Două mâini în plus

Da, Maria are două mâini în plus şi nu se hotărăşte ce să facă cu ele. Nu o ajută aproape deloc, sunt ba prea blegi, ba prea puternice. Apasă tare când trebuie să fie delicate şi abia se mişcă dacă trebuie să o susţină într-o mişcare mai dificilă. Singurele scheme motorii pe care le foloseşte sunt mâna-lopată (îşi face vânt cu ele şi loveşte - fie cu palma goală, fie cu obiectul care s-a întâmplat să fie în mână) şi mâna-gheară (degetele i se arcuiesc instantaneu să zgârie când vreun corp uman familiar intră în zona ei).

Problema asta a percepţiei propriului corp e veche şi nu i-am dat de cap până în ziua de azi. Au fost vremuri când am insistat mult pe antrenarea senzorială. Acum vreau să o reiau parţial, pentru că am ajuns la limita suportabilităţii cu zgâriatul şi lovitul. Săptămâna trecută am primit o peniţă de stilou în braţ şi cu asta am zis STOP. Lucrurile pot deveni extrem de periculoase, mai ales că e şi Cosma prin preajmă şi el chiar nu poate anticipa primejdii de felul ăsta.

Am decis să reluăm exerciţiile de tip heavy work. Asta înseamnă activităţi cu greutăţi, prin care mâinile primesc informaţii senzoriale suplimentare. În mod cert Mariei îi lipsesc senzaţiile variate în mâini, având în vedere că şi le foloseşte atât de puţin (nu are abilităţi de motricitate fină). Şi noi, dacă stăm nemişcaţi mult timp simţim apoi nevoia să alergăm, să dăm din picioare, să facem mişcări mai accentuate pentru a ne simţi membrele.

Câteva exemple concrete de heavy works care îi sunt mai accesibile:
- Împins/cărat/tras obiecte grele, de exemplu un cărucior umplut cu obiecte, un ghiozdan mai greu pus în spate, sacoşa cu cumpărături, etc sau pur şi simplu cărat mai multe cărţi dintr-o cameră în alta.
- dat cu aspiratorul

Mai sunt multe alte activităţi, dar deocamdată nu le poate face:
-săpat cu lopata
-greblat frunzele
-împins roaba
etc

Am mai făcut de-a lungul timpului aşa ceva, am avut chiar şi greutăţi de pus pe mâini pe care le foloseam la desenat sau orice implica nevoia de mişcări fine ale mâinii. Greutăţile le-a suportat o vreme, apoi a început să muşte când i le puneam, pe urmă a reuşit să şi le scoată singură.

So wish me good luck! :)

Talionul behaviorist

De mult mă roade o neîncredere care ia proporţii faţă de legea fundamnetală din ABA (şi, prin extensie, din behaviorism): antecendent-comportament-consecinţă.

Spus în cuvinte de oameni normali, asta înseamnă că orice comportament are un antecendent care îl declanşează şi o consecinţă care îl întăreşte. Umblând fie la antecedent, fie la consecinţă, modifici un comportament.

Există consecinţe naturale. De exemplu, dacă un copil nu vrea în ruptul capului să-şi pună mănuşile în mâini, renunţi la cicălit şi laşi să lucreze consecinţa naturală: îi îngheaţă mâinile şi aşa o să vrea să-şi pună mănuşile (la Maria nu ţine, nici dacă dârdâie şi are mâinile roşii de ger nu stă cu mănuşile în mâini...).

Există şi consecinţe care pot fi căutate. Dacă plodul se poartă urât, îi poţi tăia calculatorul pe ziua respectivă. Dacă nu vrea să stea la masă când îl chemi, nu-i mai dai să mănânce până la următoarea masă. Sau, ca să fim mai optimişti, dacă ia un zece la şcoală sau face un gest frumos, îl scoţi la o prăjitură :)

Ceea ce am observat însă în mod practic este că de cele mai multe ori rişti să reinventezi legea Talionului şi să te intri în războaie inutile cu copiii. "Ai făcut asta, plăteşti" devine curând o dictatură a consecinţelor. Nici la Maria, nici la Damian consecinţele nu funcţionează ca la carte.

Dacă pe Damian îl fac să "plătească" pentru fiecare greşeală/prostie, dezlănţui crize fără sfârşit, din care ieşim amândoi cu nervii ferfeniţă. Îl doare atât de tare că m-a supărat, încât nu-l mai interesează consecinţa şi se crizează progresiv cu fiecare minut care trece (în ideea că nu mai are oricum nimic de pierdut, de vreme ce m-am enervat). Dimpotrivă, suspendarea consecinţei - adică momentele când îl iert şi încerc să fiu bună cu el în ciuda faptului că mă supără - par să dea roade mai bune pe termen lung.

Cu Maria nu am reuşit să modific nici un comportament negativ major. Bobârnacul pe care l-am inaugurat acum două săptămâni a eşuat, pentru că s-a transformat şi el într-un război "care pe care". Şi cu el eu am pus cruce nu numai aversivelor, ci şi intervenţiilor comportamentale gândite de psihologi.

