma confrunt cu niste probleme asemanatoare cu copiii mei. Dupa cum stiti, am 4 copii si nu seamana unul cu altul.
Unde e vina mea can face N. crize de isterie? (sunt convinsa ca am mare parte de vina, dar raportul nu mi se pare ca e matematic si nici de genul olita, premergatorul s.cl.)Nici meritul meu nu-l vad atunci cand se comporta ca niste ingerasi.
stiati de sf Iona al Odesei care a avut 9 copii? Am zis "sfantul", deci a avut o viata de sfintenie. Totusi nu toti copiii lui s-au purtat in acelasi duh. Una dintre fete, mi-aduc aminte, a sfarsit la casa de nebuni, dupa o viata desfranata. Avea ea sechele din copilarie?! O fi chinuit-o sfantul?
Si da, Anca, mie cartile de psihologie a copilului nu imi spun mare lucru. Sunt putine care ma lamuresc asupra problemelor mele.
Acum nu stiu prea multe nici despre ce citeste Ileana, s-ar putea nici genul ala sa nu ma multumeasca.
Eu am citit in ultima vreme ceva psiholingvistica si despre achizitia limbajului la copii si m-am saturat cate teorii se bazeaza pe darwinism. bleah!
da, irina, mi-amintesc acum si de Sfantul Luca, arhiepsicop si doctor fara de arginti din Rusia bolsevica. A avut patru copii, toti departe de Biserica, toti cu caractere mai sinuoase, unul de-a dreptul razvratit.
Io-s de acord cu Ileana:)
E si vina parintilor, DAR nu trebuie idealizat copilul, are si el mosteniri genetice.
In plus de asta, daca el creste stiind ca mama si tata sunt de vina pentru toate nazbatiile lui.. cum cresti un copil crestin?
(pentru ca si copiii trebuie sa tina post, sa se spovedeasca, sa fie constienti de propriile greseli/pacate, ori daca el nu e vinovat de nimic lasam loc in sufletul lui sa creasca toate buruienile lumii de azi..)
Pai stai asa, doar nu ma apuc sa spun copilului, aaah, tu ai o criza de nervi pt ca eu nu stiu sa ma port cu tine:)))
Eu cred ca puterea exemplului e sfanta, cu cat suntem mai calme si mai intelegatoare cu ei si mai dispuse la discutie si empatie, cu atata vor avea mai multa incredere in noi.
Bineinteles ca e o fiinta independenta, altfel ar semana toti copiii intre ei, ca doar sunt crescuti de aceeasi parinti.Noi nu discutam aici despre firea copiilor, ci despre incapacitatea lor (a unora dintre ei) de a -si gestiona trairile si impulsurile in mod asa zios civilizat.
Unii vad in iesirile nervopase ale copiilor un semn bun, de neresemnare, de exprimare a frustrarilor.
Eu prefer asa, decat un copilas inchis in sine care nu face crizute, da tine totu la foc mocnit, cazu copiilor nostri despre care discutam acuma mi se pare mai usor de inteles si de ajutat sa iasa din impas.
Si intr-o casnicie....e mai usor sa ne schimbam noi decat sa-l schimbam pe celalat, nu?
Iar crestinismul ce e...nu e tot permanenta schimbare?
Nu uitati, eu pornesc demonstratia de la vorbele Sofiei:
mama, tu nu esti sefa mea :)
mai, nu imi vine sa cred! nu-mi pun nici o plomba, na! :D
nu spune nimeni ca nu exista si mostenire genetica, sau ca un copil nu poate fi vinovat de actiunile sale. sau ca nu exista ispite. va imaginati, dupa cat de cunoastem de atata vreme, ca aici nu avem de ce sa ne contrazicem.
dar nici sa absolvi parintele total nu sunt de acord. atunci cand - sa vedem cine ma contrazice - doar o nelisite a interioara a mamei poate sa-i nevrozeze pe copii - desi nelinistea nu a fost nici macar exprimata. copilul este conectat pe mama. si daca fiecare copil se comporta diferit asta nu inseamna ca imi infirma teoria, dimpotriva. si parintii se schimba in timp. la o sarcina, mama a fost mai linistita, la alta a avut "pitici". si tot asa. plus mostenirea genetica.
dar bineinteles ca parintele poarta o mare responsabilitate asupra comportamentului copilului. de ce a fost pedepsit regele Manase? nu pentru vina pe care-o avea fata de educatia copiilor sai?
