Talionul behaviorist

De mult mă roade o neîncredere care ia proporţii faţă de legea fundamnetală din ABA (şi, prin extensie, din behaviorism): antecendent-comportament-consecinţă.

Spus în cuvinte de oameni normali, asta înseamnă că orice comportament are un antecendent care îl declanşează şi o consecinţă care îl întăreşte. Umblând fie la antecedent, fie la consecinţă, modifici un comportament.

Există consecinţe naturale. De exemplu, dacă un copil nu vrea în ruptul capului să-şi pună mănuşile în mâini, renunţi la cicălit şi laşi să lucreze consecinţa naturală: îi îngheaţă mâinile şi aşa o să vrea să-şi pună mănuşile (la Maria nu ţine, nici dacă dârdâie şi are mâinile roşii de ger nu stă cu mănuşile în mâini...).

Există şi consecinţe care pot fi căutate. Dacă plodul se poartă urât, îi poţi tăia calculatorul pe ziua respectivă. Dacă nu vrea să stea la masă când îl chemi, nu-i mai dai să mănânce până la următoarea masă. Sau, ca să fim mai optimişti, dacă ia un zece la şcoală sau face un gest frumos, îl scoţi la o prăjitură :)

Ceea ce am observat însă în mod practic este că de cele mai multe ori rişti să reinventezi legea Talionului şi să te intri în războaie inutile cu copiii. "Ai făcut asta, plăteşti" devine curând o dictatură a consecinţelor. Nici la Maria, nici la Damian consecinţele nu funcţionează ca la carte.

Dacă pe Damian îl fac să "plătească" pentru fiecare greşeală/prostie, dezlănţui crize fără sfârşit, din care ieşim amândoi cu nervii ferfeniţă. Îl doare atât de tare că m-a supărat, încât nu-l mai interesează consecinţa şi se crizează progresiv cu fiecare minut care trece (în ideea că nu mai are oricum nimic de pierdut, de vreme ce m-am enervat). Dimpotrivă, suspendarea consecinţei - adică momentele când îl iert şi încerc să fiu bună cu el în ciuda faptului că mă supără - par să dea roade mai bune pe termen lung.

Cu Maria nu am reuşit să modific nici un comportament negativ major. Bobârnacul pe care l-am inaugurat acum două săptămâni a eşuat, pentru că s-a transformat şi el într-un război "care pe care". Şi cu el eu am pus cruce nu numai aversivelor, ci şi intervenţiilor comportamentale gândite de psihologi.

Concluzia mea este că orice perspectivă care se suprapune celei creştineşti sau o exclude e falită. Şi pentru că eu nu mai trăiesc după legea Talionului, ci după cea a iertării, încetez să mă mai supun Consecinţei. Am decis ca fiecare zgâriat/ciupit/mormăit/muşcat, etc al Mariei să fie pentru mine un reminder al neputinţei mele - nu a ei. Şi mintea mea să alerge acolo unde trebuie. Nu degeaba spunea mereu părintele Paisie că atunci când te supără cineva, să te gândeşti că dacă tu ai fi avut o stare duhovnicească mai bună, l-ai fi schimbat şi pe omul acela.

So now it's between You and me.

Fabrica de fericire

Că tot sunt într-un anti-freudian mood :), mi-am adus aminte de un documentar senzaţional pe care l-am văzut anul trecut, The Century of the Self.

Dezavantaje:

• Nu e genul conspiraţionist care mai circulă pe bloguri :)


• Este în engleză, fără subtitrări (pentru cine ştie un pic de engleză, menţionez totuşi că este vorbit într-o engleză britanică impecabilă, mai uşor de înţeles)


• este lung: are 4 episoade, fiecare durează câte o oră.

Avantaje:

• este un documentar BBC exploziv


• oferă foarte multe imagini de arhivă de la începutul secolului XX


• pune istoria recentă într-o perspectivă inedită

Pe scurt, documentarul face legătura între apogeul psihologiei freudiene şi naşterea societăţii de consum. Mai precis, americanul care a dezvoltat noţiunea de public relations şi de consum în America a fost un discipol înfocat al lui Freud şi s-a bazat pe ideea de subconştient colectiv pentru a declanşa febra consumului: cumperi nu pentru că ai nevoie, ci pentru a te exprima pe tine însuţi, pentru a-ţi exprima sinele ascuns.

Ehei, iubirea de sine nu e ceva nou, cineva pus pe rele ne gâdilă mereu sinele :) Dar o asemenea celebrare a sinelui şi a puterii lui ca în secolul XX este într-adevăr, fără precedent.

Iată primul episod al documentarului, cu subtitlu Hapiness Machines. Fiecare parte are câte 10 minute:

-descarcă partea I

-descarcă partea a 2-a

-descarcă partea a 3-a

-descarcă partea a 4-a

-descarcă partea a 5-a

-descarcă partea a 6-a

Later edit: titlurile următoarelor trei episoade sunt:

The Engineering of Consent

There Is a Policeman Inside All Our Head: He Must Be Destroyed

Eight people Sipping Wine In Kettering.

