Talionul behaviorist

De mult mă roade o neîncredere care ia proporţii faţă de legea fundamnetală din ABA (şi, prin extensie, din behaviorism): antecendent-comportament-consecinţă.

Spus în cuvinte de oameni normali, asta înseamnă că orice comportament are un antecendent care îl declanşează şi o consecinţă care îl întăreşte. Umblând fie la antecedent, fie la consecinţă, modifici un comportament.

Există consecinţe naturale. De exemplu, dacă un copil nu vrea în ruptul capului să-şi pună mănuşile în mâini, renunţi la cicălit şi laşi să lucreze consecinţa naturală: îi îngheaţă mâinile şi aşa o să vrea să-şi pună mănuşile (la Maria nu ţine, nici dacă dârdâie şi are mâinile roşii de ger nu stă cu mănuşile în mâini...).

Există şi consecinţe care pot fi căutate. Dacă plodul se poartă urât, îi poţi tăia calculatorul pe ziua respectivă. Dacă nu vrea să stea la masă când îl chemi, nu-i mai dai să mănânce până la următoarea masă. Sau, ca să fim mai optimişti, dacă ia un zece la şcoală sau face un gest frumos, îl scoţi la o prăjitură :)

Ceea ce am observat însă în mod practic este că de cele mai multe ori rişti să reinventezi legea Talionului şi să te intri în războaie inutile cu copiii. "Ai făcut asta, plăteşti" devine curând o dictatură a consecinţelor. Nici la Maria, nici la Damian consecinţele nu funcţionează ca la carte.

Dacă pe Damian îl fac să "plătească" pentru fiecare greşeală/prostie, dezlănţui crize fără sfârşit, din care ieşim amândoi cu nervii ferfeniţă. Îl doare atât de tare că m-a supărat, încât nu-l mai interesează consecinţa şi se crizează progresiv cu fiecare minut care trece (în ideea că nu mai are oricum nimic de pierdut, de vreme ce m-am enervat). Dimpotrivă, suspendarea consecinţei - adică momentele când îl iert şi încerc să fiu bună cu el în ciuda faptului că mă supără - par să dea roade mai bune pe termen lung.

Cu Maria nu am reuşit să modific nici un comportament negativ major. Bobârnacul pe care l-am inaugurat acum două săptămâni a eşuat, pentru că s-a transformat şi el într-un război "care pe care". Şi cu el eu am pus cruce nu numai aversivelor, ci şi intervenţiilor comportamentale gândite de psihologi.

Concluzia mea este că orice perspectivă care se suprapune celei creştineşti sau o exclude e falită. Şi pentru că eu nu mai trăiesc după legea Talionului, ci după cea a iertării, încetez să mă mai supun Consecinţei. Am decis ca fiecare zgâriat/ciupit/mormăit/muşcat, etc al Mariei să fie pentru mine un reminder al neputinţei mele - nu a ei. Şi mintea mea să alerge acolo unde trebuie. Nu degeaba spunea mereu părintele Paisie că atunci când te supără cineva, să te gândeşti că dacă tu ai fi avut o stare duhovnicească mai bună, l-ai fi schimbat şi pe omul acela.

So now it's between You and me.

Bobârnacul terapeutic

Cred că am mai scris pe undeva pe blog despre comportamentele cele mai enervante ale Mariei: zgâriatul şi mormăitul. Zgâriatul e pentru toţi (mai puţin tati), mormăitul e doar pentru mine. Cu dedicaţie specială, ce să mai! Ne-am gândit şi răzgândit de vreo 2 ani cum să rezolvăm problemele astea şi nu am ajuns la nici o concluzie eficientă. Nici ignorul, nici time-out-ul, nici atenţie din belşug în momentele bune, nici cearta, nici retragerea recompensei în momentul apariţiei comportamentului, nimic nu a mers. Am încercat şi să îi cerem noi să zgârie (în ideea că nu va mai fi aşa funny dacă nu mai e un gest interzis), am mai ciupit-o şi eu subtil alte dăţi. Degeaba.

