Gângănii

Bubiţe. Pe pielea Mariei au început să apară la un moment dat bubiţe măricele, roşii. La primele 4-5 n-am zis nimic. Deh, copiii fac tot felul de bubiţe şi nu ştii de ce. După 10-15 am început să suspectez o alergie. O fi laptele de vacă prea gras? Nu i-au plăcut ouăle? A mâncat altceva dubios (dar ce?, că aici n-ai acces decât la propriul frigider, care e controlat de mami :)). După 20 de bubiţe, maică-mea a descoperit că pijamaua Mariei avea numai pete mici de sânge pe dedesubt. Deci gângania era de vină! S-au scuturat paturi, lenjerii, s-a dat cu spray din ăla ucigător şi bubiţele au început să treacă. Uf, aici natura rulz..

Viespi. Duminică m-a înţepat o viespe. Am descoperit cu ocazia asta că am un soi de alergie, pentru că mi s-a umflat o parte din antebraţ şi nu s-a calmat decât cu un pic de Claritine. Azi o viespe l-a înţepat pe Damian de 2 ori. După ce că el e ipohondru şi moare de frică dacă vede o gânganie, asta i-a pus capac. Nu vrea să mai mişte mâna cu pricina, nu vrea să mai mănânce şi nici să iasă din casă.

Muca!! "Mu(s)ca, mami!" Ăsta e Cosma, care n-are frică de gângănii şi prinde cu mâna fel şi fel de orătănii şi mi le-aduce mie: muşte, bondari, fluturi de molie, păienjeni.

Gândăcelu' lu' mama. Chiar, de ce ne alintăm copiii cu nume de gângănii?!

Băieţii

Când mă reîntâlnesc cu D, îmi trebuie cam o zi-două să mă obişnuiesc să am adrenalina mereu zburlită.

Cântă şi râde foarte tare. Vorbeşte mult, şi când trebuie, şi când nu trebuie. E tovarăşul ideal pentru călătorii lungi şi plicticoase, dar inamicul numărul 1 când ai nevoie de puţin timp pentru tine sau de un răgaz de gândire.

Cosma intră şi el în trepidaţie când vine D, aşa că săptămâna asta au ţipat/cântat cot la cot. Am jurat în barbă să iau masa singură, înainte să le dau copiilor de mâncare, altfel îmi stă mâncarea în gât şi inima mai-mai să explodeze la fiecare împins de scaun, căzut, ţipat sau auzit "mama!!!" din 3 părţi deodată.

Aşa, şi acum câteva poze în care nu s-a mişcat nimeni :)

D are de citit 10 cărţi în vacanţă, şi cum aici nu are copii să se joace, n-are altceva de făcut decât să citească :)



Cosma se pune şi el repede la citit când îl vede pe frati-su :)



Sfârşitul unei fugăreli bune:



Mai aveam de gând să pun o poză cu D suit în căruciorul lui Cosma şi dând ordine "mai în faţă! acum în spate! hai, împinge! aşa, hi hi" etc, dar se încarcă greu pozele, şi oricum nu-s de stofă, că n-am meşteşug fotograficesc. Gata, asta a fost povestea din seara asta :)

Cu ce ne-am mai ocupat în ultima vreme

Am făcut gogoşi




Am făcut o ladă de nisip. Cosma are nisip şi-n gură, şi-n cap când iese de acolo. Maria nu găseşte încă poziţia cea mai comodă ca să se joace. DAcă intră în ladă şi stă în fund, ocupă mai tot spaţiul. Dacă stă lângă ladă, nu prea mai ajunge la nisip. Pe vine nu poate sta, nu are echilibru (deşi ar fi poziţia ideală).



Maria a udat florile...într-un mod foarte personal, începând cu capul ei :)



Pentru că Mariei a început să-i placă din nou să se joace cu mingea, dar nu ştie decât să o arunce în jos şi foarte aproape de ea, ne-am gândit să îi oferim o ţintă distractivă, doar-doar va încerca să plănuiască aruncatul. Am pus apă într-o piscină mică şi am lăsat-o să facă pleosc cu mingea. Ţintă suficient de maaare, recompensă garantată. Cam de la 2-3 paşi nimereşte ţinta, dacă mărim distanţa s-a terminat.



Am mai pictat/mânjit hârtii, dar Maria nu e împăcată dacă nu gustă un pic...