Dacă există cerere, o să caut linkurile şi pentru aceste episoade :)

Amelie nu a făcut crize de tantrum

Există un curent foarte puternic în cărţile de creştere a copilului care vine pe filieră psihanalitică şi care caută vinovăţii trecute care să explice defectele prezentului. Mai pe scurt, părinţii şi anumite evenimente din copilărie determină şi explică felul în care se manifestă/gândeşte/simte copilul.

Mama nu l-a ţinut în braţe suficient. L-a pus prea devreme în premergător :) Nu i-a vorbit când era în burtică. A plecat în concediu şi nu l-a luat şi pe el. L-a lăsat să-l crească bunicii. Tatăl îl trăgea de ureche când făcea prostii. Mama n-a dormit cu el în pat. A fost prea stresată şi de-aia face acum copilul circ toată ziua. Etc.

Dar şi părinţii au fost nişte copiii cândva, nu? Şi atunci felul în care se manifestă ei se datorează modului în care părinţii părinţilor s-au manifestat. Iar bunicii, săracii, n-au nici o vină, că străbunicii au călcat strâmb. Şi uite aşa facem o leapşa înapoi în timp, din părinte în părinte, şi nu ştim exact unde se opreşte vina.

Stilul ăsta de interpretare mi-e nesuferit. În primul rând pentru că nu acordă copilului dreptul la o viaţă interioară independentă, ci mută toată vina/responsabilitatea în spate, pe umerii părinţilor. Sigur, în mod clar ne influenţăm copiii, dar nu în măsura absolută pe care o pretind astfel de teorii şi nu neapărat prin evenimente de felul celor invocate. Cred cu tărie că fiecare copil care vine pe lume are traseul lui unic în viaţă şi este călăuzit de Dumnezeu indiferent de nevroza sau nepăsarea părinţilor.

Gândindu-mă la problemele astea, mi-am amintit de un film drag mie, Amelie Poulain. Un film despre dragostea de viaţă şi bucuria lucrurilor mici. Ei bine, regizorul a avut inteligenţa să ia peste picior clişeele de sorginte freudiană care fac ca în orice film american, criminalul să fi avut o copilărie nefericită, să fi fost abuzat/traumatizat de părinţi. Nu. Deşi o pune să se nască într-o familie mai mult decât dubioasă (un tată nevrotic şi o mamă de gheaţă :)), Amelie devine misionarul inocenţei copilăriei într-o lume abrutizată.

Pentru cine nu a văzut filmul, pun aici trailerul:

Şi primele zece minute din film, unde se descrie familia :)

The sound and the fury

Am găsit şi blogul Amandei Baggs (vezi postarea anterioară).

Prima chestie care mi-a venit în minte a fost Faulkner. Povestea lui Benjamin din "Zgomot şi furie". Mirarea şi confuzia generate de percepţia lumii înconjurătoare, fragmentarea şi interiorizarea.

De data asta, fără ficţiune.

Pe mine mă ia cu fiori ori de câte ori se cască uşa care acoperă hăul minţii celuilalt...

O altă limbă

Am găsit pe youtube un filmuleţ tulburător. Este vorba despre Amanda Baggs, o tipă autistă, care a făcut acest minifilm despre ea însăşi. Amanda nu vorbeşte, dar are un sintetizator de voce care "vocalizează" cuvintele tastate de ea la calculator. Filmul este aici.

Ce m-a impresionat: luciditatea cu care femeia se vede din afară. Şi cântecul mut, care m-a urmărit o bună parte din zi după ce am văzut filmul. Un cântec ca de cor antic, care te taie la plăsele.

Ce aş comenta: perspectiva noii "limbi", care ar trebui învăţată de ceilalţi, vorbitorii limbii obişnuite. Este adevărat, într-un fel, cu toţii avem personalităţi/limbi diferite de a ne exprima exsitenţa în lume. Unii sunt mult mai diferiţi decât alţii.

Totuşi, n-aş accepta toate aceste limbi ca fiind perfect egale şi îndreptăţite. Altfel, toate eforturile mele, de părinte, de a-mi ajuta copilul să înveţe cât mai mult din "limba" noastră, a celor "normali", ar fi complet imorale. Cu ce drept mi-aş mai putea impune eu "normalitatea" mea asupra "normalităţii" ei? Ei bine, eu mi-o impun, în anumite limite, desigur, cu gândul că firescul predominant este un firesc dăruit de Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a dăruit şi cuvântul, şi capacitatea de a raţiona, şi capacitatea de a ne controla (înfrânarea), şi capacitatea de a relaţiona unii cu alţii (de a iubi). Aş vrea ca Maria să dobândeasca cât mai mult din acest firesc, ca să-i fie şi ei uşor printre oameni. Ca oamenii să recunoască mai uşor în ea Chipul acela minunat, imprimat în conştiinţa noastră, fie că vrem, fie că nu vrem.

Pe de altă parte, dacă mă gândesc la nebunii întru Hristos, oamenii aceia care mâncau scârnăvii şi trăiau la marginea societăţii de bunăvoie, ca să se smerească mai abitir, mi-e clar că la Dumnezeu e loc şi de mult nefiresc... Un nefiresc profund, desigur, nu strâmb, ca cel contemporan...