Mai erau de încercat aversivele, pe care toată lumea le urăşte şi din cauza cărora ABA avea cândva faimă de tortură pentru copil (my God!). Dar ce-aş putea încerca care să fie şi eficient şi nici să nu aducă a bătaie? Ei bine, Diana (terapeuta Mariei) a avut o idee genială. Şi-a amintit cât o enervau bobârnacele cu care o trezea fratele ei din somn pe vremuri. Chiar, un bobârnac nu doare, dar pişcă şi e suficient de neplăcut ca să asociezi ieşirile tale cu o consecinţă negativă.

De câteva zile îi aplic Mariei câte un bobârnac peste nas ori de câte ori mă zgârie sau mormăie şi îi spun tăios: "Nu mormăim!" sau "Nu zgâriem!". Atât. Cred că o să renunţ şi la contactul vizual, pentru că e o mică provocare la război în care îi place să se angajeze. La început, Maria a rămas uimită, acum îi mai vine să râdă câteodată, dar depun aici mărturie că mormăie şi zgârie mult mai puţin!

Dacă o dezvăţ de grozăviile astea, îi ridic statuie Dianei. Sau bobârnacului?

Muzică pentru un apartament şi şase toboşari

Ideea Dianei de la Poartă-mă, mami! de a mă folosi de plăcerea cu care Maria bate în farfurii pentru a obţine ceva de efect mi-a amintit de un scurt metraj pe care l-am adorat din clipa în care l-am văzut pentru prima dată (şi întîia oară :)).

Se numeşte "Music for one apartment and six drummers". Toboşarii sunt o gaşcă de prieteni (muzicieni? nişte tipi săriţi de pe fix? toate la un loc?) care dau buzna într-un apartament şi încep să scoată ritm din tot ce prind: mixere, papuci, periuţe de dinţi, etc. Nu ştim de ce aleg să fac muzică cu adrenalina împinsă la maxim, dar sunt molipsitori. Baţi darabana de te dor degetele numai privindu-i.

Revăzând acum filmuleţul, am reuşit să încep cu bine dimineaţa : mi i-am închipuit pentru o clipă pe Maria, Cosma şi Damian făcând ce fac oamenii ăia din film şi m-am calmat. Viaţa e frumoasă :)

Maria la masă

Masa e un moment foarte dificil, deşi în general, Maria e cea mai cuminte din casă şi nu am probleme cu ţinutul ei în frâu când sunt singură cu toţi copiii. La masă însă totul devine o acrobaţie extremă, şi îmi trebuie îndemânare maximă şi nervi de oţel ca să îl ajut pe Cosma să mănânce, să vorbesc cu Damian (Doamne, cât de mult vorbeşte :)!), să îi dau să mănânce şi Mariei şi să prind din zbor cănile, farfuriile şi şerveţelele care zboară dacă mă ridic de lângă ea.

Când termină Maria de mâncat, bucătăria mea arată ca după război. Cred că alţii ar face infarct dacă ar vedea asta de 3 ori pe zi în casa lor, după cum îmi spunea mucalit şi Corina.

Iată o privelişte de ieri, de sub scaunul Mariei. Pe jos sunt coşul de pâine, ceapa din care îi tăiam bucăţele, şi brânză. Şi pot zice că a fost o zi OK. (Cu un click pe imagine, le vedeţi mai bine.)



Şi iat-o şi pe Maria cu boticul pe labe, obosită de atâta brânză cu ceapă :)





Acum ce ne doare cel mai tare la masă şi ce nu am putut rezolva de ani de zile, deşi am aplicat metode fel de fel:

1. Răstoarnă farfuriile, cănile. Le împinge cu putere şi le răstoarnă. De ce? Greu de spus.
Fie nu mai vrea să mănânce (deşi ştie să zică "Nu mai vreau supiţă, etc", preferă să împingă farfuria, care evident se răstoarnă - foloseşte multă forţă în gesturi, nu ştie să şi-o controleze),
fie i se pare interesant - întotdeauna obţine ceva: ori reacţia noastră (chiar dacă ne-o stăpânim, noi, adulţii, ceilalţi copii nu şi-o stăpânesc, aşa cum nici alţi oameni care se întâmplă să fie cu noi la masă sau la a căror masă ne aflăm noi. PLus că nici eu nu mai am răbdarea de a tace şi a înghiţi la nesfârşit), ori consecinţa firească - mâncarea întinsă pe masă, pe jos, pe ea...