despre Sfinti cu copii nebunatici, asta poate fi vazuta ca ispita lor. si apoi, nu spunea tot Ileana mai jos ca rugaciunea poate disciplina un copil? atunci de ce nu i-a disciplinat Sfantul?
haideti ca m-am nevrozat deja, si cu mine si copiii! :D
ps: iar exemplul cu Amelie e stupefiant de-a dreptul! Acum nu mai discutam dupa o scoala psihologica sau alta, discutam despre fanteziile unor regizori, si inca ce fantezii! inspirate fix din viata reala!
pps: m-am nevrozat rau de tot!
Gata, Anca, acum pricep: pe tine Amelie te-a scos din minti! :) Am uitat ca nu ti-a placut filmul :)))
P.S. Teoriile de sorginte psihanalitica sunt doar un model cultural, in opinia mea, asa cum sunt si filmele/cartile, etc. Nu cred ca se inspira din viata reala! :) (sa vedem acum ce iti mai cade :))
Si cred ca am dreptul sa ma folosesc de orice metafore/referinte culturale ca sa ma fac mai bine inteleasa. Ca doar de-aia am facut si noi o facultate, da-o-ncolo de cratita, ha ha!
Anca, vezi ca daca te nevrozezi in seara asta, maine nu te mai intelegi cu copchiii!
Sabina, eu replici de genul asta (exact fraza asta am auzit-o si eu, probabil culeasa de la gradi) o trec la categoria "obraznicii" si o tratez ca atare...
Ileana, acuma incep si eu sa te inteleg. Deci fantazam, fantazam. Diferenta e ca eu am vazut-o pe Amelie, dar tu n-ai citit-o pe Dolto. Iar Dolto vine, din pacate pentru Amelie a ta, cu demonstratii de cazuri reale. Desi, e drept, traim in epoca in care nu mai conteaza ca 2+2=4. Sa fie egal cu cat vreau io, pai nu?
Si apoi, ca ma tot iei cu psihanaliza lui Dolto? Eu nu pot suferi psihanaliza. Din Dolto am dat la o parte acel 5% psihanaliza, dar a ramas restul care mi se pare perfect valabil si care reprezinta chestiuni de super-bun-simt.
Mi se pare nedrept sa o judeci fara macar sa o fi deschis. Chiar nu ma asteptam de la un filolog la un asemenea afront! Ntz!
Si, in plus, nu mi-ai raspuns la intrebari.
Ntz!
Anca, arata-mi si mie unde am pomenit de Dolto in postarea despre Amelie si imi dau foc la diploma de filolog.
Ca sa te linistesc (ca esti cam pusa pe hartza :)), iti promit sincer sa citesc Dolto.
la intrebari am raspuns de mult, mai citeste si tu o data :)
dar daca esti prea nevrozata, hai sa fac un rezumat: in relatia noastra cu copiii sunt importante SI educatia, SI temperamentul copilului, SI starea noastra duhovniceasca (a mea si a copilului), SI starile emotionale prin care trecem, SI evenimentele din viata. In proportii variate, desigur. Complicata viata asta...
Atunci inseamna ca nu avem o problema.
Despre Dolto nu ai pomenit in articol, dar ai pomenit in alta parte, prin comentarii.
Iar Dolto e psihologul care se raporteaza cel mai mult la traditie din cati am citit.
Atunci inseamna ca nu avem o problema.
Despre Dolto nu ai pomenit in articol, dar ai pomenit in alta parte, prin comentarii.
Iar Dolto e psihologul care se raporteaza cel mai mult la traditie din cati am citit.
Irina, de ce o treci la obraznicii? mi mi se pare perfect legitima fraza, noi in familie trebuie sa fim o echipa, nu pot sa sufar relatiile de subordonare artificiale.
daca iti cresti copiii empatic ei vor avea suficienta incredere in tine ca sa te asculte in situatiile cu adevarat importante.