Concluzia mea este că orice perspectivă care se suprapune celei creştineşti sau o exclude e falită. Şi pentru că eu nu mai trăiesc după legea Talionului, ci după cea a iertării, încetez să mă mai supun Consecinţei. Am decis ca fiecare zgâriat/ciupit/mormăit/muşcat, etc al Mariei să fie pentru mine un reminder al neputinţei mele - nu a ei. Şi mintea mea să alerge acolo unde trebuie. Nu degeaba spunea mereu părintele Paisie că atunci când te supără cineva, să te gândeşti că dacă tu ai fi avut o stare duhovnicească mai bună, l-ai fi schimbat şi pe omul acela.

So now it's between You and me.

O fetiţă asediată

Ciufulită, sălbatică, oarbă, surdă, mută. Ea e fetiţa.

Încăpăţânată, inventivă, un pic sărită. Ea e profesoara.

Din întâlnirea lor ies scântei. Fetiţa se împotriveşte, nu înţelege nimic, nu vrea să fie trasă din întunericul netot şi cald în care a cuibărit-o boala. Profesoara nu are vreme să-i fie milă, ci pune scara şi ia cu asediu ghemotocul ciufulit.

Asta e pe scurt, intriga din "The Miracle Worker". Un film vechi, dar uimitor de proaspăt şi captivant. A luat şi Oscar la vremea lui, pentru cine contează criteriul ăsta. Personajele reproduc o istorie adevărată: întâlnirea dintre celebra Hellen Keller (fetiţa oarbă şi surdo-mută care ajunge o personalitate)şi Anne Sullivan (profesoara care a învăţat-o să vorbească, să scrie şi să citească).

Filmul e fantastic pentru că nu are nimic din dulcegăria şi didacticismul livrate de obicei de astfel de teme în filmele americane. Dimpotrivă. S-ar putea să smintească un pic pentru că e foarte... ABA. Chiar aşa! Sunt scene uluitoare de terapie acolo, de înfruntare a crizelor de tantrum, de manevrare a recompenselor, de învăţare a cuvintelor.

Ce face profesoara chemată să ajute copila, dar incapabilă să lucreze din cauza "milei" şi răsfăţului părinţilor? Tace respectuos şi se supune obiceiurilor casei? Ho ho. Când vede cum fetiţa înfulecă din farfuria tuturor celor aflaţi la masă, fără ca aceştia să crâcnească, îi dă pe toţi afară, încuie uşa şi nu iese până când fetiţa nu se aşează pe scaun şi nu mănâncă singură cu linguriţa.

Un balet încrâncenat de sunete şi atingeri face loc în cele din urmă întlnirii miraculoase cu lumea cuvintelor. Filmul se opreşte aici, la fântâna unde se face declicul major al fetiţei şi unde învie pofta ei de a şti cum se numesc toate lucrurile din jur.

În realitate, întâlnirea dintre Hellen Keller şi Anne Sullivan a fost de-o viaţă. Au trăit una lângă alta timp de 49 de ani. Asta spune multe despre meseria de terapeut, nu?

Cine vrea, poate găsi filmul în mai multe părţi pe youtube. Cine are alte surse, îl poate găsi şi altfel :)

Bobârnacul terapeutic

Cred că am mai scris pe undeva pe blog despre comportamentele cele mai enervante ale Mariei: zgâriatul şi mormăitul. Zgâriatul e pentru toţi (mai puţin tati), mormăitul e doar pentru mine. Cu dedicaţie specială, ce să mai! Ne-am gândit şi răzgândit de vreo 2 ani cum să rezolvăm problemele astea şi nu am ajuns la nici o concluzie eficientă. Nici ignorul, nici time-out-ul, nici atenţie din belşug în momentele bune, nici cearta, nici retragerea recompensei în momentul apariţiei comportamentului, nimic nu a mers. Am încercat şi să îi cerem noi să zgârie (în ideea că nu va mai fi aşa funny dacă nu mai e un gest interzis), am mai ciupit-o şi eu subtil alte dăţi. Degeaba.

Mai erau de încercat aversivele, pe care toată lumea le urăşte şi din cauza cărora ABA avea cândva faimă de tortură pentru copil (my God!). Dar ce-aş putea încerca care să fie şi eficient şi nici să nu aducă a bătaie? Ei bine, Diana (terapeuta Mariei) a avut o idee genială. Şi-a amintit cât o enervau bobârnacele cu care o trezea fratele ei din somn pe vremuri. Chiar, un bobârnac nu doare, dar pişcă şi e suficient de neplăcut ca să asociezi ieşirile tale cu o consecinţă negativă.

De câteva zile îi aplic Mariei câte un bobârnac peste nas ori de câte ori mă zgârie sau mormăie şi îi spun tăios: "Nu mormăim!" sau "Nu zgâriem!". Atât. Cred că o să renunţ şi la contactul vizual, pentru că e o mică provocare la război în care îi place să se angajeze. La început, Maria a rămas uimită, acum îi mai vine să râdă câteodată, dar depun aici mărturie că mormăie şi zgârie mult mai puţin!

Dacă o dezvăţ de grozăviile astea, îi ridic statuie Dianei. Sau bobârnacului?