2.Scoate şerveţelele din cutia mare de pe masă. Le scoate pe toate, unul după altul, şi şterge masa cu ele, apoi le aruncă jos şi ia altul.

3.Bate cu lingura în farfurie tare de tot. Chestia asta o distrează, şi nu o pot ignora, pentru că dă atât de tare încât poate ciobi farfuria. Iar uneori mai doarme şi Cosma, aşa că mă agit să fac linişte.

Metode încercate: ignor, luat farfuria din faţă, eliberată masa de orice obiect care nu e strict necesar, tokeni cu recompense alimentare care se pierd pe măsură ce Maria mai face un gest nelalocul lui.

Alte idei?

Un nuştiucum şi-un nuştiuce

Nu mai scrii şi tu nimic pe blog?, mă întreabă soţu'. Păi, uite că nu mai scriu. Nu mă stresează nici ratingul, nici traficul, nici alte criterii de succes. Scriu când am ceva de spus, altfel îmi văd de ale mele, care sunt muuuulte...

Mai toată ziua mea se desfăşoară strângând hainele aruncate prin toată casa (deşi seara sunt la loc), spălând vase, făcând mâncare, mergând la cumpărături, alergând după Cosma, luându-l pe Damian de la şcoală, certându-mă cu Damian că nu aude ce-i spun, crucindu-mă de trăznăile lui Cosma, lucrând la vreo redactare/traducere, etc.

Apropo de Cosma, ieri m-am întors de la cumpărături, am lăsat plasele la uşă şi m-am dus să mă schimb în hainele de casă înainte de a intre în bucătărie să aranjez totul. Când m-am întors, Cosma deja cotrobăise în pungi, scosese detergentul de vase, turnase cam un sfert din sticlă în mijlocul casei şi tropăia cu picioruşele lui mititele în spuma care se formase şi făcea un discret plici-plici :))

Cât despre Maria, trenul ei l-am cam pierdut şi încerc din greu să mă (re)urnesc din loc. Mi-am propus să mă pun iar pe studiat, am un teanc frumuşel de cărţi aduse de Corina pentru limbaj (în principal din zona Verbal Behaviour Approach) şi trebuie să mă apuc de treabă. Sper să îmi vină idei strălucite şi să mă mobilizeze iar, că simt cum resemnarea îmi dă târcoale.

Până una alta, lucrurile pe care trebuie să le rezolvăm urgent cu Maria, pentru că sunt cele mai stresante, sunt:

1. zgâriatul, care a atins din nou culmi paroxistice (nu ştiu care e misterul acsetui comportament care vine şi pleacă după legi numai de el ştiute...)

2. răsturnatul obiectelor de pe masă. Nu am curaj să mă ridic nici 2 secunde de lângă Maria când mănâncă, pt că răstoarnă fie farfurie, fie paharul, fie apucă altceva de pe masă şi le scutură până le înnebuneşte (de ex. solniţa) sau scoate toate şerveţelele din cutie.

3. scosul limbii la Cosma. E un mod al ei de a se juca cu el (scoate limba şi vocalizează foarte mult, desigur, nearticulat), dar a devenit foarte stresant pt Cosma şi foarte neplăcut în public.

1 şi 3 ţin de comportamente, 2 se datorează în mare parte motricităţii defectuoase. Având în vedere că nu mai cred în tehnicile comportamentale clasice (le-am încercat şi au dat greş sau au avut succes o perioadă limitată), aştept să vină un gând genial de undeva.

