Zi cu oaie

Azi am avut un eveniment mai neobişnuit. Am întâlnit o oaie.

O mieluşea, de fapt, care a fost până acum partenerul celei mai lungi conversaţii purtate de Maria. A venit la gard în timp ce coboram pe drum şi a început să behăie prietenoasă (sau flămândă?). Ne-am dus la ea, Cosma tremura de bucurie, i-a îndesat pe botic iarbă şi cireşe şi a vorbit cu ea pe limba copiilor. (Limba copiilor are o prozodie perfect normală, românească get-beget, dar fraza sună cam aşa: fherfhşş oaia jhxdkldhu, mama!).

Maria a fost atât de fericită, încât nu ştia ce giumbuşluc să mai facă şi ce cuvinte să-i mai spună oiţei ăsteia reale, nu laminate, cum o vedea ea mereu. Eu am plecat cu Cosma de acolo, dar Diana, care a rămas cu Maria, mi-a povestit cum a început să-i spună oiţei poezii! Poeziile ei vechi şi de demult, cu cinci maimuţele care sar în pat sau cu Olea care şi-a pierdut inelul. Sigur, nu vers cu vers, dar frânturile pe care le poate pronunţa şi cu care facem mereu exerciţii de intraverbali cu fill-ins (pentru cunoscători, sâc :)).

M-am bucurat s-o văd aşa în vervă pe Maria. E drept că ei nu-i pasă dacă vorbeşte cu o oaie sau un copil. Dar ce, Micului Prinţ îi păsa?

Ce e un câine

Am recitit capitolul despre programul Receptive by Function, Feature, Class şi mă pregătesc să iau toate cuvintele învăţate de-a lungul anilor de Maria şi să le găsesc definiţii orientate după aceste trei criterii (funcţie, atribute, clasă).

Autorii spun că prima categorie de definiţie (cea mai uşoară, după ei) include sinonimele, sunetele scoase de animale, expresiile comune şi asocierile comune. A doua categorie include atributele, iar a treia clasa şi locaţia.

Iată ce a ieşit pentru câine:

1. face ham-ham
latră
e căţel/dulău
umblă cu covrigi in coadă :)
e prietenul omului
nu se înţelege cu pisica
îl mai cheamă Grivei
îl mai cheamă Azorel

(la ultimele două nu sunt sigură cum ar trebui să sune corect întrebarea, dar e clar că trebuie să-l înveţi pe copil că Grivei şi Azorel sunt numele cele mai comune de câini din poezii. Acum îmi trece prin minte că şi Scooby-Doo ar putea fi folosit, pt cine se uită la desene.)

2.are coadă
are patru picioare
manâncă oase
are blană
are zgardă

3. e animal
e animal domestic
stă în cuşcă

Nu ştiu ce-ar mai fi. Mă gândesc de exemplu la rasele de câini, poate merg şi ele folosite (e caniş, e Labrador, e pechinez...)

Hei, îmi place exerciţiul ăsta. Îmi aminteşte de orele de lingvistică din facultate :)

Înţelesuri indirecte

Aşa cum spunea şi Marius Filip, esenţial pentru dezvoltarea capacităţii copilului cu probleme de a purta o conversaţie este să fie capabil să reacţioneze la enunţuri verbale cât mai complexe - şi mai aluzive, în ultimă instanţă.

Maria a învăţat în timp record tot ce ţine de numele obiectelor din jur. De fapt, toate programele receptive au fost vârful de lance al progreselor ei. Asta a şi ajutat-o să deprindă PECS în numai 3 luni de zile şi să înveţe o poză nouă în secunda în care am şi introdus-o.

Cu toate acestea, batem pasul pe loc de multă vreme. Nu este de ajuns să ştii care este "apa" dacă nu înţelegi de ce mama sare ca arsă pentru că a uitat robinetul deschis. Sunt o sumă de conexiuni care nu se fac: de la robinet curge apă, apa poate umple chiuveta, apa poate inunda apartamentul.

Ca atare, plecând tot de la cartea Teaching Language, am luat tabelul de cuvinte propuse de autori şi am încercat să căutăm întrebări/descrieri cât mai variate şi mai relevante pentru Maria, astfel încât să poată desluşi conceptul chiar dacă aude fraze mai indirecte, în care se face referire la categoria din care face parte obiectul sau la funcţia şi atributele sale.

Iată câteva exemple de SD-uri găsite de noi pentru obiecte comune. Le-am grupat pe grad de dificultate (1 cel mai simplu pt Maria, 3 cel mai dificil):

Carte
1.Ce citeşti?
2.Unde găsim poveşti?
2.Unde găsim poezii?
3.Ce ţii în bibliotecă?
3.Ce cumperi de la librărie?
3.Ce are pagini?

Banană
1.Ce se mănâncă?
2.Ce mănâncă maimuţa?
3.Ce are coajă?
2.Care fruct e galben?
3.Ce are gust dulce ?

Foaie/Hârtie
1.Pe ce scrii ?
1.Pe ce desenezi ?
1.Pe ce pictezi ?
2.Ce decupezi ?
2.Pe ce lipeşti ?
3.Din ce e făcută cartea ?

Minge
1. Cu ce te joci?
2. Ce sare?
3. Ce are formă de cerc?
3. Cu ce joci fotbal?
3. Cu ce dai gol?

Deocamdată e foarte încântată de program. Să vedem mai târziu, când epuizăm cuvintele simple.

Pomul cu ciori

Dialogul cu Maria este de multe ori unul uşor absurd. Eu întreb una, ea înţelege alta (deşi ce înţelege ea e la fel de logic ca ceea ce înţeleg eu).

