Strugurele

Talionul behaviorist

De mult mă roade o neîncredere care ia proporţii faţă de legea fundamnetală din ABA (şi, prin extensie, din behaviorism): antecendent-comportament-consecinţă.

Spus în cuvinte de oameni normali, asta înseamnă că orice comportament are un antecendent care îl declanşează şi o consecinţă care îl întăreşte. Umblând fie la antecedent, fie la consecinţă, modifici un comportament.

Există consecinţe naturale. De exemplu, dacă un copil nu vrea în ruptul capului să-şi pună mănuşile în mâini, renunţi la cicălit şi laşi să lucreze consecinţa naturală: îi îngheaţă mâinile şi aşa o să vrea să-şi pună mănuşile (la Maria nu ţine, nici dacă dârdâie şi are mâinile roşii de ger nu stă cu mănuşile în mâini...).

Există şi consecinţe care pot fi căutate. Dacă plodul se poartă urât, îi poţi tăia calculatorul pe ziua respectivă. Dacă nu vrea să stea la masă când îl chemi, nu-i mai dai să mănânce până la următoarea masă. Sau, ca să fim mai optimişti, dacă ia un zece la şcoală sau face un gest frumos, îl scoţi la o prăjitură :)

Ceea ce am observat însă în mod practic este că de cele mai multe ori rişti să reinventezi legea Talionului şi să te intri în războaie inutile cu copiii. "Ai făcut asta, plăteşti" devine curând o dictatură a consecinţelor. Nici la Maria, nici la Damian consecinţele nu funcţionează ca la carte.

Dacă pe Damian îl fac să "plătească" pentru fiecare greşeală/prostie, dezlănţui crize fără sfârşit, din care ieşim amândoi cu nervii ferfeniţă. Îl doare atât de tare că m-a supărat, încât nu-l mai interesează consecinţa şi se crizează progresiv cu fiecare minut care trece (în ideea că nu mai are oricum nimic de pierdut, de vreme ce m-am enervat). Dimpotrivă, suspendarea consecinţei - adică momentele când îl iert şi încerc să fiu bună cu el în ciuda faptului că mă supără - par să dea roade mai bune pe termen lung.

Cu Maria nu am reuşit să modific nici un comportament negativ major. Bobârnacul pe care l-am inaugurat acum două săptămâni a eşuat, pentru că s-a transformat şi el într-un război "care pe care". Şi cu el eu am pus cruce nu numai aversivelor, ci şi intervenţiilor comportamentale gândite de psihologi.

Concluzia mea este că orice perspectivă care se suprapune celei creştineşti sau o exclude e falită. Şi pentru că eu nu mai trăiesc după legea Talionului, ci după cea a iertării, încetez să mă mai supun Consecinţei. Am decis ca fiecare zgâriat/ciupit/mormăit/muşcat, etc al Mariei să fie pentru mine un reminder al neputinţei mele - nu a ei. Şi mintea mea să alerge acolo unde trebuie. Nu degeaba spunea mereu părintele Paisie că atunci când te supără cineva, să te gândeşti că dacă tu ai fi avut o stare duhovnicească mai bună, l-ai fi schimbat şi pe omul acela.

So now it's between You and me.

Nota bene la asertivitate

O prietenă m-a întrebat dacă postarea mea referitoare la asertivitate se referă la ea. Nu, nu se referă la nimeni, doar la mine :)

Dar pentru că îmi dau seama că problema poate produce declicuri (ceea ce e minunat), vreau să precizez ceva foarte important. Golirea de sine sau omorârea voii proprii - aşa cum se numeşte starea sufletească spre care aspiram eu acolo - nu are sens în lipsa lui Hristos. Adică dacă cineva ar încerca să se învinovăţească pe sine la orice pas - şi atât - ajunge o epavă tristă şi lipsită de voinţă. Renunţi la voia ta doar dacă te-ai lăsat în voia lui Hristos. Te goleşti de tine doar ca să te umpli cu Hristos. Nimic nu e opţional în toată ecuaţia asta.

Ceea ce face ca lucrurile sa fie foarte grele. Dar tocmai de-asta şi foarte uşoare. Pentru că Altcineva te ia de aripă şi te trage în sus. Dacă ar fi după noi...

Test de asertivitate

Ce faci când cineva te jigneşte?