Două site-uri noi

Am adăugat la coloana Resurse pentru terapie din stânga blogului câteva adresa noi, care mi s-au părut utile:

Behavior Analysts - am găsit aici versiunea electronică a testului ABLLS. Nu este gratuită, se poate face un abonament anual, dar avantajul este că îţi poţi compara uşor datele colectate la intervale diferite şi poţi vedea înregistrări video în care sunt prezentaţi diferiţi itemi din test, cum ar trebui să se desfăşoare. În plus, la sfârşitul fiecărei evaluări întocmeşti foarte uşor un raport despre progresele copilului.

Jacob's Lessons - site creat de un tătic pentru fiul său (cum reiese din titlu). Sunt câteva exerciţii foarte frumoase şi utile, create după principiile ABA, şi destinate unui nivel de începători spre intermediari. Pe mine m-a etuziasmat pentru că sunt câteva pagini de colorat pentru care nu ai nevoie decât de rudimente de motricitate (aşa cum are Maria). Practic, muţi la întâmplare cursorul şi îţi apare treptat o imagine. Sau faci un singur click pe o imagine şi se colorează.

Spre supărarea mea, Maria nu a reuşit nici măcar atât când i-am prezentat desenele cu pricina. Nu înţelege când trebuie să apese şi când doar să plimbe mouse-ul. Face click continuu, iar dacă o opresc râde şi apasă mai dihai. Probabil va trebui să o iau încet, doar cu mişcări de cotrolare a mouse-ului.

Mai dau de veste când găsesc ceva util.

Ce e un câine

Am recitit capitolul despre programul Receptive by Function, Feature, Class şi mă pregătesc să iau toate cuvintele învăţate de-a lungul anilor de Maria şi să le găsesc definiţii orientate după aceste trei criterii (funcţie, atribute, clasă).

Autorii spun că prima categorie de definiţie (cea mai uşoară, după ei) include sinonimele, sunetele scoase de animale, expresiile comune şi asocierile comune. A doua categorie include atributele, iar a treia clasa şi locaţia.

Iată ce a ieşit pentru câine:

1. face ham-ham
latră
e căţel/dulău
umblă cu covrigi in coadă :)
e prietenul omului
nu se înţelege cu pisica
îl mai cheamă Grivei
îl mai cheamă Azorel

(la ultimele două nu sunt sigură cum ar trebui să sune corect întrebarea, dar e clar că trebuie să-l înveţi pe copil că Grivei şi Azorel sunt numele cele mai comune de câini din poezii. Acum îmi trece prin minte că şi Scooby-Doo ar putea fi folosit, pt cine se uită la desene.)

2.are coadă
are patru picioare
manâncă oase
are blană
are zgardă

3. e animal
e animal domestic
stă în cuşcă

Nu ştiu ce-ar mai fi. Mă gândesc de exemplu la rasele de câini, poate merg şi ele folosite (e caniş, e Labrador, e pechinez...)

Hei, îmi place exerciţiul ăsta. Îmi aminteşte de orele de lingvistică din facultate :)

Înţelesuri indirecte

Aşa cum spunea şi Marius Filip, esenţial pentru dezvoltarea capacităţii copilului cu probleme de a purta o conversaţie este să fie capabil să reacţioneze la enunţuri verbale cât mai complexe - şi mai aluzive, în ultimă instanţă.

Maria a învăţat în timp record tot ce ţine de numele obiectelor din jur. De fapt, toate programele receptive au fost vârful de lance al progreselor ei. Asta a şi ajutat-o să deprindă PECS în numai 3 luni de zile şi să înveţe o poză nouă în secunda în care am şi introdus-o.

Cu toate acestea, batem pasul pe loc de multă vreme. Nu este de ajuns să ştii care este "apa" dacă nu înţelegi de ce mama sare ca arsă pentru că a uitat robinetul deschis. Sunt o sumă de conexiuni care nu se fac: de la robinet curge apă, apa poate umple chiuveta, apa poate inunda apartamentul.

Ca atare, plecând tot de la cartea Teaching Language, am luat tabelul de cuvinte propuse de autori şi am încercat să căutăm întrebări/descrieri cât mai variate şi mai relevante pentru Maria, astfel încât să poată desluşi conceptul chiar dacă aude fraze mai indirecte, în care se face referire la categoria din care face parte obiectul sau la funcţia şi atributele sale.

Iată câteva exemple de SD-uri găsite de noi pentru obiecte comune. Le-am grupat pe grad de dificultate (1 cel mai simplu pt Maria, 3 cel mai dificil):

Carte
1.Ce citeşti?
2.Unde găsim poveşti?
2.Unde găsim poezii?
3.Ce ţii în bibliotecă?
3.Ce cumperi de la librărie?
3.Ce are pagini?

Banană
1.Ce se mănâncă?
2.Ce mănâncă maimuţa?
3.Ce are coajă?
2.Care fruct e galben?
3.Ce are gust dulce ?

Foaie/Hârtie
1.Pe ce scrii ?
1.Pe ce desenezi ?
1.Pe ce pictezi ?
2.Ce decupezi ?
2.Pe ce lipeşti ?
3.Din ce e făcută cartea ?