Cosma a împachetat tacticos frunzuliţe pentru cal (!).



Săptămâna asta au mai trecut peste noi o febră cu roşu în gât (Cosma) şi un rău de la stomac (Maria). Am mai rămas cu ceva sechele după căldura de săptămâna trecută- Maria e arsă rău pe picioare, dar o dăm cu tone de cremă şi sper să se refacă în câteva zile. A venit şi D la noi, aşa că tămbălăul e în toi :)) Promit poze şi cu el, dacă-l prind la pozat :)

Picturi şi lipituri

Azi am profitat de somnul de prânz al Mariei şi am stat cu Cosma la măsuţă să lipim şi să pictăm. Ne-am scos tuburile cu vopsea de care vorbeam aici:



Planul a fost aşa: eu să desenez o formă simplă pe hârtie, Cosma să dea cu vopsea cum ştie, eu să decupez forma şi el s-o lipeasca pe o foaie colorată. Ei, nu a fost chiar aşa până la urmă...

I-a plăcut la nebunie să mânuiască tuburile cu vopsea (cum ziceam, au un bureţel în capăt şi trebuie doar să strângi un pic şi iese culoarea). Doar că la un moment dat a început să strângă prea tare de tub şi să iasă prea multă culoare. În cele din urmă, a fost mai fascinat să dea cu tubul pe mâini decât pe foaie.

Cu lipitul iar ne-am războit un pic. Am lipici lichid (un tub cu tifon în capăt), şi am avut aceeaşi problemă a strânsului de tub. Aşa că am renunţat să-i mai explic şi m-am ocupat eu de lipit (plus decupat).

Iată totuşi ce a ieşit:

Un măr


Luna şi o stea (luna este fascinaţia lui dintotdeauna)


O casă - expresivitatea e involuntară, culoarea maro s-a scurs în exces din tub :)


Şi o mică grădină:


Mâine încercăm să lipim cu elemente din natură. Să vedem dacă iese ceva!

La vache qui rit

Săptămâna asta am intrat de-a binelea în ritmul vieţii de aici şi am avut de ce să ne bucurăm.

Cireşe cu toptanul. Toată lumea are cireşe în curte, nimeni nu se duce cu ele la piaţă, şi se roagă de tine să vii să le culegi, că altfel se usucă în pom. Prima dată am zis că o fi vreo politeţe, dar când am văzut că se insistă, am lăsat ruşinea acasă şi am plecat cu ditamai punga la cireşe. Ce să faci cu punga? Ia găleata, zice tanti Elvira. Prima oară ne-a umplut-o tanti, a doua oară m-am cocoţat eu pe o scară lungă până la cer şi am umplut găleata. Şi aşa ne-am asigurat porţia zilnică de fructe proaspete, de sezon, organice şi gratis.

Animale la cerere. Tanti Elvira are vacă, porc, cal şi pui. Maria şi Cosma nu mai pot de dragul lor, mai că ar pupa în bot şi porcul. Cosma s-a şi pupat cu oaia de care povesteam săptămâna trecută şi cu un căţel care s-a ţinut de noi într-o zi. De cal le-a fost un pic frică. Am găsit şi un arici când culegeam cireşe (iar!) din livadă. Nu prea i-a încântat, nu i se vedea nici boticul de sub ghemul de ţepi.

Joacă faină. Cu spray de geamuri şi o cârpă i-am făcut fericiţi. Ar fi stat şi-o zi să se joace, dar când au început să testeze sprayul pe bluziţa proprie sau în gură am luat instrumentele. Cu noroiul a fost şi mai şi. I-am încălţat cu cizmuliţele de cauciuc şi i-am lăsat să calce prin bălţi. Cosma a trecut rapid de la picioare în baltă la mâini în baltă. A morfolit noroi, a spălat pietricele, şi-a spălat şi cizmuliţele (tot cu apa din baltă, evident). Pe urmă s-a şters frumos pe bluză. Păi ce să facă, să stea murdar?

Dacă pun la socoteală gogoşile şi papanaşii homemade, săptămâna a fost de pomină. Păcat că Măriuca nu prea e în apele ei, îi curg ochii şi e foarte răcită. Se înveseleşte brusc când mergem la animale, dar în rest nu e prea veselă. nor4oc cu Cosma, care o atrage în câte-un "găseşte-mă dacă poţi", care se lasă cu trânteli de uşi, degete care evită în ultima secundă marea strânsoare şi inimi sărite din piept la mine şi la Corina.

