Leapşa cu cărţi

Dinny mi-a dat bătaie de cap, nu glumă. O leapşă cu cărţi - mie, care şterg praful de pe cărţi ca de pe bibelouri şi proptesc maşina de spălat cu Ulysse, ca să nu mai dea de toţi pereţii când vibrează. Deci trebuie să-mi încordez bine materia cenuşie ca să-mi amintesc câte ceva.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?
Savatie Baştovoi, "De ce suferim din dragoste" şi "Prima dragoste". Ba chiar şi "De ce se sting luminile în discoteci".

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Iubitului meu soţ :) nu ştiu ce i-aş da să mai citească, acum mi-o ia el înainte şi îmi recomandă el mie :) A, ba da, am citit toamna trecută viaţa Sfântului Luca din Crimeea, e o carte pe care aştept să o parcurgă neapărat într-o zi. Iar eu am de citit Mantaua lui Gogol, nu de alta, dar i-a făcut ferfeniţă supracoperta, semn că e beton :))

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celei mai bune prietene?
Of, cea mai bună prietenă a mea e mai tobă de carte de o mie de ori decât mine. Şi are doctorat în Nabokov :) I-aş recomanda "Cultura duhului", de Rafail Noica (dar sunt sigură că deja a citit-o!).

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
"Micul pateric" povestit de pr. Savatie. E înţelepciune dumnezeiască rumegată pentru cei mici.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare călător/aventurier?
Pot să zic "Apolodor" de Gellu Naum? :)) Să se mai smerească un pic, ce, doar călătoresc şi pinguinii :)

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Nu ştiu dacă ar primi o recomandare de lectură. Poate să-i strecor în geantă "Jurnalul fericirii" al lui Steinhardt?

7. Ce carte ai recomanda unei persoane care nu iubeşte lectura?
"În căutarea oii fantastice" a lui Murakami. N-o s-o lase din mână, chit că la sfârşit o să se întrebe "da' ăla cine era şi de ce făcea chestia aia, etc."

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu nasul pe sus?
Să ia o carte de Derrida, pe care o vrea el. Şi pe urmă să ne povestească ce a înţeles.

9. Ce carte i-ai recomanda primului din blogroll?
Păi, la mine nu e nici unul primul, că se ordonează după cea mai recentă postare :) Dar fiindcă blogrollul începe cu părinţi speciali, aş îndrăzni să zic "Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie", a lui Oliver Sacks. Te mângâie puţin cu trecerea în poveste a unor oameni speciali.

10.Ce carte i-ai recomanda unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Să citească viaţa unui sfânt nebun pentru Hristos. De pildă, Sf Andrei cel Nebun sau Sf Simeon cel Nebun. Ca să înţeleagă că nu orice se vede e aşa cum pare.

Las leapşa Ancăi (cu o modificare importantă, să scrie despre filme, nu cărţi!) şi la doi prieteni de nădejde: Grădinarul şi Filo.

Dăm milităria jos din pod...

...sau încercăm să îmbunătăţim relaţiile părinţi-copii :) (în limbaj politically correct).

Citesc de ceva vreme cartea "1-2-3 Magic. Effective Discipline for Children 2-12", pe care o căutam de multişor. O am într-o variantă xeroxată şi îmi prinde tare bine în clipele (rare) când am răgaz să o studiez.

Motivul? Sunt cam debusolată în relaţia cu băiatul meu mare, de 7 ani. E un copil extrem de deştept, sufletist şi tot ce vreţi, dar mult prea exuberant/turbulent/gălăgios/încăpăţânat etc pentru puterile mele. Orice cerinţă din partea mea este negociată de el la sânge, şi ori cedez eu (el niciodată! e un precupeţ înnăscut!), ori se lasă cu scandal şi nervi. Nu îl pot constrânge decât prin pedepse (cost-response, cum s-ar zice în terapia comportamentală), dar mi s-a acrit şi mie de strategia asta, mai ales că într-o zi a început să-mi spună cum se gândeşte el să-şi pedepsească plozii când i-o avea!!

Acum, să nu vă imaginaţi cine ştie ce abuzuri din partea mea :), singura pedeapsă care "merge" este să-i tai calculatorul ... Funcţionează aşa de bine, încât mă sperie...Adică mă sperie puterea pe care o are asupra lui ecranul. Deşi nu îl las mai mult de o jumătate de oră pe zi la calculator, este literalmente înnebunit şi negociază orice minut ("am fost la baie", "s-a blocat", "nu s-a încărcat", etc etc) ca să mai stea un pic în plus.

Ei, şi cum ziceam, caut să-mi schimb modul de abordare. Încerc din răsputeri să-l laud când face ceva bine (dar cum vede că îl laud, mă întreabă fremătând dacă pentru asta îl las o jumătate de oră în plus la calculator, şi iar intru în bucla din care nu se iese decât cu ceartă...).

Uff, e tare complicat să ai copii mari...Ştiu, i-ar trebui o curte, că bate toată ziua minge în casă, are foarte multă energie, nu e genul care să stea să coloreze/lipească, etc, dar nici nu ştiu ce să fac în situaţia dată, cu Maria aşa cum e şi cu Cosma printre picioarele mele.

Şi ca să închei, am terminat prima jumătate din carte, cea care se ocupă de managementul comportamentelor care vrem să înceteze ( de exemplu, urlete, tăvăleli, răspunsuri urâte, etc). Se merge pe ideea de numărat până la 3 (cu 15 secunde pauză între 1, 2 şi 3, ca să-i dai copilului timp să se oprească), apoi time-out - nu s-a potolit, îl duci frumos în camera lui şi îl laşi acolo câteva minute singur. Cheia este SĂ NU ŢIPI şi SĂ NU TE ENERVEZI, altfel totul se duce de râpă.