Minge
1. Cu ce te joci?
2. Ce sare?
3. Ce are formă de cerc?
3. Cu ce joci fotbal?
3. Cu ce dai gol?

Deocamdată e foarte încântată de program. Să vedem mai târziu, când epuizăm cuvintele simple.

Ştachete care urcă şi coboară

Simt nevoia să precizez un pic de ce m-am cam resemnat puţin în ceea ce o priveşte pe Maria.

Facem terapie serioasă de 4 ani de zile. Concluzia la care am ajuns este că o terapie intensivă care depăşeşte 2 ani începe să-şi uzeze participanţii. Inevitabil intri în anumite clişee şi pierzi perspectiva proaspătă asupra lucrurilor.

Aceeaşi uzură a cuprins-o şi pe Maria, la care ar trebui să aplic procedee-şoc ca s-o mai iau prin surprindere cu ceva. Orice seamănă a lecţie, comandă, orice cerinţă cât de mică asupra ei e întâmpinată cu refuz sau plictis. Şi sincer, aş prefera refuzul violent, dar mă înspăimântă plictisul, semn că nu mai are energia/cheful de a se înhăma la căruţa noastră.

Acum, să nu creadă cineva că de 4 ani facem lecţioare plicticoase la masă. Dimpotrivă, am fost mereu adepta terapiei mulate pe copil - nu a copilului mulat pe terapie. Nu am renunţat niciodată la ieşitul afară, la joacă, la variaţie de orice fel şi am urât orice seamănă a rutină. Să zicem că am făcut terapie light, după cum se duc discuţiile pe un forum de părinţi. Genul de terapie care nu are câştig, după părerea multora.

Opţiunea mea s-a datorat însă nu doar modului meu de a gândi, ci şi diagnosticului Mariei. Maria nu are autism, deci inevitabil a trebuit să adaptez totul. În plus, nu am intrat niciodată în lumea ABA crezând că o voi recupera total pe Maria. De aici au decurs un avantaj şi un dezavantaj. Avantaj: am fost ferită de frustrările multor părinţi care vor mai mult decât poate copilul. Dezavantaj: am fost mereu pândită de pericolul de a lălăi lucrurile, tocmai pentru că nu mă grăbea nimic şi nu aşteptam evoluţii miraculoase în timp record.

Da, nu mi se pare normal să susţii că dizabilitatea e un mod de viaţă egal celui tipic şi că e o violare a identităţii şi libertăţii copilului dacă încerci să-l tragi în lumea ta. Dar nici nu cred că poţi trage la infinit de el pe o fereastră prea strâmtă... Numai Dumnezeu ne poate lumina să găsim echilbrul între prea mult şi prea puţin, între prea sus şi prea jos.

Un nuştiucum şi-un nuştiuce

Nu mai scrii şi tu nimic pe blog?, mă întreabă soţu'. Păi, uite că nu mai scriu. Nu mă stresează nici ratingul, nici traficul, nici alte criterii de succes. Scriu când am ceva de spus, altfel îmi văd de ale mele, care sunt muuuulte...

Mai toată ziua mea se desfăşoară strângând hainele aruncate prin toată casa (deşi seara sunt la loc), spălând vase, făcând mâncare, mergând la cumpărături, alergând după Cosma, luându-l pe Damian de la şcoală, certându-mă cu Damian că nu aude ce-i spun, crucindu-mă de trăznăile lui Cosma, lucrând la vreo redactare/traducere, etc.

Apropo de Cosma, ieri m-am întors de la cumpărături, am lăsat plasele la uşă şi m-am dus să mă schimb în hainele de casă înainte de a intre în bucătărie să aranjez totul. Când m-am întors, Cosma deja cotrobăise în pungi, scosese detergentul de vase, turnase cam un sfert din sticlă în mijlocul casei şi tropăia cu picioruşele lui mititele în spuma care se formase şi făcea un discret plici-plici :))

Cât despre Maria, trenul ei l-am cam pierdut şi încerc din greu să mă (re)urnesc din loc. Mi-am propus să mă pun iar pe studiat, am un teanc frumuşel de cărţi aduse de Corina pentru limbaj (în principal din zona Verbal Behaviour Approach) şi trebuie să mă apuc de treabă. Sper să îmi vină idei strălucite şi să mă mobilizeze iar, că simt cum resemnarea îmi dă târcoale.

Până una alta, lucrurile pe care trebuie să le rezolvăm urgent cu Maria, pentru că sunt cele mai stresante, sunt:

1. zgâriatul, care a atins din nou culmi paroxistice (nu ştiu care e misterul acsetui comportament care vine şi pleacă după legi numai de el ştiute...)

2. răsturnatul obiectelor de pe masă. Nu am curaj să mă ridic nici 2 secunde de lângă Maria când mănâncă, pt că răstoarnă fie farfurie, fie paharul, fie apucă altceva de pe masă şi le scutură până le înnebuneşte (de ex. solniţa) sau scoate toate şerveţelele din cutie.

3. scosul limbii la Cosma. E un mod al ei de a se juca cu el (scoate limba şi vocalizează foarte mult, desigur, nearticulat), dar a devenit foarte stresant pt Cosma şi foarte neplăcut în public.