Un meci ieşit din comun

Aseară. Vin târziu de afară cu căruciorul. Când mă aude că am intrat, D. vine în fugă şi-mi spune: "Mama, e revoluţie, se uneşte Moldova cu noi!"

Eu, buimacă rău, nu înţelegeam ce tot zice, nu am timp să dau drumul la televizor. În sfârşit, stau şi eu cu soţu' la ştiri şi pricep. D. freamătă şi tropăie până seara la culcare pe tema asta.

Azi dimineaţă, la 7, după ce îl scol să plecăm la şcoală, D. mă întreabă din nou precipitat:

"Cine a câştigat aseară la revoluţie?"

Pe cine am apărat?

Astăzi D. a făcut o remarcă tulburătoare, care m-a pus pe gânduri.

Săptămâna trecută a avut un mic conflict la ora de înot. S-a luptat cu alt copil pe mingea de polo şi l-a zgâriat pe acela. Din greşeală, dar şi pentru că din fire e mai smucit şi nu e întotdeauna atent cu cei din jur să nu-i bruscheze.

Copilul respectiv s-a plâns la mama lui, iar mama lui s-a inflamat. Ajunşi în vestiar după ora de înot, mama băiatului s-a răţoit la D., deşi eram şi eu de faţă, ceea ce m-a înfuriat. L-am rugat pe D. să-şi ceară scuze, mi-am cerut şi eu, dar doamna a continuat peroraţia. I-am spus că dacă vrea să se certe cu cineva, să se certe cu mine, pentru că eu l-am educat, deci eu sunt vinovată de purtarea lui, şi să nu mai ţipe la el.

În sfârşit, nu mai intru în detalii. Pe D. l-a speriat discuţia, până acum nu a fost obiectul vreunui conflict şi nu m-a văzut certându-mă cu cineva străin.

Ei, şi azi vine şi îmi zice: "Atunci când te-ai certat cu mama lui A, tu nu m-ai apărat pe mine, te-ai apărat pe tine. De ce?"

Chiar. Chiar! M-am simţit atinsă în mândria mea de mamă conştiincioasă, care-şi creşte bine copiii. M-am apărat pe mine, nu pe el şi gestul care îi scăpase. M-am îndreptăţit.

Nu era mai cinsitit să mă fac părtaşă gestului acela nechibzuit şi să mi-l asum, odată cu D.?

Duios Tatiana trecea

Corina e cu Ica. Ica are o carie. Caria e mare.

Rică e cu Romică. Rică are o rană.

Ţicu şi Tanţa văd un ţânţar care înţeapă.

Horia hoinăreşte cu Haiduc când nu sunt la horă.

Zoica udă din zori zorelele şi zambilele.

Tatiana trece tocmai acum pe trotuar.

Nu e o glumă. Şi nici Lecţia lui Eugen Ionescu. Sunt fragmente din Abecedarul de clasa I.

Copiii le copiază în caiete. Caietele lor mari, care nu înţeapă. Stiloul scârţâie, pesemne s-a golit. Să-l umplem, mama, şi să mai citim despre Vasile, vărul lui Viorel, vecin de pagină cu Laura şi Lică. Lică are liliac, iar Rică are o rană. Ah, s-o astupăm cu zambilele Zoicăi, prietena lui Zizi, care zâmbeşte prin zarva din zăvoi.

Liber şi neînghiontit de nimeni, D. a scris azi o frumoasă propoziţie cu cuvântul "zor": Azor aleargă de zor în zori.

De ce m-am crispat? Pentru că nu era în Abecedar?

Nu-i nimic, este primul pas spre doctoratul total, care începe, nu-i aşa, cu percepţia aliteraţiei şi a felului în care sunetul e prins de aripi în zbor. Prin urmare, când te hotărăşti să articulezi, se recomandă, pe cât posibil, să ridici foarte sus gâtul şi bărbia, uite-aşa, şi să-ţi arunci gâtul spre fereastra cea mai apropiată, căci tocmai atunci s-ar putea să treacă cineva pe trotuar...

Ţuţu, motanul lui Ţicu. Sau poate Tatiana.

