Born to buy

Tocmai am văzut documentarul de care povesteam în postarea anterioară (Silvia a fost săritoare ca întotdeauna şi a făcut rost de el).

Nu ştiu cu ce să încep: să vă zic că de mult nu am mai stat cu pielea încreţită ca la găini să văd un film? Să vă spun cât de greu este să-ţi vezi epoca pusă în perspectivă (că noi ne-am obişnit să trăim înecaţi în publicitate şi branduri şi ni se pare normal)? Să vă spun cât de urâţi sunt copiii care vor, şi vor, şi vor, şi nici ei nu ştiu de ce şi unde să se oprească din vrut?

Cine vrea horror să facă bine şi să vadă un calup gros de reclame cu fetiţele care aspiră la idealul sexi-prostuţ Bratz, Barbie, Spioanele, Hannah Montana, etc. Sau cu băieţi care trag cu puşca, dau cu pumnul sau urlă ca hienele aţâţate de sânge la meciuri de wrestling. Şi nu e glumă, nici film. E realitatea cu care ne-am obişnuit şi de care ne amăgim că nu putem scăpa.

Nu e vorba doar de branduri care îşi iau ca target copii din ce în ce mai mici. E vorba de faptul că brandul vine la pachet cu un set întreg de valori: ai, eşti fericit, nu ai, eşti un ratat. Ai, te poţi juca, nu ai, te plictiseşti. Şi pachetul ăsta de valori nu prea seamănă cu ăla de-acasă de la mama.

Argumentul clasic care se aduce este că părinţii sunt responsabili, la urma urmei, şi că n-au decât să nu-i lase pe copii să vadă publicitate sau să nu-i lase să cumpere ce vor ei, şi gata. Ei bine, nu-i chiar atât de simplu, şi numai cine are copii ştie cât de greu este să te iei la trântă cu insistenţele şi dorinţele lor. Mi-a plăcut analogia folosită de una din femeile alea deştepte care vorbesc în film. E ca şi cum proprietarul a 50 de tiruri le-ar da drumul la toate odată cu 100 km/oră pe un drum plin de copii şi ar zice că e treaba părintelui dacă dă tirul peste copil: de ce l-a lăsat să se joace acolo?. Pentru că asta e marketingul care ţinteşte copiii: o uriaşă avalanşă reală şi virtuală, căruia părintelui îi e din ce în ce mai greu să facă faţă singur.

Cu ocazia asta am aflat şi eu cum se fac reclamele la produsele pt copii: se filmează copii în magazine/şcoli/petreceri, chiar şi toalete (da, da, ia gândiţi-vă la reclama aia la hârtie igienică în care vezi un băieţel care stă pe toaletă şi bâţâie din picior), etc, pentru a fi observaţi cum reacţionează, ce zic, cum se mişcă, astfel încât reclama să redea cât mai natural copilul. Cum zicea un psiholog din film, preocuparea asta nu e departe de pedofilie.

Huh, să mă opresc. Vedeţi filmul.

O fetiţă asediată

Ciufulită, sălbatică, oarbă, surdă, mută. Ea e fetiţa.

Încăpăţânată, inventivă, un pic sărită. Ea e profesoara.

Din întâlnirea lor ies scântei. Fetiţa se împotriveşte, nu înţelege nimic, nu vrea să fie trasă din întunericul netot şi cald în care a cuibărit-o boala. Profesoara nu are vreme să-i fie milă, ci pune scara şi ia cu asediu ghemotocul ciufulit.

Asta e pe scurt, intriga din "The Miracle Worker". Un film vechi, dar uimitor de proaspăt şi captivant. A luat şi Oscar la vremea lui, pentru cine contează criteriul ăsta. Personajele reproduc o istorie adevărată: întâlnirea dintre celebra Hellen Keller (fetiţa oarbă şi surdo-mută care ajunge o personalitate)şi Anne Sullivan (profesoara care a învăţat-o să vorbească, să scrie şi să citească).

