Dintr-o coasta de azur

Suskind nu a batut campii. Parfumul te ameteste si iti curge ca o bautura calda in oase. Portocali, leandru, aloe vera, trandafir, dafin. La poarta vad doua lamai in coama verde care acopera gardul. Pe marea incredibil de albastra plutesc barcute cochete, discret colorate, asa cum le desenase van Gogh (desi habar nu am daca a trecut si el pe aici).

Sunt de cateva zile in Cap d'Antibes (undeva in jurul Cannesului) si nu ma mai satur de frumusete. Am vrut sa fac poze, dar nu stiu cu ce sa incep si cu ce sa sfarsesc. Mai bine imi vad de treaba si nu mai inghesui nimic in diafragme. Aici sunt de toate, si stiute, si nestiute. De la cersetori romani la pate de gasca cu gem de smochine.

La biserica ruseasca, din palariile elegante si masinile scumpe inteleg ca prin Cannes haladuiesc urmasii vreunei aristocratii rusesti surghiunite pe vremea Revolutiei. Rusoaicele sunt subtiri si frumoase, fac parte acum dintr-o caligrafie frantuzeasca dichisita, dar glasurile lor tin strana si canta "Hristos a inviat" ca in Mama Rusie.

Vile de piatra sau caramida, cu olane mediteraneene si obloane colorate, ingropate intre palmieri si iasomie. Oftica noastra anti-urbana explodeaza aici ca un mare nonsens. Este primul oras din care n-as fugi nicaieri si pe care nu l-as da pe zece sate de la periferia Bucurestiului.

Ehei, nimeni nu l-a facut prizonier pe Domnul in curtea lui. Cine se uita un pic peste gard stie.

Un meci ieşit din comun

Aseară. Vin târziu de afară cu căruciorul. Când mă aude că am intrat, D. vine în fugă şi-mi spune: "Mama, e revoluţie, se uneşte Moldova cu noi!"

Eu, buimacă rău, nu înţelegeam ce tot zice, nu am timp să dau drumul la televizor. În sfârşit, stau şi eu cu soţu' la ştiri şi pricep. D. freamătă şi tropăie până seara la culcare pe tema asta.

Azi dimineaţă, la 7, după ce îl scol să plecăm la şcoală, D. mă întreabă din nou precipitat:

"Cine a câştigat aseară la revoluţie?"

Tăcerea ipocrită

Urmăresc de ceva vreme blogul unei mămici palestiniene, jurnalistă de meserie şi locuind acum în State. Părinţii ei sunt în continuare în Gaza, împreună cu fraţii, surorile şi celelalte rude. Masacrarea palestinienilor din ultima vreme a făcut să-i citesc zilnic blogul, în căutare de informaţii "calde", neprelucrate de agenţii de ştiri.

Postarea ei de astăzi m-a umplut de ruşine faţă de tăcerea europenilor şi americanilor. Nu cred că avem dreptul să ne facem că nu vedem, ţine de demnitatea noastră de oameni şi creştini să mărturisim nedreptatea, oricui i s-ar întâmpla. Filozofia lui "nu mă priveşte" e una dintre cele mai ruşinoase.

Mărturisesc, deci, aici că sunt îngrozită de ce se întâmplă acolo şi indignată de ipocrizia şi părtinirea statelor civilizate.

Postez şi aici filmul de pe blogul ei, cu unul din cei doi (DOI!) doctori din Occident veniţi acolo să ajute, plus încă un film de pe CNN cu imagini din spitalele de acolo.