O învăţ funcţiile unor părţi ale corpului.

- Cu ce vezi?
- Cu ochii. (răspuns promptat)

- Cu ce mănânci?
- Cu fulgi! (răspuns spontan, însoţit de un zâmbet larg. Sigur, fulgii de ovăz sunt miam-miam în fiecare dimineaţă şi sunt prima alegere când o întreb cu ce vrea să mănânce laptele.)

Ieri, la fel. O întrebam pe o carte tot felul de verbe: ce face cutărică, dar cutărică, etc. La un moment dat : "Dar tu ce faci?" Maria, veselă: "Bine!"

În astfel de momente mă gândesc la Pomul cu ciori, celebrul sketch cu Octavian Cotescu şi Anda Călugăreanu. Dacă pomul care face mere se numeşte măr, cum se numeşte pomul care face ciori? Sau de ce logica mea nu se întâlneşte cu logica ta. Vă las să vă amuzaţi singuri:

Fluenţă vs. corectitudine

Cum e mai bine, să-l laşi pe copil să înveţe să vorbească oricum, numai să vorbească, sau e mai bine să-l corectezi permanent?

E o dilemă nu numai pentru un părinte de copil cu probleme, ci şi pentru un... profesor de limbi străine. La noi în echipă discutăm destul de des aspectul ăsta, mai ales cu Corina, care insistă pe corectitudine.

Pentru că am mâncat ceva vreme şi pâinea profesorului de limbi străine, pot zice că sunt un pic detaşată de dilema asta. Adică mizez din plin pe fluenţă. Sigur, fluenţa nu înseamnă vorbit cu picioarele, dar prefer să curgă mesajul. E întotdeauna mai neplăcut un om care se chinuie la tot pasul să se autocorecteze decât unul care vorbeşte cu greşeli, dar fluent. Asta poate confirma oricine a stat prin ţări străine.

În plus, sunt convinsă că procesul achiziţionării limbajului la copiii care vorbesc târziu nu poate fi altul decât la copiii mici. Pe un copil de 2 ani nu l-a învăţat nimeni gramatică, şi totuşi ajunge să vorbească asemenea celor din jur. Pentru că limbajul se învaţă prin imitarea unor sintagme uzuale, a unor frânturi de limbaj care sunt preluate ca atare, oarecum inflexibil la început, dar tot mai modulat în timp.

Maria este în stadiul în care imită fără modulaţii cuvinte-sintagme pe care le aude frecvent. Aşa se explică faptul că a învăţat foarte uşor să spună "m-ai înnebunit", "să-ţi fie ruşine", "faci prostii", "au", "aoleu", "scârţ" şi alte vorbe deloc academice :), pe care nu le-am inclus nicicând în targetul nostru la verbalizare. Are o plăcere aparte să imite toate cuvintele cu care o cert, chiar râdeam zilele trecute cu fetele şi ziceam să o certăm cu cuvinte-target (în clipa de faţă, lucrăm la cuvântul "hol"...cam ciudat, nu?, să mă răstesc la ea strigând "hol":))

A, şi nu ştiu dacă am povestit o întâmplare celebră de acum câţiva ani cu Maria, care nu ştia să zică decât 3 cuvinte: mama, apă şi cana. Ei bine, într-o zi s-a înfuriat foarte tare că nu nimerea să fixeze colăcelul pe toaletă şi a strigat printre dinţi: "CANA!!" :))) Deci se poate şi cu cuvinte-target :)

Aşadar, mizez pe fluenţă şi prefer s-o aud vorbind decât s-o opresc la tot pasul s-o corectez. Corectarea o facem în momentele în care e dispusă să încerce, dar nu insistăm în mod evident pentru ea pe aşa ceva.

Întrebare de baraj

Maria obişnuieşte să mormăie într-un fel de neînţeles şi irepetabil atunci când intru în contact cu ea. Nu ştiu de ce, cred că nici ea nu mai ştie de ce, a devenit o obişnuinţă însă, ceea ce pe ea o distrează, iar pe mine mă scoate din sărite.

Mostră de dialog între mine şi Maria, generat de mormăit:

Maria mormăie.
Încerc să vorbesc cu ea şi să ignor mormăitul.
Maria continuă să mormăie şi să-mi râdă în nas.
Eu, ieşită din pepeni: "Maria, încetează odată! Mănânci sau nu, răspunde?"
Maria mormăie sfidătoare.
Eu: "Maria, termină! Eşti fetiţă mare, nu ţi-e ruşine?"
Maria continuă să mormăie.
Eu: "MARIA! Ce eşti tu, fetiţă sau urs?!"
Maria: "Urs!"

Taxi driver

Desi e nonverbala, Maria e un copil vorbaret. Paradox sau nu, asta e realitatea. Stie putine cuvinte, dar le repeta la nesfarsit, la orice ora din zi sau din noapte. Ieri a reusit sa zica "baiat". A fost atat de incantata, incat peste noapte, cand s-a invartit in pat si eu m-am ridicat s-o invelesc, m-a luat de gat si mi-a zis cu gura de om adormit: ba-iat.

Vorbeste oricand, dar si cu oricine. Asta e cam problematic. Azi ne plimbam pe afara si am trecut pe langa un taxi stationat la colt de strada. Soferul isi fuma sictirit o tigara pe geamul deschis. Maria s-a bagat in fumul de tigara si i-a strigat serioasa: "Buna!" "Hai salut!" i-a raspuns lapidar si fara sa se mire omul.