Ziceam acum două zile că motivele de bază ale neascultării, după părerea mea, sunt unele genetice (temperamentul copilului) şi psihologice (nevoia de a testa limitele - motiv valabil doar la copiii mici! şi oglindirea stărilor părinţilor - acest din urmă motiv a reieşit din discuţiile de la comentarii).
Ei, dar mai există şi un alt factor - esenţial, dar niciodată luat în seamă (excepţie fac persoanele care citesc :)). Sufletul copilului, ca al oricărui adult, este un teatru de război nevăzut. Deşi este ocrotit în pruncie de harul Botezului, pe măsură ce creşte, copilul învaţă să cunoască răul. Văzându-ne pe noi, văzând alţi copii, învaţă să se răstească, să dea cu picioarele, să ia jucăria altuia, să mintă, să vorbească urât. Să-şi facă voia lui.
Şi copiii, ca şi noi, sunt prinşi în lupta asta nevăzută pe care o ducem pentru mântuire. Iar neascultarea este motivul de căpetenie pentru care Adam a fost alungat din rai. A-ţi face mereu voia ta este drumul sigur către împietrire, aroganţă, iubire de sine şi tot ce vreţi. Nu degeaba toţi sfinţii au insistat până la epuizare că singura care te mântuieşte este ascultarea/smerenia. Şi că binecuvântarea părinţilor este o pavăză greu de străpuns de Cel rău.
Dar o asemenea atracţie spre neascultare este cu mult peste puterile lor de înţelegere. Nici de la 7 ani în sus nu e foarte uşor de priceput. Plus că necesită enorm autocontrol, pe care un copil cu greu îl are (mai ales cei năbădăioşi din fire).
De-asta cred că, dincolo de teorii psihologice şi tehnici de lucru, relaţia cu copilul nu se poate îmbunătăţi decât prin rugăciune.
Cineva îmi spunea mai demult să zic mai bine o rugăciune în gând şi să tac atunci când mă enervează bărbatu' decât să mă iau la ceartă şi să nu ajung nicăieri. E perfect valabil şi la copii. Când o iau razna şi vezi că orice le-ai zice le intră pe o ureche şi le iese pe alta, mai bine taci şi roagă-te în gând să se liniştească.
Ah, dar cine mă învaţă şi pe mine să-mi ţin gura în momentele esenţiale?
15 comentarii:
eu sunt de acord cu tine.
dar nu uita ca exista parinti atei care au copii perfect echilibrati si linistiti:)
(desi copilasu ar face crizute daca parintii au stari propaste, dar aceui parinti lucreaza la schimbarea lor, ca sa fie copilul calm, incearca in fiecare nazbatie a copilului sa vada greaseala LOR. a PRINTILOR)
Draga Ileana,
Am ajuns in pagina ta, cautand informatii despre ADHD si citind post-urle tale din ultimele zile mi-am revazut intreg zbuciumul meu sufltesc legat de fiul meu cel mare, care acum are 5 ani. Are exact acelasi tip de comportament ca ful tau, care pe mine m-a dus in timp la disperare. Initial am ignorat sfaturile educatoarei de a consulta un psiholog pentru simplu motiv ca nu era un sfat care sa vina de la cineva cu o viata crestina traita. In timp insa, am ajuns sa ma indoiesc de mine deoarece toti oamenii care interactionau cu Matei ajungeau sa cedeze in timp. Pana si antrenoarea de la inot e scoasa din minti pentru ca el este vesnic cel care face altceva decat ceilalti. Niciodata nu reusesc sa-l castig pe Matei de partea mea sa faca ceva, trebuie sa ne impunem cu forta, in situatii criza cum sunt cele de care povestesti si tu la traversatul strazii. In timp am incercat sa fim si blanzi, si aspri, si moderni, si traditionali sa fim noi insine sau sa fm intr-un permanent autocontrol. Nimic nu a mers. Acum numai gandul scolii ne da fiori. Cum va reusi el, nu sa performeze, ci macar sa duca la sfarsit sarcinile, daca el este vesnic cel care face altceva intr-o continua agitatie.