1. Te tulburi, îi răspunzi pe măsură, îţi pare rău că nu i-ai spus mai multe şi nu poţi uita cele întâmplate.
2. Te tulburi, îi răspunzi pe măsură, dar îţi trece după o zi-două.
3. Te întristezi - dar nu pentru vorbele jignitoare către tine, ci pentru că nu le-ai răbdat.
4. Socoteşti că într-adevăr eşti de vină şi meriţi vorbele spuse, şi te bucuri că ai prilejul să te smereşti.
5. Socoteşti că într-adevăr eşti de vină şi meriţi vorbele spuse, dar te întristezi că l-ai tulburat pe omul care te-a jignit.

Asertivitatea cred că moare cam după primele două variante. Restul sunt exemple, probabil, de low self-esteem pentru psihologi. Dar în manualele de ascetică le găsiţi ca trepte spre desăvârşire.

De ce atâta curăţenie? (2)

Ha ha, se pare că nu sunt singura obsedată că avem prea multe şi n-avem ce face cu ele:)

Le zice şi Exarhu, în stilu-i caracteristic: Bulendrele e viaţa mea.

S-ar zice că e ceva în aer :)

De ce atâta curăţenie?

Că tot mă muncesc în gând cu obiectele astea invadatoare, m-am gândit insistent în ultima vreme la modelul chiliei de călugăr.

Acolo totul e redus la esenţial: o masă, un scaun, icoane şi una-două haine. Dacă îmi întind gândul până la părinţii din deşert, nici măcar pe acestea nu le aveau. Sunt pilde în Pateric cu hoţi care nu găsesc nici măcar ce să fure dintr-o chilie de pustnic. Grija de multe nu are ce căuta în vieţile lor, şi aici dăm peste însăşi definiţia obiectului: ceva ce se înmulţeşte fără oprire (cancerigen, aş zice) şi ceva ce te umple de griji.

Curăţenia asta zilnică, pe care o începi şi o termini în zadar, este mândria unor gospodine, dar nu şi a mea... Pe mine mă seacă şi mă tâmpeşte. Jumătate din ziua mea se petrece căutând să pun la loc obiecte dislocate sau să fac loc pentru alte obiecte noi, în nădejdea că mai eliberez un pic spaţiul din apartament. Sunt pasionată de aruncat şi arunc orice mi se pare că nu mai e bun acum, în clipa în care am pus mâna pe el.

Urăsc maldărele de hârtii şi facturi, chitanţe şi bonuleţe, urăsc cursurile rămase din facultate, pe care nici nu mă îndur să le azvârl, dar nici nu ştiu ce aş mai face cu ele, urăsc hainele pe care poate o să le mai port şi pantofii cu toc de la nuntă, pe care poate doar Maria să-i mai încalţe într-un vis (că eu nu mă sui pe tocuri nici plătită).

Obiectele ne dau confort şi statut social. Obiectele ne fac sclavi şi nu mai avem vreme de Dumnezeu pentru că "Doamne, mi-am luat maşină şi trebuie s-o bag în service, am cămăşi multe şi stau necălcate de o săptămână, praful s-a strâns ghemotoace la colţuri şi nu pot lăsa casa în dezordine".

Da, ştiu, e o temă veche şi Baudrillard sărăcuţul o fi spus-o mai bine (sau Lyotard? scuze, îmbătrânesc şi uit). Dar a găsit cineva vreo soluţie pe care s-o fi şi aplicat? Îşi lasă cineva casa vraişte şi caută de suflet?

Viaţa fără planuri

Mi-a plăcut enorm articolul ăsta simplu şi profund scris de Father Stephen. Dacă am vreme, o să-l traduc, e eliberator.

Pun aici doar începutul, ca să vă stârnesc.

One of the geniuses of modern life is the plan. It is certainly the case that if you have a company and a product, or whatever passes for those in these days, there is probably a plan to go with them. Occasionally you hear from Christians, “God has a plan for my life.”

Several years ago I was flying from Dallas back to Tennessee and was sitting in the middle of two very interesting young seatmates. On the aisle was a very frightened young coed who gripped the armrest ever tighter with the slightest bump.

It was a summer flight - meaning lots of thunderstorms between Dallas and Tennessee - and therefore lots of bumps. On my right was a young college student from one of the Christian colleges in the Dallas area.

After a particularly difficult set of bumps, the young man, in an effort to be helpful, turned to the woman seated on my other side and said, “You don’t need to be worried. God has a plan for my life. This plane cannot go down.” Apparently God had also told him what the plan was.