1 şi 3 ţin de comportamente, 2 se datorează în mare parte motricităţii defectuoase. Având în vedere că nu mai cred în tehnicile comportamentale clasice (le-am încercat şi au dat greş sau au avut succes o perioadă limitată), aştept să vină un gând genial de undeva.

În concluzie, de-asta nu mai scriu, pentru că în capul meu sunt prea mulţi nuştiucum şi nuştiuce.

Caut geniu

Terapia noastră a fost aproape complet sistată de vreo 4 luni din pricina spitalizărilor dese şi a incapacităţii Mariei de a lucra. Standardele mele au coborât foarte mult: nu îmi doresc decât să aibă cât mai puţine crize... în rest, pace şi voie bună.

Acum, că a trecut o lună în care a fost stabilă şi trag nădejde că este începutul unei perioade mai faste, am reînceput să mă gândesc la terapie.

Ce (mai) vreau de la Maria?

Concluzia la care am ajuns este că partea cognitivă este ultima care mă interesează în momentul de faţă. Prioritare sunt limbajul, autoservirea şi motricitatea. Ştiu, nu poţi despărţi zonele de dezvoltare, ele se întrepătrund, şi cu siguranţă nu renunţăm la programele care merg pe cognitiv, dar acestea trei de mai sus sunt cele pe care face progrese mari (limbajul) sau pe care are restanţe majore (motricitatea şi autoservirea, legate una de alta). Tot ele o împiedică cel mai mult în relaţia cu alţi copii şi în viaţa de zi cu zi.

Nu am găsit însă nici până în ziua de azi un kinetoterapeut care să fie pasionat de ce face şi care să mi-o modeleze pe Maria cu sârguinţa şi inventivitatea cu care o fac fetele care lucrează ABA cu ea. Ba da, mint, am cunoscut pe cineva de acest fel, dar a emigrat în Canada... În rest, toţi kinetoterapeuţii care au lucrat cu Maria au fost genul care bifează şedinţa şi fac luni de zile aceleaşi exerciţii învăţate de ei în facultate sau, în cazul cel mai bun, exerciţii aflate din cărţi, dar necorelate şi neintegrate într-o viziune.

Vreau un kinetoterapeut genial, pe care să nu-l înghesui eu cu întrebări, ci să mă înghesuie el cu soluţii, care să viseze noaptea exerciţii noi şi care să vrea să modeleze fetiţa mea din lemn într-o fetiţă mai flexibilă şi mai sigură pe mâinile şi picioarele ei. Vreau un kinetoterapeut care să-şi propună câteva obiective clare şi pe care să muncească să le atingă într-un mod cât mai creativ şi perseverent.

Există? Ne vom întâlni în această viaţă?

Reflexe

De când am copii şi, mai nou, de când face Maria terapie (4 ani deja), am dobândit reflexe de pedagog. Nu chiar Marius Chicoş Rostogan, dar undeva pe-aproape :)

Nu pot trece pe lângă o maşină, animal, copac, floare, etc fără să zic singură, cu voce tare sau doar în minte:

Uite maşina!

A trecut tramvaiul!

Uite pomul!

Căţelul latră.

Nu pot vedea că pune copilul mâna pe ceva fără să sar cu gura:

E cană. E goală/udă/mare/mică.

Da, este o furculiţă, cu furculiţa mâncăm.

Ghiozdanul. Îi trebuie lui D. la şcoală.

Creionul. E galben.

Etichetez emoţiile:

Eşti supărat că ai căzut.

Ce vesel eşti!

Eşti tristă că nu mergem la munte?

Mami e supărată că i-ai dat o palmă.

D. e nervos că nu-şi găseşte creioanele.

Ştiu, şi fetele care lucrează cu Maria păţesc acelaşi lucru :) Defect profesional, e clar, dar cât de mult mă ajută cu Cosma! Lumea lui e mult mai coerentă datorită descrierilor mele scurte şi concise, iar obişnuinţa de a "prompta" (a-l ghida fizic) după ce i-am cerut o dată sau de două ori să facă un lucru m-a scutit (deocamdată) de cicăleli şi instrucţiuni repetate până la plictiseală.

A, şi mai am un reflex, "Nu"-ul neutru din ABA: interdicţia spusă calm şi neutru, fără să mă ambalez şi fără să privesc în ochi, ca să nu dau şansa unei negocieri :) (valabil doar pentru Cosma, se-nţelege, cu D. bătălia e pierdută de mult, iar Maria a început şi ea să se sclifosească şi să-mi zică "Nu vreau!". Ah, dar cât iubesc asertivitatea ei, chiar şi aşa, incipientă.)

Să trec la reflexe şi cântecelele cu broscuţe şi şoricei cu care mă trezesc dimineaţa în cap? :))

Amelie nu a făcut crize de tantrum

Există un curent foarte puternic în cărţile de creştere a copilului care vine pe filieră psihanalitică şi care caută vinovăţii trecute care să explice defectele prezentului. Mai pe scurt, părinţii şi anumite evenimente din copilărie determină şi explică felul în care se manifestă/gândeşte/simte copilul.