Filmul e fantastic pentru că nu are nimic din dulcegăria şi didacticismul livrate de obicei de astfel de teme în filmele americane. Dimpotrivă. S-ar putea să smintească un pic pentru că e foarte... ABA. Chiar aşa! Sunt scene uluitoare de terapie acolo, de înfruntare a crizelor de tantrum, de manevrare a recompenselor, de învăţare a cuvintelor.

Ce face profesoara chemată să ajute copila, dar incapabilă să lucreze din cauza "milei" şi răsfăţului părinţilor? Tace respectuos şi se supune obiceiurilor casei? Ho ho. Când vede cum fetiţa înfulecă din farfuria tuturor celor aflaţi la masă, fără ca aceştia să crâcnească, îi dă pe toţi afară, încuie uşa şi nu iese până când fetiţa nu se aşează pe scaun şi nu mănâncă singură cu linguriţa.

Un balet încrâncenat de sunete şi atingeri face loc în cele din urmă întlnirii miraculoase cu lumea cuvintelor. Filmul se opreşte aici, la fântâna unde se face declicul major al fetiţei şi unde învie pofta ei de a şti cum se numesc toate lucrurile din jur.

În realitate, întâlnirea dintre Hellen Keller şi Anne Sullivan a fost de-o viaţă. Au trăit una lângă alta timp de 49 de ani. Asta spune multe despre meseria de terapeut, nu?

Cine vrea, poate găsi filmul în mai multe părţi pe youtube. Cine are alte surse, îl poate găsi şi altfel :)

Pomul cu ciori

Dialogul cu Maria este de multe ori unul uşor absurd. Eu întreb una, ea înţelege alta (deşi ce înţelege ea e la fel de logic ca ceea ce înţeleg eu).

O învăţ funcţiile unor părţi ale corpului.

- Cu ce vezi?
- Cu ochii. (răspuns promptat)

- Cu ce mănânci?
- Cu fulgi! (răspuns spontan, însoţit de un zâmbet larg. Sigur, fulgii de ovăz sunt miam-miam în fiecare dimineaţă şi sunt prima alegere când o întreb cu ce vrea să mănânce laptele.)

Ieri, la fel. O întrebam pe o carte tot felul de verbe: ce face cutărică, dar cutărică, etc. La un moment dat : "Dar tu ce faci?" Maria, veselă: "Bine!"

În astfel de momente mă gândesc la Pomul cu ciori, celebrul sketch cu Octavian Cotescu şi Anda Călugăreanu. Dacă pomul care face mere se numeşte măr, cum se numeşte pomul care face ciori? Sau de ce logica mea nu se întâlneşte cu logica ta. Vă las să vă amuzaţi singuri:

Artiști și sfinți (2)

Filmul lui Amenabar lansat anul ăsta la Cannes e la polul opus Țarului rusesc. Viziune regizorală adevărată, personaje complexe, simboluri care se întrețes. Acțiunea se petrece în secolul IV după Hristos, în Alexandria egipteană. Orașul e devastat de conflcitele dintre creștini, evrei și păgâni. În mijlocul isteriei colective, o oază de liniște și înțelepciune - biblioteca din Alexandria, unde Ipatia, femeie pasionată de matematică, filozofie, astronomie și în general de științele spiritului, își stârnește la meditații îndrăznețe elevii.

Din păcate însă, toată măiestria cu care e condus filmul glisează pe un discurs tipic secolului XXI, și nicidecum secolului IV.

Ipatia este femeia modernă, care nu se pleacă bărbatului și care respinge maternitatea de dragul filozofiei. Tot ea pledează pentru înțelegerea între toate religiile, fără deosebire, și susține cu mândrie că nu crede în nici un zeu, ci doar în filozofie.