Matei este inzestrat cu o memorie fantastica si cu un simt al observatiei iesit din comun. Multa vreme m-am gandit ca asta nu inseamna ca e inteligent, caci doar sunt si nebuni care stiu pe de rost cartea de telefon, insa de ceva vreme imi dovedeste ca pune informatiile in context. Iar de putina vreme m-a linistit in privinta ADHD-ului in sensul ca el stie foarte bine cand greseste, isi da seama de implicatiile gesturilor lui. Sigur "linistea" a venit pe fondul altor grozavii: niste minciuni, asa de bine plasmuite, adevarate scenarii..
Deci nu e bolnav, insa eu nu stiu cum sa ma mai comport cu el. Fratele lui (aproape 3 ani) si sora lui (un an) sunt niste ingeri la propriu in sensul ca sunt foarte cuminti. Fara a fi melancolici sau introvertiti, sunt pur si simplu cuminti, astfel ca toata atentia noastra se duce la Matei. Nu stiu daca e rau ca l-am expus pe Matei aici, insa stiu sigur ca am nevoie sa vorbesc cu parinti care traiesc ce traiesc eu. Multa vreme am crezut ca un copil e oglinda educatiei pe care o primeste (o trufie, pana la urma, nu?) insa acum ma intreb care e meritul meu pentru educatia lui Ioan si a Mariei. Ei sunt asa pentru ca firea lor e alta si au facut totul usor pentru mine. Iar Matei imi dovedeste ca daca vin cu retete de la care am asteptari, nu merge si gata.
In timp am ajuns sa gandesc, nu cum spui tu ca ar trebui sa-l tratez cum astept sa ma trateze D-zeu ( e minunat gandul acesta), dar, ca ar trebui sa nu-i cer ceea ce eu insami nu-I ofer lui D-zeu. Ii cer rabdare, ii cer asculate, dar eu insami nu sunt asa. Sigur ca rabdarea si ascultarea mea au alte masuri fata de ale lui, dar pastrand proportiile ma fac vinovata de aceleasi greseli ca si el.
Nu astept retete sau solutii scriidu-ti, ma bucura doar posibilitatea de interactiona cu parinti care trec prin situatii similare. Oare cum ar reactiona acesti copii cand se intalnesc cu copii asemenea lor. In cercul lui, (gradintia, inot, familie) Matei ii domina pe restul sau tinde sa-i domine, sa se impuna, ajungand la conflicte. Cu fratii lui nu are conflicte pentru ca reuseste sa-i convinga sa cedeze, insa ii agita grozav si pe ei in sensul ca sunt tentati de jocuri zgomotoase numai in prezenta lui Matei. Probabil ca la fel agita o clasa intreaga si la gradintia.
Calculatorul, televizorul sau orice gadget il linistesc si de aici si tentatia de obtine liniste cu pretul unor obiceiuri care stiu ca-i fac rau. In fine, sunt multe de spus si nu vreau sa plictisesc. Eu acum pur si simplu ma concentrez sa ajung cumva sa-l determin sa faca ce vreau eu. Nu e vorba de o ascultarea ca virtute ci pur si simplu, daca ii spui lui Matei - hai sa facem liniute, el va spune - sigur, fac bastonase. Si conflictul e gata.
Degetica: nu cred ca esti de acord cu mine daca spui ce spui :).
Normal ca exista oameni care nu constientizeaza relatia cu Dumnezeu si o duc bine, au tot ce le trebuie, se inteleg perfect... Cine este razboit si in ce masura este o taina, si nu vreau sa intru intr-o discutie in care nu-mi pot decat prinde urechile.
Tin doar sa spun ca si multumirea de sine, mandria tacuta ca esti bun si nu faci rau nimanui este si ea parte din razboiul nevazut...
draga Cristina, iti multumesc pentru marturisirile tale.
Tin sa precizez ca baiatul meu nu are ADHD si nimic de acest fel, sora lui mai mare este insa copil cu retard de dezvoltare.