În concluzie, de-asta nu mai scriu, pentru că în capul meu sunt prea mulţi nuştiucum şi nuştiuce.

Pe cine am apărat?

Astăzi D. a făcut o remarcă tulburătoare, care m-a pus pe gânduri.

Săptămâna trecută a avut un mic conflict la ora de înot. S-a luptat cu alt copil pe mingea de polo şi l-a zgâriat pe acela. Din greşeală, dar şi pentru că din fire e mai smucit şi nu e întotdeauna atent cu cei din jur să nu-i bruscheze.

Copilul respectiv s-a plâns la mama lui, iar mama lui s-a inflamat. Ajunşi în vestiar după ora de înot, mama băiatului s-a răţoit la D., deşi eram şi eu de faţă, ceea ce m-a înfuriat. L-am rugat pe D. să-şi ceară scuze, mi-am cerut şi eu, dar doamna a continuat peroraţia. I-am spus că dacă vrea să se certe cu cineva, să se certe cu mine, pentru că eu l-am educat, deci eu sunt vinovată de purtarea lui, şi să nu mai ţipe la el.

În sfârşit, nu mai intru în detalii. Pe D. l-a speriat discuţia, până acum nu a fost obiectul vreunui conflict şi nu m-a văzut certându-mă cu cineva străin.

Ei, şi azi vine şi îmi zice: "Atunci când te-ai certat cu mama lui A, tu nu m-ai apărat pe mine, te-ai apărat pe tine. De ce?"

Chiar. Chiar! M-am simţit atinsă în mândria mea de mamă conştiincioasă, care-şi creşte bine copiii. M-am apărat pe mine, nu pe el şi gestul care îi scăpase. M-am îndreptăţit.

Nu era mai cinsitit să mă fac părtaşă gestului acela nechibzuit şi să mi-l asum, odată cu D.?

Amelie nu a făcut crize de tantrum

Există un curent foarte puternic în cărţile de creştere a copilului care vine pe filieră psihanalitică şi care caută vinovăţii trecute care să explice defectele prezentului. Mai pe scurt, părinţii şi anumite evenimente din copilărie determină şi explică felul în care se manifestă/gândeşte/simte copilul.

Mama nu l-a ţinut în braţe suficient. L-a pus prea devreme în premergător :) Nu i-a vorbit când era în burtică. A plecat în concediu şi nu l-a luat şi pe el. L-a lăsat să-l crească bunicii. Tatăl îl trăgea de ureche când făcea prostii. Mama n-a dormit cu el în pat. A fost prea stresată şi de-aia face acum copilul circ toată ziua. Etc.

Dar şi părinţii au fost nişte copiii cândva, nu? Şi atunci felul în care se manifestă ei se datorează modului în care părinţii părinţilor s-au manifestat. Iar bunicii, săracii, n-au nici o vină, că străbunicii au călcat strâmb. Şi uite aşa facem o leapşa înapoi în timp, din părinte în părinte, şi nu ştim exact unde se opreşte vina.

Stilul ăsta de interpretare mi-e nesuferit. În primul rând pentru că nu acordă copilului dreptul la o viaţă interioară independentă, ci mută toată vina/responsabilitatea în spate, pe umerii părinţilor. Sigur, în mod clar ne influenţăm copiii, dar nu în măsura absolută pe care o pretind astfel de teorii şi nu neapărat prin evenimente de felul celor invocate. Cred cu tărie că fiecare copil care vine pe lume are traseul lui unic în viaţă şi este călăuzit de Dumnezeu indiferent de nevroza sau nepăsarea părinţilor.

Gândindu-mă la problemele astea, mi-am amintit de un film drag mie, Amelie Poulain. Un film despre dragostea de viaţă şi bucuria lucrurilor mici. Ei bine, regizorul a avut inteligenţa să ia peste picior clişeele de sorginte freudiană care fac ca în orice film american, criminalul să fi avut o copilărie nefericită, să fi fost abuzat/traumatizat de părinţi. Nu. Deşi o pune să se nască într-o familie mai mult decât dubioasă (un tată nevrotic şi o mamă de gheaţă :)), Amelie devine misionarul inocenţei copilăriei într-o lume abrutizată.