Scuturat de fiorul înțelepciunii antice, spectatorul nu are cum să nu empatizeze cu Ipatia și să nu se oripileze (a câta oară de la 11 septembrie încoace?) de spectrul terorismului religios. Pentru că asta face Amenabar, trage creștinismul timpuriu în tușa groasă a fanatismului și crimei. Parabalanii, un fel de trupe de comando creștine, spintecă necredincioșii cu rânjetul satisfăcut cu care dulăii țarului rus aruncau în sus găinile și le prindeau în vârful sabiei. În mod straniu, parabalanii poartă veșminte negre, lanțuri groase, chiar și tocuri de...cartușe (că altceva nu îmi închipui să pună în accesoriile cu pricina). De la prima lor apariție evocă stereotipul nazistului/talibanului.

Creștinii lui Amenabar reactualizează toate clișeele deja clasice: ignoranți (susțin că pămîntul e centrul universului), mânați de o credință oarbă (ei nu-și pun întrebări, pentru că au doar certitudini) și convinși că Dumnezeu e bine să fie impus prin orice mijloace. Conducătorul lor spiritual, episcopul Chiril al Alexandriei, vrea să "curețe" orașul de evrei (o vorbă care îi trezește oricui spectrul purificărilor etnice). Creștinii conduși de parabalani ard mormanele de cadavre de evrei într-un cadru tras parcă dintr-un film despre Auschwitz.

În seara asta am găsit pe youtube și un scurt trailer al filmului: aici.

Partea care complică lucrurile este că o minimă investigație pe net mi-a descoperit că multe dintre faptele istorice înfățișate în film au fost reale, deși n-aș fi crezut. Și de-asta simt nevoia să spun două lucruri:

1. istoria omenirii nu s-a jucat în alb și negru, ci mereu în nuanțe. Punctul se pune pentru Amenabar.
2. dar tocmai datorită nuanțelor, e o ignoranță desăvârșită să înghesui aceeași istorie în cadrele de gândire ale postmodernității. Punctul se ia de la Amenabar, dar nu știu cui se dă.

Artiști și sfinți (1)

Niciodată n-am înțeles de ce bunacredință și talentul nu prea fac casă bună în cinematografie. De ce pentru unii pioșenia ține loc de geniu, iar pentru alții geniul sufocă limpezimea minții.

Am vazut ieri, la distanța de nici o oră, două filme care oglindesc perfect artistul șchiop. "Țarul" de Pavel Lungin și "Agora" de Alejandro Amenabar.

M-am dus să văd "Țarul" cu inima un pic îndoită. Pavel Lungin este regizorul faimosului film rusesc "Ostrov", care a devenit filmul de suflet al românului cultivat și mergător la biserică. Eu una am adormit la "Ostrov" si nu am avut curiozitatea până în ziua de azi să-l văd până la capat. Ei bine, "Țarul" l-am văzut.

Este vorba despre Ivan cel Groaznic și garda lui de ucigași, ajunși în conflict cu Patriarhul, cândva prieten al Țarului. Tema clasică a tiranului singur, care se înconjoară de cadavre în lipsa prietenilor. Și în oglindă, tema omului sfânt, care preferă moartea în locul minciunii.

Temele sunt generoase, dar toata complexitatea umana care ar putea fi explorata se usuca si se face praf sub povara discursurilor pompoase si a personajelor-marionete.

Tarul da ochii peste cap sau ranjeste int-un colt al gurii ca sa ne arate ca e rau. Si se roaga in gura mare pe tot parcursul filmului, mergand dintr-un perete in altul si repetand ceva ce nu crede nici el, nici spectatorul: "Doamne, sunt un pacatos. Doamne, de ce m-ai parasit?" Iar un moment de delicatete sufleteasca devine rizibil cand tarul pune mana pe umarul Patriarhului, apoi si capul, si mai spune si vorbele "Sunt atat de singur" (pentru cine n-a inteles de prima data). Tarina e o caricatura de la prima pana la ultima ei aparitie: "femeia din babilon", plina de pofte si cruda. Tot ce face in film este sa vorbeasca excitat cu Tarul (!) si sa ranjeasca la executiile publice. Staretul Filip, patriarhul sfant, este la fel de schematic. Pavel Lungin e nevoit sa recurga la metafora sarutului pe obraz si a citatelor despre Iuda ca sa-i construiasca identitatea.