I thought to myself, “I’ve served God for many years and as far as I know, he can take me at any minute.”

Citeşte mai departe.

Hristos a înviat!

Chipul cel nefăcut de mână omenească al lui Hristos

Icoană rusească, Şcoala de la Novgorod, sec. XII

Prin fereastra temniţei

Deoarece în ultima vreme nu am mai găsit timp suficient pentru blog, mă străduiesc ca măcar în weekend să am aici un musafir :)

Astăzi vă invit pe toţi să faceţi cunoştinţă cu Sfântul Nicolae al Serbiei.

Miercuri, 8 Aprilie 2009, la ora 18, Editura Predania organizează la Bucureşti, împreună cu Seniorii Ligii Studenţilor, lansarea cărţii "Prin fereastra temniţei" a Sfântului Nicolae Velimirovici şi vizionarea filmului documentar "Sfântul Nicolae al Serbiei."Vor vorbi Părintele Constantin Lazăr, Gheorghe Fedorovici, publicist, şi Elena Dulgheru, critic de film.Evenimentul va avea loc în Aula Magna a Facultăţii de Drept, Bd. Mihail Kogălniceanu nr. 36-46, Bucureşti.

Un scurt fragment din documentarul despre acest sfânt puţin cunoscut, dar cu o apariţie explozivă - aşa cum este întotdeauna sfinţenia: aici.

Pe noi cine ne disciplinează?

Am să public sub formă de postare răspunsul unui prieten bun la articolul precedent, cel cu milităria :) Dincolo de faptul că este echilibrat şi subtil, îmi pregăteşte terenul pentru felul în care vroiam să continui discutarea problemei disciplinării copiilor - o problemă care mă macină îndelung, recunosc. Mulţumesc, M!

Ti-am tot citit postarea in incercarea de iti/imi da un raspuns si nu cred ca am reusit. Stiam oricum ca dpdv al autoritatii parentale sunt o catastrofa.

Eu cred ca n-ai avea nicio dilema daca, asa cum spui, ti-ai putea pastra rabdarea si n-ai reactiona inainte de final printr-o descarcare nervoasa. Numai Dumnezeu reuseste chestia asta cu noi oamenii, niste copiloi pe care nu ii poti duce cu forta in camera lor. In ultima instanta sa zicem ca i-ai putea baga acolo, dar scena incepe deja sa miroasa a carcera.

Deci, din experienta mea, copiii au mai multa rezistenta ca noi in insistenta decat avem noi adultii in rabdare. La mai mult de 30 de minute de foc de mitraliera continuu dupa zile intregi de asediu cu rafale sporadice eu cedez. Si asta in cea mai buna dintre situatii. In general ma rastesc la ei scurt si fara noima, oricum infricosator, la care sunt doua continuari: 1. ori ei incep sa planga de-adevaratelea, cred ca de rusine si de neputinta de a fi altfel, dupa care ii iert si razboiul inceteaza pentru o vreme. Sau 2. nu reusesc sa fiu indeajuns de impunator, ei continua tirul si atunci eu ma supar de-adevaratelea (imi pare rau ca mi-am pierdut firea si simtul ratiunii) si nu mai pot rosti nimic o vreme. Repaus vocal. Galagia din jurul meu atunci se pierde in eter, devin prea indepartat ca sa ma mai afecteze balamucul din jur. Atunci ei simt ca m-au covarsit si din mila ca la un om cu un betesug vin si ma mangaie ca sa imi treaca. Iar mie imi trece greu, cam asa ca mamei lui Nica a Petrei.

Evident ca cu povestea asta nu ti-am oferit nicio solutie. Am insa o metoda prin care sper ca intr-o zi sa gasesc un raspuns: ma tot gandesc la cum face Dumnezeu cu mine ca sa ma aduca spre bine si sa ma inspir din asta. Si cred ca aici fiecare parinte gaseste raspunsul lui neasemuit. Pe al meu cred ca l-am gasit doar ca e atat de greu de aplicat, incat uneori pare imposibil.

Oricum un lucru mi-e clar: e o prostie sa am pretentia sa obtin de la copiii mei mai mult decat face El cu mine ca sa ma aduca spre bine. Ar fi vanare de vant.

Despre rolul duhovnicesc al hoţilor

De vineri am fost iar în spital. De data asta Maria şi-a revenit mai repede, mulţumim Domnului.