Mama nu l-a ţinut în braţe suficient. L-a pus prea devreme în premergător :) Nu i-a vorbit când era în burtică. A plecat în concediu şi nu l-a luat şi pe el. L-a lăsat să-l crească bunicii. Tatăl îl trăgea de ureche când făcea prostii. Mama n-a dormit cu el în pat. A fost prea stresată şi de-aia face acum copilul circ toată ziua. Etc.

Dar şi părinţii au fost nişte copiii cândva, nu? Şi atunci felul în care se manifestă ei se datorează modului în care părinţii părinţilor s-au manifestat. Iar bunicii, săracii, n-au nici o vină, că străbunicii au călcat strâmb. Şi uite aşa facem o leapşa înapoi în timp, din părinte în părinte, şi nu ştim exact unde se opreşte vina.

Stilul ăsta de interpretare mi-e nesuferit. În primul rând pentru că nu acordă copilului dreptul la o viaţă interioară independentă, ci mută toată vina/responsabilitatea în spate, pe umerii părinţilor. Sigur, în mod clar ne influenţăm copiii, dar nu în măsura absolută pe care o pretind astfel de teorii şi nu neapărat prin evenimente de felul celor invocate. Cred cu tărie că fiecare copil care vine pe lume are traseul lui unic în viaţă şi este călăuzit de Dumnezeu indiferent de nevroza sau nepăsarea părinţilor.

Gândindu-mă la problemele astea, mi-am amintit de un film drag mie, Amelie Poulain. Un film despre dragostea de viaţă şi bucuria lucrurilor mici. Ei bine, regizorul a avut inteligenţa să ia peste picior clişeele de sorginte freudiană care fac ca în orice film american, criminalul să fi avut o copilărie nefericită, să fi fost abuzat/traumatizat de părinţi. Nu. Deşi o pune să se nască într-o familie mai mult decât dubioasă (un tată nevrotic şi o mamă de gheaţă :)), Amelie devine misionarul inocenţei copilăriei într-o lume abrutizată.

Pentru cine nu a văzut filmul, pun aici trailerul:

Şi primele zece minute din film, unde se descrie familia :)

De ce nu ascultă copiii? (2)

Ziceam acum două zile că motivele de bază ale neascultării, după părerea mea, sunt unele genetice (temperamentul copilului) şi psihologice (nevoia de a testa limitele - motiv valabil doar la copiii mici! şi oglindirea stărilor părinţilor - acest din urmă motiv a reieşit din discuţiile de la comentarii).

Ei, dar mai există şi un alt factor - esenţial, dar niciodată luat în seamă (excepţie fac persoanele care citesc :)). Sufletul copilului, ca al oricărui adult, este un teatru de război nevăzut. Deşi este ocrotit în pruncie de harul Botezului, pe măsură ce creşte, copilul învaţă să cunoască răul. Văzându-ne pe noi, văzând alţi copii, învaţă să se răstească, să dea cu picioarele, să ia jucăria altuia, să mintă, să vorbească urât. Să-şi facă voia lui.

Şi copiii, ca şi noi, sunt prinşi în lupta asta nevăzută pe care o ducem pentru mântuire. Iar neascultarea este motivul de căpetenie pentru care Adam a fost alungat din rai. A-ţi face mereu voia ta este drumul sigur către împietrire, aroganţă, iubire de sine şi tot ce vreţi. Nu degeaba toţi sfinţii au insistat până la epuizare că singura care te mântuieşte este ascultarea/smerenia. Şi că binecuvântarea părinţilor este o pavăză greu de străpuns de Cel rău.

Dar o asemenea atracţie spre neascultare este cu mult peste puterile lor de înţelegere. Nici de la 7 ani în sus nu e foarte uşor de priceput. Plus că necesită enorm autocontrol, pe care un copil cu greu îl are (mai ales cei năbădăioşi din fire).

De-asta cred că, dincolo de teorii psihologice şi tehnici de lucru, relaţia cu copilul nu se poate îmbunătăţi decât prin rugăciune.

Cineva îmi spunea mai demult să zic mai bine o rugăciune în gând şi să tac atunci când mă enervează bărbatu' decât să mă iau la ceartă şi să nu ajung nicăieri. E perfect valabil şi la copii. Când o iau razna şi vezi că orice le-ai zice le intră pe o ureche şi le iese pe alta, mai bine taci şi roagă-te în gând să se liniştească.

Ah, dar cine mă învaţă şi pe mine să-mi ţin gura în momentele esenţiale?

De ce nu ascultă copiii (1)

E, şi cum ziceam, ca să ţinem balanţa între disciplină şi iubire, ar trebui să pricepem de ce ăştia micii/marii nu ascultă :).

Primul răspuns e foarte limpede şi a fost dat de toţi psihologii: copiii habar nu au când aterizează în lumea noastră care sunt mecanismele ei de funcţionare - regulile. Şi habar nu au că trebuie să se supună acestor reguli. Le învaţă treptat, în principal încălcându-le :) Şi cum descoperă că un anume gest a enervat-o pe mami, îl repetă cu insistenţă, să vadă până unde poate merge. Cu alte cuvinte, copiii testează limitele. Neascultarea lor (când sunt mici, până în maxim 5 ani) e o formă de cunoaştere a lumii (paradoxal) şi de manifestare a independenţei.