Mai sunt acolo personaje care declama din Apocalipsa si Psalmi in fiecare clipa a filmului, in ideea regizorala (probabil) de a sublinia grandoarea momentului. Grandoare care se pravaleste si ea sub excesul de versete tunate de cine trebuie si cine nu trebuie.

Citatele din Tarkovski iti sar in ochi (fetita saraca cu duhul, dar facatoare de minuni, omul mancat de indoieli care se confeseaza unor icoane uriase, plus alte citate stilistice), dar nici o relatie nu se naste intre ele, ci convietuiesc de-a valma, ca intr-un muzeu al credintei.

Una dintre primele secvente din film este incoronarea Tarului. Peste camasa rupta de penitent isi trage randuri-randuri de straie imparatesti, grele de aurul si argintul din care sunt facute. Tot cam asa omoara si Pavel Lungin poezia. Cu inca o explicatie si inca o explicatie, pana cand sugestia moare si plictisul iti trosneste maxilarele.

Si nici macar nu e un plictis sfant. Dupa ce s-au aprins luminile in sala, am constatat ca jumatate din privitori plecasera, iar cealalta jumatate dormea ghemuita in scaune. Si nu erau spectatori obisnuiti, ci producatori seriosi, veniti sa cumpere filmul pentru tara lor.

Muzică pentru un apartament şi şase toboşari

Ideea Dianei de la Poartă-mă, mami! de a mă folosi de plăcerea cu care Maria bate în farfurii pentru a obţine ceva de efect mi-a amintit de un scurt metraj pe care l-am adorat din clipa în care l-am văzut pentru prima dată (şi întîia oară :)).

Se numeşte "Music for one apartment and six drummers". Toboşarii sunt o gaşcă de prieteni (muzicieni? nişte tipi săriţi de pe fix? toate la un loc?) care dau buzna într-un apartament şi încep să scoată ritm din tot ce prind: mixere, papuci, periuţe de dinţi, etc. Nu ştim de ce aleg să fac muzică cu adrenalina împinsă la maxim, dar sunt molipsitori. Baţi darabana de te dor degetele numai privindu-i.

Revăzând acum filmuleţul, am reuşit să încep cu bine dimineaţa : mi i-am închipuit pentru o clipă pe Maria, Cosma şi Damian făcând ce fac oamenii ăia din film şi m-am calmat. Viaţa e frumoasă :)

Prin fereastra temniţei

Deoarece în ultima vreme nu am mai găsit timp suficient pentru blog, mă străduiesc ca măcar în weekend să am aici un musafir :)

Astăzi vă invit pe toţi să faceţi cunoştinţă cu Sfântul Nicolae al Serbiei.

Miercuri, 8 Aprilie 2009, la ora 18, Editura Predania organizează la Bucureşti, împreună cu Seniorii Ligii Studenţilor, lansarea cărţii "Prin fereastra temniţei" a Sfântului Nicolae Velimirovici şi vizionarea filmului documentar "Sfântul Nicolae al Serbiei."Vor vorbi Părintele Constantin Lazăr, Gheorghe Fedorovici, publicist, şi Elena Dulgheru, critic de film.Evenimentul va avea loc în Aula Magna a Facultăţii de Drept, Bd. Mihail Kogălniceanu nr. 36-46, Bucureşti.

Un scurt fragment din documentarul despre acest sfânt puţin cunoscut, dar cu o apariţie explozivă - aşa cum este întotdeauna sfinţenia: aici.

Fabrica de fericire

Că tot sunt într-un anti-freudian mood :), mi-am adus aminte de un documentar senzaţional pe care l-am văzut anul trecut, The Century of the Self.

Dezavantaje:

• Nu e genul conspiraţionist care mai circulă pe bloguri :)


• Este în engleză, fără subtitrări (pentru cine ştie un pic de engleză, menţionez totuşi că este vorbit într-o engleză britanică impecabilă, mai uşor de înţeles)


• este lung: are 4 episoade, fiecare durează câte o oră.