Duminică dimineaţa ne-am externat şi am plecat fericiţi spre biserică, unde am mai prins jumătate de slujbă.

La sfârşit, am aflat că eram în Duminica iertării. Părintele ne-a îndemnat să ne cerem iertare de la cei pe care i-am amărât cu ceva şi să iertăm şi noi pe cei care ne-au enervat/deranjat/mâniat în vreun fel sau altul.

Eram foarte fericită şi liniştită că ne întoarcem acasă. Nu ştiam pe nimeni care să fi avut ceva împotriva mea şi nici nu mă ştiam să fi deranjat pe cineva foarte tare. O mulţumire de sine cam dubioasă.

Am plecat spre maşină, cu gând să ne întoarcem acasă. Dar şoc şi groază! Geamul spart, ciobuleţe pe jos. Bagajele noastre de spital dispărute. "Cineva" făcuse o vizită scurtă la maşină şi ochise genţile mai arătoase. Aveam acolo şi laptop, şi modem de internet, şi portofel, şi cărţi, şi haine...

Mi s-a pus un nod în gât. Ştiu că posturile încep în şuturi, dar de fiecare dată iau şutul de unde nu mă aştept. Semn că trebuie să fii pe fază tot timpul - treaz, cum zic Părinţii.

Acum ştiu că am pe cine ierta. Recunosc că mi-e cam greu.

imagine: Iertare, print de Thierry Ona

De ce mâncăm?

Se apropie Postul cel mare. De ce postim? Dar de ce mâncăm?

Vă invit să citiţi un articol extrem de frumos şi incitant scris de Father Stephen despre post, mâncare şi muribunzi:

Fasting is not dieting. Fasting is not about keeping a Christian kosher. Fasting is about hunger and humility (which is increased as we allow ourselves to become weak). Fasting is about allowing our heart to break. Citeşte tot articolul.

Lozul meu

În ultima vreme am reuşit să mai citesc câte ceva. Am început luna trecută, în spital, unde vrând-nevrând aveam mai mult timp la dispoziţie, şi nu m-am mai putut opri. Uitasem cam de multişor cum e să devorezi o carte.

Acum, ca să vă dezamăgesc, nu am citit nici un roman faimos sau carte de ultimă oră. Mă aşteaptă şi acelea, e drept, dar le cam ocolesc. Am avut nevoie acum să citesc vieţile unor oameni aparte, din care pot absorbi viaţă şi înţelepciune. Mă interesează cum să trăiesc, nu ce să cred sau de ce să râd.

Şi m-a lovit încă o dată constatarea uluitoare că nu contează unde eşti, ci cum eşti. Aşa zicea un părinte de prin Pateric, şi mereu îmi repet cuvintele astea fenomenale. Am parcurs vieţi de oameni sfinţi atât de diferiţi, încât am înţeles pentru a suta mia oară că nu există şablon de sfinţenie la Dumnezeu. Poţi fi grec ortodox din tată în fiu (pr. Dimitri Gagastathis) sau poţi fi un american specializat în chineza veche (pr. Seraphim Rose), poţi fi un athonit retras (stareţul Efrem Katunakiotul) sau un preot de ţară cu 9 copii (pr. Dimitri Gagastathis). Poţi sluji în China (pr. Ioan Maximovici) sau în poţi înfunda puşcăriile bolşevice şi dârdâi pe la Cercul Polar (arhiepiscopul rus Luca). Poţi fi chirurg celebru (arhiepiscopul Luca) sau un ţăran cu şase clase (pr. Dimitri Gagastathis).



Nimic nu te poate împiedica să te sfinţeşti. Nu există o reţetă de mântuire şi orice paseism este din cauza asta o îndreptăţire de sine. "A, dacă aş sta la curte, la linişte...", "Dacă aş avea mai mult timp liber", "Dacă n-aş avea servicul ăsta de dimineaţa până seara...", "Dacă n-aş sta cu copiii pe cap toată ziua...", "Dacă aş trăi la ţară, nu în Bucureştiul ăsta murdar..."

Dacă şi cu parcă, vorba poezioarei. Aici şi acum e mântuirea şi sfinţenia. Aici, în Bucureşti, pe vremea lui Băsescu, printre E-uri şi cipuri, jeepane zgomotoase şi manele. Fără false nostalgii rurale sau ecologice. Nu e fantastic?