On hold

Terapia Mariei este de mai multă vreme aproape suspendată. Cel puţin după regulile clasice de terapie. Spitalizările dese şi reacţiile secundare inevitabile (oboseală, apatie, mai nou insomnia provocată de schimbarea medicaţiei, ceea ce face ca Maria să nu doarmă noaptea şi să moţăie în timpul zilei) ne-au obligat să o lăsăm mai moale cu lecţiile.

Cu toate acestea, paradoxal, eu nu simt că stăm pe loc. Poate fetele care lucrează cu Maria au altă părere, nu ştiu :), dar eu am descoperit acum cu încântare că nu mai e nevoie de eforturile uriaşe de pe vremuri pe care le făceam când Maria rămânea "descoperită", adică cu zile libere, fără lecţii structurate.
Maria însăşi a descoperit bucuria de a fi în familie şi de a se juca cu Cosma sau de a privi la giumbuşlucurile făcute de tati şi Damian. Îi place să privească filmuleţe cu noi şi fetele de la terapie, îi place să asculte muzică şi să îi spun poezii (cam aceleaşi, e drept...), îi place să se alerge cu Cosma sau să se hlizească cu Damian, care o pune să repete cuvinte mai neortodoxe sau face fel şi fel de mutre la care Maria se prăpădeşte de râs.

Azi dimineaţă am fost cu toţii în Grădina Botanică, la zăpadă, şi ne-am simţit atât de fericiţi... E o uşurare neînchipuită să pot pleca undeva cu Maria şi să nu mă întorc acasă plină de nervi.

În plus, am decis să schimbăm un pic locaţiile de terapie, şi cea mai la îndemână soluţie a fost să o trimit pe Maria acasă la fetele cu care lucrează. O dată sau de două ori pe săptămână vom face mişcarea asta, şi cred că va fi extrem de benefică. Vineri seara a fost deja acasă la Diana şi am aflat cu uimire că a mâncat caşcaval - ea care nu pune gura pe aşa ceva de când o ştiu!

Mă rog doar să primim răgazul de a face tot ce ne propunem. Un vânt rece îmi suflă în ceafă, cum se spune...

Cu mască sau fără mască

Cea mai tare distracţie din ultima vreme în relaţia Maria-Cosma este deghizatul! Avem chiar la uşă un coş cu pălării/căciuli/fulare, plus şifonierul cu hainele mele :)), plus ce se mai găseşte prin camera Mariei (ochelari de soare, o perucă, meşe de păr roz de la păpuşi, etc).

Joaca independentă sută la sută este încercatul căciulilor din coşul de la uşă.

Cu puţin ajutor însă, se pot obţine şi ipostaze mai cool :)

Întrebări fără răspuns

"Da' Maria când o să vorbească? Şi ce ne facem dacă nu o să vorbească nici la 30 de ani?"

"Cosma o să vorbească? O să vorbească româneşte? Ce faci dacă nici Cosma nu vorbeşte?"

"Pe Maria când o învăţaţi să facă şi ea pipi din picioare, ca oamenii?"

"Fetele care lucrează cu Maria sunt bonele mele?"

"Îl învăţăm şi pe Cosma PECS?"

Sunny boy

Maria a început să-l strige pe fratele ei mai mic. Dar în loc de numele lui real, pe care îl ştie foarte bine, îl strigă Sani! :) Chiar nu ştiu de unde a scos-o, dar mă distrează... am început să-i zic şi eu Sani uneori... el e blondul familiei (deocamdata), aşa că porecla i se potriveşte un pic... pentru părul lui însorit :)

Îmi place că Maria are imaginaţie... sau mă amăgesc singură şi e pură întâmplare?

Doesn't matter.

Frate şi soră

Din vară, de când s-a născut Cosma, Maria nici nu i-a aruncat o privire. A învăţat destul de rapid să-i zică "bibi" (bebe), apoi "Coma" şi în cele din urmă "Cosma". Şi atât. Am stat pe capul ei în fiecare zi: Maria, uită-te la Cosma! Eram gata să-i recompensăm la maxim orice privire, cât de scurtă, azvârlită în direcţia lui. Ignorul a fost însă suveran din partea ei.

De o lună însă, Maria l-a descoperit brusc pe Cosma. Îl aude gângurind pe limba lui şi a devenit extrem de curioasă. Cum intră în casă, începe să-l caute: mai întâi în cărucior, pe urmă în pătuţ. Îl imită, bolboroseşte şi ea cu limba scoasă, îl mângâie demonstrativ (cum am promptat-o de nu ştiu când) şi spune "Of" (interjecţia ei de iubire...), "băiat mic".