Pentru cine nu a văzut filmul, pun aici trailerul:

Şi primele zece minute din film, unde se descrie familia :)

Dăm milităria jos din pod...

...sau încercăm să îmbunătăţim relaţiile părinţi-copii :) (în limbaj politically correct).

Citesc de ceva vreme cartea "1-2-3 Magic. Effective Discipline for Children 2-12", pe care o căutam de multişor. O am într-o variantă xeroxată şi îmi prinde tare bine în clipele (rare) când am răgaz să o studiez.

Motivul? Sunt cam debusolată în relaţia cu băiatul meu mare, de 7 ani. E un copil extrem de deştept, sufletist şi tot ce vreţi, dar mult prea exuberant/turbulent/gălăgios/încăpăţânat etc pentru puterile mele. Orice cerinţă din partea mea este negociată de el la sânge, şi ori cedez eu (el niciodată! e un precupeţ înnăscut!), ori se lasă cu scandal şi nervi. Nu îl pot constrânge decât prin pedepse (cost-response, cum s-ar zice în terapia comportamentală), dar mi s-a acrit şi mie de strategia asta, mai ales că într-o zi a început să-mi spună cum se gândeşte el să-şi pedepsească plozii când i-o avea!!

Acum, să nu vă imaginaţi cine ştie ce abuzuri din partea mea :), singura pedeapsă care "merge" este să-i tai calculatorul ... Funcţionează aşa de bine, încât mă sperie...Adică mă sperie puterea pe care o are asupra lui ecranul. Deşi nu îl las mai mult de o jumătate de oră pe zi la calculator, este literalmente înnebunit şi negociază orice minut ("am fost la baie", "s-a blocat", "nu s-a încărcat", etc etc) ca să mai stea un pic în plus.

Ei, şi cum ziceam, caut să-mi schimb modul de abordare. Încerc din răsputeri să-l laud când face ceva bine (dar cum vede că îl laud, mă întreabă fremătând dacă pentru asta îl las o jumătate de oră în plus la calculator, şi iar intru în bucla din care nu se iese decât cu ceartă...).

Uff, e tare complicat să ai copii mari...Ştiu, i-ar trebui o curte, că bate toată ziua minge în casă, are foarte multă energie, nu e genul care să stea să coloreze/lipească, etc, dar nici nu ştiu ce să fac în situaţia dată, cu Maria aşa cum e şi cu Cosma printre picioarele mele.

Şi ca să închei, am terminat prima jumătate din carte, cea care se ocupă de managementul comportamentelor care vrem să înceteze ( de exemplu, urlete, tăvăleli, răspunsuri urâte, etc). Se merge pe ideea de numărat până la 3 (cu 15 secunde pauză între 1, 2 şi 3, ca să-i dai copilului timp să se oprească), apoi time-out - nu s-a potolit, îl duci frumos în camera lui şi îl laşi acolo câteva minute singur. Cheia este SĂ NU ŢIPI şi SĂ NU TE ENERVEZI, altfel totul se duce de râpă.

Mda, aici e aici, e greu să-ţi ţii nervii...

Şi mai e ceva: ce faci când e prea mare ca să-l duci în camera lui dacă el se împotriveşte?

De ce omul nu e animal

Tot gândindu-mă la comportamente şi foindu-mă în mintea mea în fel şi chip, m-a luminat brusc un gând simplu şi evident. Nici nu ştiu de ce am căutat aşa departe...

Mai clar, am realizat că e aproape firesc ca întârzierea intelectuală să atragă după sine probleme de comportament. Copilul mai neştiutor, dar cuminte şi înţelegător, e o utopie. Şi asta pentru că omul este guvernat de raţiune. Comportamentul nostru are ca motor raţiunea. Ne purtăm într-un fel anume pentru că îi vedem pe alţii făcând la fel, şi nu ne purtăm în alte feluri pentru că înţelegem că e nepotrivit sau pentru că ne propunem să ne controlăm. O raţiune imatură duce la un comportament imatur...