Pe urmă, lucrurile se complică. Intră în joc în mod cert temperamentul fiecărui copil. Mă uit la Cosma al meu (1,6 ani) cât de liniştit şi blând este - deşi are, desigur, momentele lui de încăpăţânare. Dar acceptă repede regula şi nu se supără foarte tare. Este de ajuns să-i spun o dată pe un ton neutru, dar ferm, cum stă treaba, şi deja ŞTIE.

Ei bine, când avea 1,6 ani, Damian începuse deja să ia palme la funduleţ :(( Mi s-ar părea o barbarie acum să îl altoiesc pe Cosma, dar ţin minte că atunci eram disperată cu Damian, care făcea crize de furie în toată regula, se mai dădea şi cu capul de podea, şi nu se putea linişti cu nimic, nici cu ţinut în braţe, nici cu vorbe frumoase, cu nimic! Şi mai rău, ţin minte că îl apucau uneori manifestările astea de independenţă în situaţii-limită pentru mine, când numai cu o palmă la fund mai rezolvam ceva - de exemplu, traversam strada, Maria pe atunci nu mergea, era în cărucior, pe el îl ţineam de mână, şi se trântea în mijlocul străzii taman când venea spre noi o maşină...

Bagajul ăsta genetic, să-i zicem, (temperamentul) este clar un factor care înlesneşte sau dimpotrivă, îngreunează adaptarea copilului la reguli. Un copil îndărătnic va avea mai mult de luptat cu sine însuşi în viaţă - şi poate pentru asta chiar merită mai multă înţelegere şi compasiune...

Chiar în seara asta am dat peste un sfat al Sfântului Teofan Zăvorâtul către o mamă care se plângea de fetiţa ei:

"Să ştiţi că îndărătnicia vesteşte deseori o voinţă tare, iar asta nu-i o trăsătură rea. Trebuie să aveţi însă înţelepciunea de a o înrâuri în aşa fel încât ea să nu bage de seamă că i se porunceşte şi să facă ceea ce doriţi dvs ca din proprie iniţiativă. Domnul să vă dăruiască pricepere.

De ce asemenea cruce întrebaţi? Ca să vă smerească şi să vă alunge gândurile de trufie. Pe deasupra, ca să vă amintiţi mai des cât de îndărătnici suntem noi înaintea Domnului atunci când în locul voii Lui ne supunem poftelor proprii şi cât de neplăcut este acest lucru lui Dumnezeu."

Disciplină şi iubire (1)

Discuţia despre educarea/disciplinarea copiilor s-a cam aprins, şi simt nevoia să separ un pic firele de discuţie. Cred că sunt câteva probleme care merită dezvoltate pe îndelete:

- motivele pentru care nu ascultă copiii (sau mă rog, cele mai importante, din punctul meu de vedere)

- metodele de disciplinare (aici ne înfigem în terapia comportamentală :)) - care sunt, cât de eficiente şi în ce condiţii.

Dacă în seara asta reuşesc să găsesc o jumătate de oră de linişte, promit să scriu despre motivele neascultării (în opinia mea, desigur). Dar acum Damian îmi dă târcoale pentru cele 30 de minute pe zi de screen time :), iar Maria îmi cară tot felul de cărţi în cap sau în poală şi mă roagă să-i citesc. E cazul să mă ridic de pe scaun şi să dau shut down, nu?

Pe noi cine ne disciplinează?

Am să public sub formă de postare răspunsul unui prieten bun la articolul precedent, cel cu milităria :) Dincolo de faptul că este echilibrat şi subtil, îmi pregăteşte terenul pentru felul în care vroiam să continui discutarea problemei disciplinării copiilor - o problemă care mă macină îndelung, recunosc. Mulţumesc, M!

Ti-am tot citit postarea in incercarea de iti/imi da un raspuns si nu cred ca am reusit. Stiam oricum ca dpdv al autoritatii parentale sunt o catastrofa.

Eu cred ca n-ai avea nicio dilema daca, asa cum spui, ti-ai putea pastra rabdarea si n-ai reactiona inainte de final printr-o descarcare nervoasa. Numai Dumnezeu reuseste chestia asta cu noi oamenii, niste copiloi pe care nu ii poti duce cu forta in camera lor. In ultima instanta sa zicem ca i-ai putea baga acolo, dar scena incepe deja sa miroasa a carcera.

Deci, din experienta mea, copiii au mai multa rezistenta ca noi in insistenta decat avem noi adultii in rabdare. La mai mult de 30 de minute de foc de mitraliera continuu dupa zile intregi de asediu cu rafale sporadice eu cedez. Si asta in cea mai buna dintre situatii. In general ma rastesc la ei scurt si fara noima, oricum infricosator, la care sunt doua continuari: 1. ori ei incep sa planga de-adevaratelea, cred ca de rusine si de neputinta de a fi altfel, dupa care ii iert si razboiul inceteaza pentru o vreme. Sau 2. nu reusesc sa fiu indeajuns de impunator, ei continua tirul si atunci eu ma supar de-adevaratelea (imi pare rau ca mi-am pierdut firea si simtul ratiunii) si nu mai pot rosti nimic o vreme. Repaus vocal. Galagia din jurul meu atunci se pierde in eter, devin prea indepartat ca sa ma mai afecteze balamucul din jur. Atunci ei simt ca m-au covarsit si din mila ca la un om cu un betesug vin si ma mangaie ca sa imi treaca. Iar mie imi trece greu, cam asa ca mamei lui Nica a Petrei.