Mai nou, îi aduce fel şi fel de ofrande: hârtiuţe, firimituri, frunze. I le pune pe toate în cap. Azi a fost foarte fericită că l-a "încununat" cu mărar furat de prin bucătărie.

Love's labour's lost

Maria m-a sorbit in viata ei de cand s-a nascut. Era primul copil, eram pur si simplu cu rasuflarea taiata in fata ei: un omulet despre care greu credeam ca e al meu, de care mi-era frica, pentru ca nu stiam sa ma port cu el si nu vroiam sa-i fac rau.

Problemele ei ascunse m-au tarat treptat intr-o alta lume.

La inceput a fost problema alaptarii. Maria nu sugea. O puneam la san, dar incepea sa planga si nu tragea nimic. "Lazy baby", imi ziceau asistentele de la spitalul londonez unde s-a nascut. I-au pus un tub in nari, care ajungea pana in stomac, si pe acolo ii turnam zilnic cu o seringa lapte praf. Intre timp, cica eu trebuia sa continui sa alaptez. Cum, Doamne iarta-ma, cand ea era mereu satula de la laptele praf, iar daca incercam sa o infometez, plangea si mi se atragea atentia ca mai sunt si alti bebelusi acolo care trebuie sa doarma?

Si eu care credeam ca prostia se refugiase numai in spitalele romanesti. Ash! E universala.

Mi-au adus intr-o zi un aparat cu care sa ma mulg. Nimic care sa semene cu pompitele elegante de prin reviste sau vitrine. Nu, nicidecum, ci o hardughie metalica, ceva care aducea a menghina, pe care trebuia s-o actionez de la o manivela, si care m-a inhibat din clipa in care am vazut-o impinsa pe o masuta cu rotile in camera de spital. Iar eu trebuia sa ma conectez cumva la chestia aia, desi la patul alaturat era mereu sotul celeilalte femei, plus rude care veneau zilnic sa-i vada odorul.

Ca sa scurtez o poveste lunga, vorba englezului, dupa cinci zile am pus punct. Nu mai aveam nervi sa stau in spital, plangeam pe apucate, vroiam acasa, vroiam sa-i dau mai repede un biberon si gata. Si i l-am dat. A baut multumita. Iar eu am simtit ca s-a sfarsit o poveste de dragoste.

Taxi driver

Desi e nonverbala, Maria e un copil vorbaret. Paradox sau nu, asta e realitatea. Stie putine cuvinte, dar le repeta la nesfarsit, la orice ora din zi sau din noapte. Ieri a reusit sa zica "baiat". A fost atat de incantata, incat peste noapte, cand s-a invartit in pat si eu m-am ridicat s-o invelesc, m-a luat de gat si mi-a zis cu gura de om adormit: ba-iat.

Vorbeste oricand, dar si cu oricine. Asta e cam problematic. Azi ne plimbam pe afara si am trecut pe langa un taxi stationat la colt de strada. Soferul isi fuma sictirit o tigara pe geamul deschis. Maria s-a bagat in fumul de tigara si i-a strigat serioasa: "Buna!" "Hai salut!" i-a raspuns lapidar si fara sa se mire omul.

Birth of an angel

Maria s-a nascut la un inceput de primavara. Mi-am dorit dintotdeauna o fetita cu nume sfant. Cel mai frumos si curat nume de fata. Si am avut-o. Dar intr-un mod cu totul si cu totul neasteptat.

Maria mea, ingerul care ma veseleste si ma umple de tristete.

Nu stiu de ce exista in popor expresia "boala copiilor". Epilepsia e un rau atat de cumplit, incat fraza asta cred ca e o reverenta facuta raului, cu gand de a-l imblanzi si a-l tine departe. Da, Maria are boala copiilor, sau boala geniilor (alta stupiditate), sau boala la care nici un medic serios nu se pricepe cu adevarat. Boala stihiilor, o numesc eu. Loveste pe nepusa masa si rade totul in jur. Nu stii de ce vine, nu stii de ce pleaca, nu stii cum s-o domolesti, esti martor neputincios si atat.

Dupa ce s-a nascut Maria, frumusetea ei m-a facut sa imi doresc sa ramana mereu asa, mica si frumoasa. Si asa a ramas: cu mintea de copil, inocenta si nestiutoare de rau.