Draga mea Maria, deşi situaţia pare definitiv pierdută pentru tine din perspectiva asta, eu cred dimpotrivă. Raţiunea e un dar, nu e un dat genetic/biologic, etc. Şi pentru darul ăsta dumnezeiesc am o strategie mai sigură decât intervenţia comportamentală...

Eşec

Hm, de câteva zile am renunţat la time-out pentru zgâriat. Deşi scăzuse simţitor numărul zgârieturilor, după o vreme a revenit în forţă. Zgârie acum chiar şi în somn...

Sunt foarte preocupată de aspectul ăsta al terapiei. Intervenţia pe comportamente e crucială, şi înclin să cred căşi cea mai dificilă. Mi-e mult mai uşor să o învăţ pe Maria să numere decât să nu mai zgârie sau să nu mai tragă de păr. Până la urmă, ăsta e şi aspectul care face diferenţa în viaţa unui copil/adult cu probleme. Societatea acceptă mai uşor un om care nu are un IQ supersonic decât unul care deranjează prin comportamente din cele mai ciudate sau agresive.

Sau nu?

În orice caz, pe mine în mod categoric nu mă deranjează "naivitatea" Mariei şi neştiinţa ei, pe undeva chiar mă destinde. Dar mă sufocă faptul că interacţionează cu mine şi cu alţii atât de nepotrivit.

De săptămâna viitoare o să încerc altă intervenţie: să recompensăm absenţa comportamentului. Am încercat un pic şi merge pornit de la 5 minute. Dacă nu zgârie timp de 5 minute, primeşte recompensă (să vedem ce, aici e buba, să ai mereu ceva interesant la îndemână, altfel o pierzi). Treptat, mărim timpul şi sper să putem ajunge măcar la 1 oră fără zgâriat.

Deşi aplic de mult timp ABA şi cred cu tărie în pedagogia paşilor mărunţi, am o mare întrebare referitoare la intervenţia comportamentală. Chiar sunt curioasă dacă sunt părinţi care au avut rezultate majore pe astfel de probleme. Pentru că nu ştiu cât de reală este filozofia care generează aceste intervenţii. Adică perechea antecedent-comportament-consecinţă. Ideea că orice comportament este generat de un antecedent şi întreţinut/întărit de o consecinţă, iar schimbarea consecinţei are impact asupra comportamentului.

Chiar atât de simpli şi liniari să fim sufleteşte?

Oare nu auzim de atâtea ori de oameni care acţionează "în pofida evidenţei", adică în ciuda consecinţelor? De oameni care sfidează raţiunea? Cum e să lupţi pentru un ideal, dacă nu un comportament care se derulează în pofida consecinţelor (lipsa rezultatelor concrete sau de multe ori moartea)? Ce ne facem cu masochiştii :), care persistă în ciuda durerii?

Are cineva vreo opinie în chestiunea asta?

Întrebare de baraj

Maria obişnuieşte să mormăie într-un fel de neînţeles şi irepetabil atunci când intru în contact cu ea. Nu ştiu de ce, cred că nici ea nu mai ştie de ce, a devenit o obişnuinţă însă, ceea ce pe ea o distrează, iar pe mine mă scoate din sărite.

Mostră de dialog între mine şi Maria, generat de mormăit:

Maria mormăie.
Încerc să vorbesc cu ea şi să ignor mormăitul.
Maria continuă să mormăie şi să-mi râdă în nas.
Eu, ieşită din pepeni: "Maria, încetează odată! Mănânci sau nu, răspunde?"
Maria mormăie sfidătoare.
Eu: "Maria, termină! Eşti fetiţă mare, nu ţi-e ruşine?"
Maria continuă să mormăie.
Eu: "MARIA! Ce eşti tu, fetiţă sau urs?!"
Maria: "Urs!"