Desi blogul ii era dedicat ei, l-am adus pe D. in discutie pentru ca este un pic dificil, dar cred ca am exagerat putin...Cei care-l cunosc pe D. nu stiu daca il recunosc in descrierile mele jeluitoare de aici :) (sau daca da, sa spuna!)
dar cred ca te vor ajuta enorm cartile de terapie comportamentala, care sunt foarte bune pentru etapele de inceput, cand inveti sa controlezi copilul. Independenta va veni si ea, dar e nevoie de putina discilpina la inceput. Nu cred ca un parinte naruit isi poate ajuta copilul.
Nu stiu daca faceti ABA, dar te pot ajuta cu materiale, daca ai nevoie. Pentru inceput, iti recomand cartea "Lasa-ma sa-ti aud glasul", aparuta la Curtea Veche, colectia Familia (in caz ca n-ai citit-o deja).
Si te mai astept aici! :)
P.S. Daca tu ii ceri sa faca liniute si el vrea bastonase, faceti bastonase la inceput! In felul asta il castigi, vede ca nu esti cu orice pret impotriva lui. Apoi ii spui ca daca face mai intai doua liniute, poate sa faca pe urma zece bastonase - adica ii recompensezi activitatea vruta de tine cu activitatea vruta de el.
Cristina
Băiatul tău e posibil să aibă Asperger (o formă uşoară de autism), e posibil să aibă ADHD (să ştii că faptul că recunoaşte că a greşit nu înseamnă că n-are ADHD; asta se întâmplă mai degrabă la autişti), e posibil să sufere de depresie infantilă pe lângă multe alte afecţiuni de care pot suferi copiii şi care nu au nimic de-a face cu calitatea actului educaţional primit de la părinţi (ca dovadă, că ai tăi copii sunt atât de diferiţi).
Ca o paranteză, depresia şi ADHDul sunt produse de nişte dezechilibre chimice în creier, nu sunt cauzate de vreo greşeală a părinţilor.
I-am trimis Ilenei un document despre cum anume să se impună anumite reguli de conduită în familie. Se numeşte "Reguli de Familie". E esenţializarea unei cărţi scrise de un psiholog american.
Spui că nimic nu merge cu puiul tău? O anume secţiune din document chiar aşa se numeşte "Sindromul 'nimic nu merge'" şi care adresează exact starea de neputinţă a părinţilor în faţa unor copii cu care se pară că ... nimic nu merge.
E posibil să te ajute acele informaţii, fără vreo altă intervenţie a unui specialist. Dar la fel de posibil să fie necesar să consulţi un specialist.
Dacă doreşti documentul, lasă-mi adresa ta pe blogul meu (ajungi la el prin profilul meu), sau solicită documentul Ilenei.
Îţi doresc mult succes şi tărie.
Ileana, dupa cum vezi exista familiicrestine cu elemente zbuciumate:)), si familii atee perfect calme si pline de iubire.
Nu tine de relatia cu Dumnezeu, tine de calmul interior.
Asta nu exclude lupta si razboiul, in privinta asta sunt de acord.
CRistina, eu cred ca tu ai un copil supradotat caruia sistemele clasice nu ii pot face fata.
Incearca sa citesti despre supra dotati, cum trebuie ei ajutati.
Ai o comoara de baiat (si tu stii asta), e extraordinar cum e el mai destept si decat educatoarea etc etc:)
Cu profa de inot...am avut cu fata mea o experienta f proasta cu o profa de germana. Nu vea pic de simt pedagogic, si Sofia o domina clar...
Ei bine, profesoara de pian e o fiinta aboslut geniala si Sofia e cea mai cuminte la lectie!
Cristina, eu tind sa fiu de acord cu Degetica, poate ca nu e cazul sa iei situatia lui Matei drept "caz", "diagnostic" samd. Fiecare copil e diferit si pune probleme diferite de educatie si disciplina. Nu neg ca sunt copii care au nevoie de ajutor specializat, nu neg, Doamne fereste, ca sunt copii care chiar au nevoi speciale de tratament, dar, sincer, in situatia voastra, nu m-as grabi sa inclin asa usor balanta spre patologic.