Spitalul fantomelor

Ziua 13. De 13 zile locuim în spitalul fantomelor. Avem camera noastră la Izolator. Ne-am adus de acasă totul, ca pentru o excursie prost organizată, în care ai fost invitat într-o noapte, dar nu ţi s-a spus cât o să dureze. Perne, cratiţe, uscător de păr şi şampoane, laptop şi jucării.

"Ce e cu bagajele astea? Sunteţi din provincie? Băgaţi-le sub pat, să nu le văd, că vi le iau!" se răţoieşte fiecare şefă de tură.

Doamna Tim Roth, asistenta care ne schimbă branula, vrea să mă încurajeze: "Tebuie să avem încredere. Ştiţi cum spune la televizor, speranţa moare ultima."

Fătuca din Cernica cu care am nimerit în salon în noaptea internării îmi destăinie minunea petrecută la ei în sat cu un băiat suferind de epilepsie. "Părinţii au luat nişte haine de-ale băiatului şi le-au tăiat pe jumătate. Pe urmă, mama a îngropat o jumătate pe partea dreaptă a râului, iar tatăl a îngropat cealaltă jumătate pe partea stângă. Şi gata, i-a trecut. Zău!"

Luminiţa, asistenta "credincioasă", căreia îi pare rău că nu există o capelă la spital, dar căreia nu-i pare rău să ţipe la toată lumea şi să dea ordine când trebuie şi când nu trebuie, s-a nimerit să fie pe tură chiar într-una in nopţile în care Maria a avut nevoie (iar) de diazepam intravenos. "O să crape, doamnă, de la atât diazepam!! Ce păzeşte doctorul ăsta, el nu vede în ce hal e? Căutaţi-vă altul!" La 3 noaptea, astfel de cuvinte de îmbărbătare chiar îşi fac efectul. Poţi plânge în pumni până dimineaţa.

Eu, ultima fantomă, mă refugiez în laptopul ăsta după ce se sting luminile şi încep să număr convulsiile.

Hm, sau nu... ultima fantomă e poate Vlădica, pe care îl purtăm cu drag la noi într-o sticluţă de ulei, într-o icoană sau într-o carte.

Mersi!

Spun " mersi" ca să vorbesc cu cuvintele Mariei, care îmi spune din toată inima "mersi, mama!" de fiecare dată când îi dau ceva ce-şi doreşte, dar aş vrea să strig un imens "Mulţumesc!".

Mulţumesc

Pentru că pot dormi liniştită lângă Maria, fără să mă mai tragă de păr sau să-mi dea palme/picioare.

Pentru că pot să-i dau să mănânce lui Cosma chiar dacă sunt singură în bucătărie cu Maria :))

Pentru că dacă am grijă să-i pun Mariei în farfurie ceva sticky (mămăligă, iaurt, ect), poate mânca singură în timp ce eu mă ocup de altceva.

Pentru că de cele mai multe ori poate spune ce vrea.

Pentru că se îl iubeşte atât de mult pe Cosma şi şi-a găsit în el un tovarăş nesperat de joacă.

Pentru că el, Cosma, e o comoară de copil şi a întrecut toate aşteptările mele.

Pentru că Maria e atât de cuminte şi bună şi răbdătoare.

Pentru că ne-am trezit şi în dimineaţa asta acasă, şi nu la spital.

Pentru că mi-a dat Dumnezeu mintea să mai şi mulţumesc, nu doar să mă plâng :)

Colind duios

Cu un sărut mai aproape de moarte

de Savatie Baştovoi

Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic tac era pentru mine ca o bătaie în porţile morţii.

Când mă culcam în pat şi în întuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roţilor unui tren care mă duce spre moarte. Era atât de scurt un ticait, dar era destul ca să mă cufunde într-o tristeţe doborâtoare, într-o tristeţe din care nu credeam că voi ieşi vreodată.

Era ingrozitor sa stiu ca eu nu-mi voi putea intoarce timpul vietii nici macar cu un singur ticait. Ma sfasiam sa simt cum dispare in nefiinta pentru totdeauna si irecuperabil sunetul acela monoton si trist.Acest sentiment il retraiam mai cu seama seara, la culcare.

Dar adevarata tristete si singuratate ma copleseau in casele straine, chiar si la bunica, unde ma adormea un ceas mare, sovietic. Atunci ma gandeam ce deprimant ar fi sa aud astfel de ceasuri toata ziua, dar totodata imi dadeam seama ca ele ticaie oricum, chiar si atunci cand eu nu le aud. Orice as fi facut si oriunde m-as fi dus, timpul trecea.