Time out

Săptămâna trecută am avut un nou workshop cu Louise. Intervenţia majoră a fost asupra comportamentelor.

Ne luptăm de mai bine de un an cu zgâriatul. Maria zgârie, uneori până la sânge, din fel şi fel de motive: nu-i convine ceva, se enervează, vrea să o lăsăm în pace sau pur şi simplu pentru că aşa s-a obişnuit. O iei de mână să te plimbi şi harş, te-a zgâriat. Maică-mii a ajuns să-i ceară uneori să-i dea mâna special ca s-o zgârie. So... Am ignorat pe cât posibil acest comportament, dar nu a funcţionat, şi nici nu mi se pare normal să ignori vreme îndelungată o agresiune. Mai ales că în ultima vreme l-a zgâriat de câteva ori şi pe Cosma - ştiu, nu se poate abţine când pune mâna pe pulpiţele lui pufoase, dar tot agresiune e. Şi mă enervează la culme că şi Cosma a început să se apere şi o trage zdravăn de păr pe Maria...

Louise a introdus time-out pentru zgâriat/tras de păr/muşcat - adică toate comportamentele agresive ale Mariei. Este trimisă pe un scăunel scund (incomod pentru ea), aşezat pe hol,unde stă 2 minute. Maria s-a prins repede, se duce singură acolo când zgârie şi îi aruncăm oprivire semnificativă. Între timp, notăm frecvenţa comportamentului, să vedem dacă scade sau urcă.

Eu am devenit deja cam stresată de atâta trimis pe scăunel...sper să funcţioneze. Deşi deocamdată nu dă semne, dimpotrivă, când se ridică de pe scăunel, uneori e foarte nervoasă şi vine lansată la noi să ne mai zgârie o dată. Şi ajunge iar pe scăunel...

Dacă o dezvăţ pe Maria de zgâriat, o pot trece în rândul sfinţilor. Pentru exemplu de înfrânare, la un copil de numai 8 ani. Câţi dintre noi ar renunţa uşor la un comportament care ne face plăcere şi a devenit obişnuinţă (să zicem fumat, bârfit pe alţii, înjurat la nervi)?
Stăm cam prost cu autocontrolul, nu-i aşa?

La munte

Suntem plecaţi de la începutul lunii la munte. Am fugit de soarele prăfos din Bucureşti, de pielea lipicioasă care nu ne lăsa să dormim şi de hăituiala bloc-parc, obligatorie când e vară şi te sufoci între betoane.

Internetul merge greu aici, şi dacă regret ceva, ăsta ar fi singurul neajuns al fugii noastre. În rest, nu m-aş mai da dusă de aici, mă simt într-o altă copilărie, mai aerisită şi mai blândă...Am început chiar să recitesc "Amintiri din copilărie" (Creangă, ha ha!), de altfel singura carte rătăcită pe aici prin casă, în afară de cele ale copiilor. Hmmm, dusă e copilăria aia cu lanuri de porumb si urcat prin copaci...

Maria a simţit vacanţa şi a refuzat cu încăpăţânare să răspundă la orice întrebare care aducea cât de puţin a lecţie. Primele 2 săptămâni am lăsat-o să se relaxeze (nu că lecţiile ar fi stresante...dar cred că avea şi ea chef să mai schimbăm subiectul de conversaţie ...).

Partea proastă a fost că maică-mea i-a dat frâu liber la jucăriile muzicale, care o aruncă într-o stare vecină cu narcoza. Le ţine la ureche şi umblă cu ele prin casă de colo-colo, fără direcţie şi scop. E azvârlită în altă lume şi i se schimbă şi chipul, face mai multe grimase şi ochii par rătăciţi. Jucăriile muzicale sunt autostimulările ei favorite,pe care le îngădui când chiar nu mă pot ocupa de ea (îl culc pe Cosma, gătesc, avem musafiri etc), dar care trebuie retrase rapid, că altfel o acaparează.