Multa bafta si multa sanatate!
Cristina
Nu vreau să fiu "Gică contra" şi nici să sperii pe cineva.
Faptul că educatoarea ţi-a recomandat să duci copilul la un psiholog, fă-o! N-o fi având ea viaţă creştină, dar a văzut zeci de copii la viaţa ei, şi a avut ocazia să compare între copii în ceea ce priveşte ce înseamnă un comportament spontan "tipic".
Vorbesc din experienţă. Băiatul meu cel mai mare are o formă uşoară de ADHD (mai mult hiperactivitate decât lipsă de atenţie) iar al doilea o formă uşoară de autism. Am primit N sfaturi liniştitoare - inclusiv de la specialişti, pentru amândoi.
În cazul primului nu e un caz grav, căci forma lui de ADHD se va amelioara în timp. A fost suficientă o schimbare de atitudine din partea noastră, să-i dăm ceva mai multă structură. Ca o paranteză, făcea şi el ce spui că face Matei.
Însă în cazul celui de-al doilea, dacă nu primeam diagnosticul, riscam lucruri pe care nu doresc să le amintesc aici.
Există o diferenţă clară între un copil supra-dotat, care se remarcă printr-o performanţă dintr-un domeniu într-un mod ieşit din comun (de ex. pictează deosebit de frumos, mult peste vârsta lui) şi copiii pur şi simplu isteţi care au pe lângă isteţime şi probleme de comportament.
Din păcate, cazurile mai frecvente sunt cele din categoria a doua, şi isteţimea nu are legătură cu comportamentul. Isteţimea e naturală, iar comportamentul provine (cel mai probabil) din probleme care nu au de-a face cu inteligenţa.
Reiterez propunerea mea: trimte-mi adresa ta de e-mail (lasă un mesaj pe blogul meu cu adresa şi eu voi rejecta mesajul să nu apară adresa publică) şi-ţi trimit documentul.
Încearcă tehnicile descrise acolo. Dacă merg, dă slavă lui Dumnezeu. Dacă nu merg, consultă de urgenţă un specialist.
Eu socot că a ceda acestor comportamente este cea mai proastă alegere, căci nu face decât să le încurajeze - iar pe măsură ce copilul va creşte va avea din ce în ce mai multe neplăceri din pricina lor.
Dacă vorbeşti de dimensiunea spirituală a problemei, şi consideri că nu eşti îndrituită să ceri copilului ceea ce nu faci tu înaintea Domnului, gândeşte câte a făcut Dumnezeu pt. îndreptarea noastră: ne-a dat Biblia, ne-a dat Biserica, ne-a dat proorocii, a venit El însuşi în chip de om, ne-a dat Sfinţii Părinţi, ne-a dat duhovnicii, ne-a dat cărţile, ne-a dat părinţii naturali, ne-a dat şcoala şi profesorii, ne-a dat legile şi societatea, ba chiar ne mai lasă şi câte-un necaz pe ici pe colo - doar, doar ne-om băga minţile în cap.
Aşa cum consider că Dumnezeu face f. multe pt. îndreptarea noastră, la fel socot că şi noi trebuie să facem f. multe pt. îndreptarea copiilor noştri - fie că-i aplicarea unei cărţi, fie că-i apelul la un specialist.
Gândeşte-te: un singur om poate
greşi (chiar şi părintele). Dar când mai mulţi oameni care au experienţă cu copiii (educator, antrenor de sport) ridică semne de întrebare, şi similare pe deasupra, e mai bine să adresezi problema.
Asta e, consideră problema şi din acest punct de vedere. E mai bine să pui răul înainte şi să se dovedească la urmă că n-a fost niciun rău decât mai apoi să spui "dac-aş fi ştiut ...".
Ia rândurile mele exact ceea ce sunt: opinia unui om care a trecut prin dileme similare.
Îţi doresc mult succes şi tărie!