Avantaje:

• este un documentar BBC exploziv


• oferă foarte multe imagini de arhivă de la începutul secolului XX


• pune istoria recentă într-o perspectivă inedită

Pe scurt, documentarul face legătura între apogeul psihologiei freudiene şi naşterea societăţii de consum. Mai precis, americanul care a dezvoltat noţiunea de public relations şi de consum în America a fost un discipol înfocat al lui Freud şi s-a bazat pe ideea de subconştient colectiv pentru a declanşa febra consumului: cumperi nu pentru că ai nevoie, ci pentru a te exprima pe tine însuţi, pentru a-ţi exprima sinele ascuns.

Ehei, iubirea de sine nu e ceva nou, cineva pus pe rele ne gâdilă mereu sinele :) Dar o asemenea celebrare a sinelui şi a puterii lui ca în secolul XX este într-adevăr, fără precedent.

Iată primul episod al documentarului, cu subtitlu Hapiness Machines. Fiecare parte are câte 10 minute:

-descarcă partea I

-descarcă partea a 2-a

-descarcă partea a 3-a

-descarcă partea a 4-a

-descarcă partea a 5-a

-descarcă partea a 6-a

Later edit: titlurile următoarelor trei episoade sunt:

The Engineering of Consent

There Is a Policeman Inside All Our Head: He Must Be Destroyed

Eight people Sipping Wine In Kettering.

Dacă există cerere, o să caut linkurile şi pentru aceste episoade :)

Amelie nu a făcut crize de tantrum

Există un curent foarte puternic în cărţile de creştere a copilului care vine pe filieră psihanalitică şi care caută vinovăţii trecute care să explice defectele prezentului. Mai pe scurt, părinţii şi anumite evenimente din copilărie determină şi explică felul în care se manifestă/gândeşte/simte copilul.

Mama nu l-a ţinut în braţe suficient. L-a pus prea devreme în premergător :) Nu i-a vorbit când era în burtică. A plecat în concediu şi nu l-a luat şi pe el. L-a lăsat să-l crească bunicii. Tatăl îl trăgea de ureche când făcea prostii. Mama n-a dormit cu el în pat. A fost prea stresată şi de-aia face acum copilul circ toată ziua. Etc.

Dar şi părinţii au fost nişte copiii cândva, nu? Şi atunci felul în care se manifestă ei se datorează modului în care părinţii părinţilor s-au manifestat. Iar bunicii, săracii, n-au nici o vină, că străbunicii au călcat strâmb. Şi uite aşa facem o leapşa înapoi în timp, din părinte în părinte, şi nu ştim exact unde se opreşte vina.

Stilul ăsta de interpretare mi-e nesuferit. În primul rând pentru că nu acordă copilului dreptul la o viaţă interioară independentă, ci mută toată vina/responsabilitatea în spate, pe umerii părinţilor. Sigur, în mod clar ne influenţăm copiii, dar nu în măsura absolută pe care o pretind astfel de teorii şi nu neapărat prin evenimente de felul celor invocate. Cred cu tărie că fiecare copil care vine pe lume are traseul lui unic în viaţă şi este călăuzit de Dumnezeu indiferent de nevroza sau nepăsarea părinţilor.

Gândindu-mă la problemele astea, mi-am amintit de un film drag mie, Amelie Poulain. Un film despre dragostea de viaţă şi bucuria lucrurilor mici. Ei bine, regizorul a avut inteligenţa să ia peste picior clişeele de sorginte freudiană care fac ca în orice film american, criminalul să fi avut o copilărie nefericită, să fi fost abuzat/traumatizat de părinţi. Nu. Deşi o pune să se nască într-o familie mai mult decât dubioasă (un tată nevrotic şi o mamă de gheaţă :)), Amelie devine misionarul inocenţei copilăriei într-o lume abrutizată.

Pentru cine nu a văzut filmul, pun aici trailerul:

Şi primele zece minute din film, unde se descrie familia :)