Uite, copiii mei amandoi sunt niste rasfatati acasa, dar in societate se poarta exemplar (cu ceilalti). Sofia e extrem de darnica, lasa de la ea, negociaza conflictele, impaca situatiile "dramatice" etcetc.
iar baiatu, pe care l-am tinut absolut lipit de mine si de care nu mi-a fost nicio secunda frica (cum mi-a fost la Sofia), e extrem de independent si face mult mai putine crize de nervi decat sor'sa (de fapt nu face de loc, doar il apuca plansul dace f f f obosit si nu mi-am dat seama la timp ce-i cu el(deci tot EU sunt de vina:)) )
In rest, sunt de acord cu Ileana, LOL, e din toate cate un pic *si de fapt din toate mult).
De ce insist eu pe parinti? pt ca e cea mai la indemana solutie:) Cea mai aproape, cea mai fireasca.
Nu suport categoria "obraznicii".
Mi se pare un abuz la adresa inteligentei copilului, si o rautate gratuita, serios.....(mai ales ca ne referim la copiii de care ne ocupam indeaproape, iesirile lor se inscriu totusi intr-un anumit cadru, care e in general un cadru pozitiv! )
Eu incerc sa ma pun in pielea ei sa vad ce anume o face sa zica/sa reactioneze asa. In sinea mea o admir ca a fost in stare sa bage replica exact atunci cand trebuie:), cand ma vede dicatoriala si plina de mine(va dati seama ce imagine caraghioasa? e firesc sa o sanctioneze! )
Bineinteles ca ii spun ca nu-i cea mai eleganta exprimare si ii tin toata teoria chibritului, dar ea are o mare doza de adevar.
In rest, Irino, cum mai stai cu doctoratu?:)))))
stau bine, sa zicem
eu sunt de moda mai veche si consider ca un copil trebuie sa asculte de parinti. Adica daca eu ii spun sa-si faca curat in camera si ea imi spune sa o las in pace ca nu sunt sefa ei, cum devine asta?! E de bine? Eu nu pot sa privesc lucrurile asa, sorry.
mai, saracii nostri copii stau la "cuscuta" toata ziua, cum sa-si exprime si ei frustrarea?imi amintesc de copilarie, toata ziulica eram pe-afara cu copiii(desi stateam la bloc), faceam o gramada de chestii interesante, ne jucam, exploram, inventam.Daca nu eram afara ne jucam mai multi in casa ba la unul, ba la altul, sau pe scara blocului.Cum sa nu-i apuce pe-ai nostri toate nabadaile, cand sunt mereu ori in casa, ori cu noi coditza cate jumate de ora in parc? Si cum sa mai avem si noi rabdare, cand suntem cu ei de gat toata ziua?fiecare mai are nevoie sa respire, sa ia distanta, si sa-si consume energia...
uite ce zice cuviosul Paisie:
"Nu sunt vinovati numai copiii pentru obrazniciile lor, deoarece ei, pentru a creste normal, au nevoie de curte ca sa se poata juca. Acum, sarmanii, sunt inchisi in blocuri si astfel stramtorati, neputand alerga liberi pentru a se juca si a se bucura. Parintii nu trebuie sa se mahneasca atunci cand copilul lor este vioi, caci un astfel de copil are multa energie inlauntrul sau si poate spori mult in viata daca o pune in valoare."
am pus mai multe sfaturi de-ale lui aici:
http://www.femeiaortodoxa.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=124:cuviosul-paisie-aghioritul-despre-educaie&catid=41:educarea-copiilor&Itemid=57
Irina F, io tre sa iau lectii de organizare de la IrinaC,ca la noi e balamucu de pe lume,dar eu cred ca se poate face curat in camera si altfel decat sub imperiul ordinelor :)
normal ca daca i-o spui asa n-o sa faca niciodata, dar prin joaca si imaginatie copiii fac tot ce vrei tu in general, si daca prin afectoune nu i-ai"jucat" inseamna ca ei chiar vor sa faca altceva in momentul ala, ceea ce mi se pare perfect de inteles:)
Fimea face un curat la ea in camera ceva de groaza, cand e vorba sa ii vina prieteni in vizita sau sa-si facea ea niscaiva jocuri:)
Motivatia trebuie sa fie interioara, nu de geneu eu comand tu asculti.
Sotul meu a fostcrescut extrem, de liber, nu i s-a impus niciodata abolsut nimica, dar a existat intr-adevar o curte unde s-a jucat si niste parinti extrem de civilizati si calmi, nu l-au batut, nu au tipat la copiii lor, nu i-au pus niciodata sa faca nimic in casa!!! iar ambii copiii au iesit minunat de buni:)
Trimiteți un comentariu