Mda, aici e aici, e greu să-ţi ţii nervii...

Şi mai e ceva: ce faci când e prea mare ca să-l duci în camera lui dacă el se împotriveşte?

Cuvinte către singuratici

Cât am stat în spital cu Maria, am avut la mine câteva cărţi, care făceau să treacă timpul un pic mai repede. Una din ele a fost Cuvinte către singuratici, scrisă de Isaac Sirul.

Mi-am pierdut obişnuinţa de citi cărţi din acestea "grele" cam de când s-au născut copiii. Lectura lor "tare" mă obosea şi nu găseam deloc răgazul de a le rumega cum se cuvine, mai ales că mintea mea fuge în toate direcţiile şi numai de împrăştiere nu ai nevoie când te apuci să citeşti textul unui sfânt.

Cartea asta însă a fost ca un ceai cald şi binefăcător, care mi-a încălzit inima şi mi-a revigorat mintea. Mereu uit cât de înveselitoare sunt cărţile "grele", şi cât de obositoare sunt cărţile "uşoare"... După un roman bun de citit în tren rămâi cu o satisfacţie fadă şi uşor plictisită. După două pagini dintr-un sfânt, ai avânt să muţi munţii şi simţi că ţi-ai recâştigat demnitatea.

"Nu lăsa să-ţi scape lucrurile de preţ năpustindu-te spre cele care te umplu doar de slavă deşartă. Scopul nostru nu este de a cunoaşte multe, ci să facem ca această cunoaştere să strălucească în viaţa noastră. Spunând aceasta, nu fac elogiul ignoranţei, ci vreau să stăvilesc alergarea spre cele de prisos, care nu sunt necesare pentru calea noastră şi a căror căutare împiedică râvna pentru curăţie... Curăţia nu vine însă din faptul de a cunoaşte lucruri de prisos sau de a îngrămădi cunoştinţe multe."

"Păzeşte-te să nu ajungi necredincios atunci când, căutând aceste lucruri (apropierea de Dumnezeu, n.m.), nu le găseşti la îndemână, ca nu cumva de aici să se nască în tine ceva ce nu cauţi şi nu cunoşti, căci necredinţa primeşte pedeapsă. Nu spune: "Cât m-am ostenit şi n-am găsit nimic!" sau: "Realitatea nu se potriveşte cu măreţia cuvintelor!" Fereşte-ţi gândirea de un asemenea cuget, căci pedeapsa urmează îndeaproape necredinţa; inima necredincioasă e vrednică de osândă. Care va fi pedeapsa? Faptul de a cădea în deznădejde prin părăsirea de Dumnezeu; deznădejdea te va preda lâncezelii, lâncezeala te va preda nepăsării, iar aceasta te va scoate din nădejde."

Mă opresc, aş scrie aici toată cartea... Nu înainte de a vă spune şi ce frumos scrie Isaac Sirul despre întâlnirea cu Hristos: "omul e beat de bucurie, nemaiştiind nici unde este, nici ce este această cunoaştere de care s-a apropiat în Hristos."

Şi nu-mi iese din mintea avertismentul împotriva relaxării, care te îndepărtează pe nesimţite de Dumnezeu, ca o barcă împinsă de o briză mincinoasă departe de mal, deşi vâslaşului i se pare că stă... Relaxarea minţii, desigur...

Doamna fără corp

Neurologul şi scriitorul Oliver Sacks are o carte foarte frumoasă, Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie, în care adună poveşti ale diferiţilor pacienţi cu care a avut de-a face şi care l-au impresionat prin stranietatea senzaţiilor şi tulburărilor. Ei bine, în cartea asta se află şi povestea Doamna fără corp, despre o femeie care şi-a pierdut brusc simţul proprioceptiv - adică percepţia propriului corp.

Cam aşa e şi Maria: are un simţ atrofiat sau, în orice caz, deformat al propriului corp. De exemplu, îi e greu să imite o mişcare pe care nu o cunoaşte, pentru că nu ştie exact ce parte a corpului să mişte şi cum, îi e greu sa-şi găsească la repezeală nasul sau urechea dacă o întreb, iar dacă e nevoită să treacă printr-un spaţiu strâmt, nu apreciază distanţele şi nu-şi dă seama dacă are loc sau nu pe acolo.

Până acum 3 ani, când ne-am apucat serios de terapie, nu localiza un stimul pe corp. MI s-a întâmplat, când avea vreo 3 ani, să o încalţ cu nişte pantofiori care o strângeau şi să nu-mi dau seama de acest lucru. O vedeam că are un disconfort, dar nici prin cap nu mi-a trecut că de la pantofiori. Când am ajuns acasă şi am descălţat-o, am observat cu groază că avea un pantof plin de sânge.

Care a fost strategia noastră după ce ne-am apucat serios de terapie: am început să-i lipim scotch pe diverse locuri din corp. Mai întâi pe părţi vizibile, ca să-l descopere repede, apoi în locuri din ce în ce mai ascunse: sub bărbie, sub braţ, pe talpă etc. Prinsă de jocul nostru, Maria a ajuns treptat să simtă scotchul oriunde îl doseam şi să-l dezlipească încântată de acolo. Evrika! După câteva luni de lipit şi dezlipit, am văzut-o pe Maria că vine supărată la mine şi-mi arată sandaua în care îi intrase nisip. Să râd? Să plâng?

Acum, că a început să verbalizeze mai des şi a învăţat să spună numele câtorva părţi ale corpului, ne-am trezit într-o zi că a venit la noi cu scotchul şi ne-a spus: "Nas". Ha ha, vroia să-i lipim scotch pe nas! Ne-am prostit toate şi am lipit scotch pe toate nasurile din bucătărie!