Acum a început să-şi revină. Diana i le-a ascuns pe toate şi i le-a dat doar ca recompensă. Silvia nu i le-a mai dat deloc. În schimb, au pus-o să verbalizeze la maxim. Azi a învăţat să spună "Lasă-mă!" He he, o adevărată armă, dar mă bucur s-o aud spunând aşa decât zgâriind sau muşcând.

Săptămâna viitoare avem iar workshop cu Louise, aştept cu nerăbdare. O să am ce povesti pe urmă.Până atunci, răbdare şi tutun!:)

Heidi

Un munte de femeie, plete blonde şi piept generos. Heidi, consultantul ABA din Norvegia. Primul nostru consultant. Sunt gâtuită de emoţie, am o adulaţie pentru oamenii ăştia care îţi pot pune copilul pe picioare. Soţul a aşteptat-o la aeroport cu o seară înainte şi mi-a spus de cum a intrat pe uşă: e haotică, nu-şi găseşte lucrurile prin geantă, o să vezi mâine. Ei, şi tu acuma, am râs eu.

Cele două zile de workshop au confirmat intuiţia masculină. Prietenoasă şi vorbăreaţă, Heidi a fost o dezamăgire pe linie profesională. Dezorganizată, cu un îngrozitor accent norvegian şi o engleză şchioapă, a venit cu două cărţi după ea din care ne sugera mereu idei. Mersi, Heidi. Una din cărţi o am şi eu, de pe ea lucrez de aproape 3 ani. Ceva în plus? De exemplu, cum să îmbunătăţesc relaţia dintre Maria şi fratele ei mai mare? Păi, ce le place să facă împreună, mă întreabă Heidi. Ptiu! Tocma asta era buba, dacă le plăcea ceva, nici nu te mai întrebam. Dă-mi o idee, sugerează-mi un joc de care n-am mai auzit până acum, dă-mă pe spate cu ştiinţa ta de terapeut.

Uite, altceva, Maria îl zgârie mereu pe frati-su, umblă după el prin casă special ca să-l "agaţe". Ce e de făcut? Nu ştiu, zice Heidi, tu ce sugerezi? Aici ar trebui un emoticon din ăla de-şi smulge părul din cap. Dar nu, eu sunt politicoasă, mi se pare penibilă întrebarea lui Heidi, who's supposed to be in charge, şi încerc să-i sar în ajutor cu o idee. Uite, zic eu, i-am făcut un cartonaş PECS pe care scrie "Vrei să te joci cu mine?", mă gândeam să o învăţ să i-l dea lui frati-su de câte ori îl vede, poate îi înlocuim astfel comportamentul agresiv cu care vrea să-i atrargă atenţia. Foarte bună idee, zice Heidi.

Gata, m-am hotărât, mă fac supervizor ABA. Sunt îngrozitor de bună. Cărţile alea din care ne dă idei le am, aşa că nu ştiu ce îmi mai lipseşte să cer 100 de euro pe oră cui are nevoie de sfaturile mele.

A doua zi după workshop, am anulat contractul cu clinica din Norvegia.

Taxi driver

Desi e nonverbala, Maria e un copil vorbaret. Paradox sau nu, asta e realitatea. Stie putine cuvinte, dar le repeta la nesfarsit, la orice ora din zi sau din noapte. Ieri a reusit sa zica "baiat". A fost atat de incantata, incat peste noapte, cand s-a invartit in pat si eu m-am ridicat s-o invelesc, m-a luat de gat si mi-a zis cu gura de om adormit: ba-iat.

Vorbeste oricand, dar si cu oricine. Asta e cam problematic. Azi ne plimbam pe afara si am trecut pe langa un taxi stationat la colt de strada. Soferul isi fuma sictirit o tigara pe geamul deschis. Maria s-a bagat in fumul de tigara si i-a strigat serioasa: "Buna!" "Hai salut!" i-a raspuns lapidar si fara sa se mire omul.