Sunt total de acord cu Marius, Cristina.
eu cred ca un copil cu o memorie fantastica si un deosebit simt al observatiei este un supradotat.
Marius, cei care se distiong prin talente speciale nu sunt neaparat supra dottati, am citit f f mult , din ei eventual se nasc viitoarele genii:), geniul este caracterizat oprin putere creatoare, sigur, si sup[ra dotatul poate fi creativ, insa supra dotat asta presupune, capacitati intelectuale peste medie.
Un copil cu o asemenea memorie si simt al observatiei va fi bombardat cu milioane de informatii in plus , iar dicerpanta dintre iq si inteligenta emotionala da aceste tulburari de comportament, un copil f f destept nu=si poate bine gestiona toate starile si informatiile, aici trebuie lucrat, zic eu.....in primul rand cu incredere in copil!
Sigur ca sunt de acord cu tine ca trebuie dus la psiholog, e un lucru ok.
Dar m-as indoi putin de un sitem care vrea doar sa UNIFORMIZEZE.
Nu as avea niciodata incredere intr-o educatoare care vrea sa aiba toti copiii acelasi tipar.
Degeţica
Şi Eusebiu al meu are o memorie f bună (cea mai bună dintre toţi copiii noştri) şi atenţie la detalii, dar este autist ...
Nu suntem în dezacord, ci doar oferim diverse variante şi pcte. de vedere diferite asupra problemei.
Sistemul este uniformizant, e adevărat, şi specialiştii pot şi ei greşi (mie un neurolog mi-a spus că nici vorbă ca Eusebiu să fie autist) dar trebuie aplecat urechea la toate şi cântărite toate. Mai mult, chiar şi a găsi un specialist potrivit e greu ...
De fapt, înaintea consultării unui specialist, eu recomandam aplicarea a ceea ce se găseşte în "Reguli de Familie" (sau în altă carte bună de parenting, nu e numai asta, desigur).
E posibil ca o mică schimbare de atitudine parentală să rezolve problema. În cazul lui Emilian (cel mai mare, cu uşor ADHD), un psiholog mi l-a scos că are anxietate generalizată (???), adică o tulburare psihologică gravă, ca de fapt el să aibă o uşoară hiperarctivitate ce nu necesită nici măcar medicaţie - doar puţin mai multă structură în program, mai multă fermitate şi mai mult calm din partea mea şi a soţiei plus nişte tehnici de inter-relaţionare destul de simple.
Dar dacă nu ştii acele tehnici, şi un lucru mai mărunt poate părea mare. Cum zicea Chaplin "E simplu, când ştii cum" ("It's simple, when you know it"). Iar eu parafrazez "Când nu ştii cum, pare imposibil".
Oricum, Cristina este cea care decide, cunoscând copilul cel mai bine şi fiind mai aproape de el decât orice specialist sau prieten/cunoscut.
Eu caut să fac aşa cum scrie Sf. Pavel: "Cercetaţi toate lucrurile, şi luaţi ce este bun".
Pana la urma, m-am hotarat: vreau totusi cartea lui Marius. Ileana, te rog mult sa mi-o forwardezi.
On-topic, Ileana, sunt perfect de acord cu cele scrise de tine in articol. Dar mai cred ca rugaciunea nu exclude educatia propriu-zisa. Sper sa am vreme sa scriu si eu ceva pe tema asta...
Anca, unde am zis ca rugaciunea exclude educatia?! pai, de ce citesc nspe mii de carti de educatie si interventie comportamentala?!
"De ce nu asculta copiii?" este o postare in doua serii, dupa cum am incercat sa sugerez prin numerele puse in paranteza :) deci trebuie citite impreuna :)
O sa-ti forwardez rezumatul facut de Marius, dar deocamdata e incomplet.
as vrea si eu cartea lui Marius, incep sa intru la mari idei cu N. al meu.
Cine mi-o trimite si mie, va rog?
Minunea s-a produs: am terminat "Reguli de Familie".
Puteţi ajunge la document vizitând blogul meu.
Lectură plăcută!
Trimiteți un comentariu