Singurul rost pe care il mai vedeam era sa urmaresc cat mai atent trecerea timpului, sa o inregistrez, sa o explic. A fost cea mai dureroasa ocupatie din viata mea, dar n-a fost fara rost.

Am inceput sa vad trecerea timpului in orice: in frunzele care cad sau doar se misca, in orice schimbare, in orice cuvant sau gest care erau inghitite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu insumi ramaneam nemiscat si neputincios in fata trecutului care ma inghitea incetul cu incetul.

Trecerea timpului se poate masura cu orice. O masuram cu hainele din care cresteam, cu oamenii care mureau sau se casatoreau. Nimic nu opreste trecerea timpului. Si cei indragostiti pot spune: iata, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o imbratisare, cu un sarut mai aproape de moarte.

Suntem intotdeauna mai aproape. De multe ori ma surprind asupra aceluiasi gand in timpul Liturghiei, cand preotii si diaconii isi dau sarutul iertarii si al dragostei inainte de a se impartasi cu Trupul si Sangele lui Hristos. Atunci ei se cuprind si, sarutandu-se pe umar, zic: „Hristos in mijlocul nostru”, iar celalalt raspunde: „Este si va fi”.

Ce minunat! Atunci sunt cu adevarat cu un sarut mai aproape de moarte, dar si mai aproape de Viata. Pentru un singur lucru ma rog atunci, ca sarutul acesta sa ma apropie anume de Viata, si nu de moarte.

Au doară nu-mi va fi acest pat groapă?

Aşa zice la una din rugăciunile de seară: "Au doară nu-mi va fi acest pat groapă? Sau vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet?" Versurile astea mi se plimbă cu insistenţă prin cap de o săptămână. Într-un interval de numai 7 zile m-am internat de două ori de urgenţă cu Maria pentru convulsii necontrolabile.

Mă culc cu bagajul făcut de spital şi mă rog să ni se mai dea o noapte acasă. Să nu fie patul în care ne culcăm groapă. Să nu mă trezesc iar cu spaima în suflet lângă respiraţia ei întretăiată.

Şi totuşi, mersul ăsta pe sârmă, când ştiu că nimeni şi nimic nu ne poate ajuta cu certitudine sau preveni înaintea momentelor de cădere, e pe undeva o binecuvântare. Depindem numai de Dumnezeu, şi e bine. Binecuvântăm dimineaţa care a început din nou acasă şi e bine. Ne aşteaptă un liman, chiar dacă încă nu-l vedem.

Platina

La rugămintea Adrianei, mă grăbesc puţin cu impresiile de la Platina :)

În primul rând, nu eu am fost acolo, ci soţul meu, deci impresiile sunt la a doua mână, filtrate.

În al doilea rând, pentru cine nu ştie, Platina este o mânăstire ortodoxă din California, întemeiată de părintele Seraphim Rose, americanul care a luat cu asalt cerurile şi a dat de aerul tare al sfinţeniei...

Impresiile de acolo: un loc cald şi primitor, cu oameni extraordinari de trăitori. Călugări care plâng citind utrenia şi îl iau la masă cu ei pe Sf Ioan Gură de Aur, cărându-i de fiecare dată icoana la trapeză şi ducând-o înapoi în biserică după ce se termină masa. Americani care ştiu mai multe despre sfinţii români decât ştim noi. Oameni pentru care ortodoxia de curând descoperită este pământul făgăduit pe care nu-l găsiseră în chiar "Ţara Făgăduinţei"...

Întors acasă, G. mi-a spus că noi suntem ca evreii la care a venit Hristos şi ei au strâmbat din nas. Adică avem o bogăţie atât de mare de cântări, rugăciuni, slujbe, duhovnici, dar totuşi nu ne bucurăm de toate astea ca oamenii aceia din vârf de munte, lipsiţi şi de tradiţie ortodoxă, şi de o limbă liturgică, şi de cântări şi de tot.

Platina este dovada că Duhul suflă unde vrea şi nu contează că te-ai născut ortodox dacă sufletul nu îţi arde ca în ziua botezului.

P.S. În imagine, părintele stareţ al mânăstirii şi munţii din preajmă.

Post cu bucurie (3)

Un colind bizantin care slăveşte bărbăteşte Crăciunul.