Evident ca cu povestea asta nu ti-am oferit nicio solutie. Am insa o metoda prin care sper ca intr-o zi sa gasesc un raspuns: ma tot gandesc la cum face Dumnezeu cu mine ca sa ma aduca spre bine si sa ma inspir din asta. Si cred ca aici fiecare parinte gaseste raspunsul lui neasemuit. Pe al meu cred ca l-am gasit doar ca e atat de greu de aplicat, incat uneori pare imposibil.

Oricum un lucru mi-e clar: e o prostie sa am pretentia sa obtin de la copiii mei mai mult decat face El cu mine ca sa ma aduca spre bine. Ar fi vanare de vant.

Dăm milităria jos din pod...

...sau încercăm să îmbunătăţim relaţiile părinţi-copii :) (în limbaj politically correct).

Citesc de ceva vreme cartea "1-2-3 Magic. Effective Discipline for Children 2-12", pe care o căutam de multişor. O am într-o variantă xeroxată şi îmi prinde tare bine în clipele (rare) când am răgaz să o studiez.

Motivul? Sunt cam debusolată în relaţia cu băiatul meu mare, de 7 ani. E un copil extrem de deştept, sufletist şi tot ce vreţi, dar mult prea exuberant/turbulent/gălăgios/încăpăţânat etc pentru puterile mele. Orice cerinţă din partea mea este negociată de el la sânge, şi ori cedez eu (el niciodată! e un precupeţ înnăscut!), ori se lasă cu scandal şi nervi. Nu îl pot constrânge decât prin pedepse (cost-response, cum s-ar zice în terapia comportamentală), dar mi s-a acrit şi mie de strategia asta, mai ales că într-o zi a început să-mi spună cum se gândeşte el să-şi pedepsească plozii când i-o avea!!

Acum, să nu vă imaginaţi cine ştie ce abuzuri din partea mea :), singura pedeapsă care "merge" este să-i tai calculatorul ... Funcţionează aşa de bine, încât mă sperie...Adică mă sperie puterea pe care o are asupra lui ecranul. Deşi nu îl las mai mult de o jumătate de oră pe zi la calculator, este literalmente înnebunit şi negociază orice minut ("am fost la baie", "s-a blocat", "nu s-a încărcat", etc etc) ca să mai stea un pic în plus.

Ei, şi cum ziceam, caut să-mi schimb modul de abordare. Încerc din răsputeri să-l laud când face ceva bine (dar cum vede că îl laud, mă întreabă fremătând dacă pentru asta îl las o jumătate de oră în plus la calculator, şi iar intru în bucla din care nu se iese decât cu ceartă...).

Uff, e tare complicat să ai copii mari...Ştiu, i-ar trebui o curte, că bate toată ziua minge în casă, are foarte multă energie, nu e genul care să stea să coloreze/lipească, etc, dar nici nu ştiu ce să fac în situaţia dată, cu Maria aşa cum e şi cu Cosma printre picioarele mele.

Şi ca să închei, am terminat prima jumătate din carte, cea care se ocupă de managementul comportamentelor care vrem să înceteze ( de exemplu, urlete, tăvăleli, răspunsuri urâte, etc). Se merge pe ideea de numărat până la 3 (cu 15 secunde pauză între 1, 2 şi 3, ca să-i dai copilului timp să se oprească), apoi time-out - nu s-a potolit, îl duci frumos în camera lui şi îl laşi acolo câteva minute singur. Cheia este SĂ NU ŢIPI şi SĂ NU TE ENERVEZI, altfel totul se duce de râpă.

Mda, aici e aici, e greu să-ţi ţii nervii...

Şi mai e ceva: ce faci când e prea mare ca să-l duci în camera lui dacă el se împotriveşte?

Never smile at a crocodile

Un cântecel foarte drăguţ, care ne place mult.

On hold

Terapia Mariei este de mai multă vreme aproape suspendată. Cel puţin după regulile clasice de terapie. Spitalizările dese şi reacţiile secundare inevitabile (oboseală, apatie, mai nou insomnia provocată de schimbarea medicaţiei, ceea ce face ca Maria să nu doarmă noaptea şi să moţăie în timpul zilei) ne-au obligat să o lăsăm mai moale cu lecţiile.

Cu toate acestea, paradoxal, eu nu simt că stăm pe loc. Poate fetele care lucrează cu Maria au altă părere, nu ştiu :), dar eu am descoperit acum cu încântare că nu mai e nevoie de eforturile uriaşe de pe vremuri pe care le făceam când Maria rămânea "descoperită", adică cu zile libere, fără lecţii structurate.
Maria însăşi a descoperit bucuria de a fi în familie şi de a se juca cu Cosma sau de a privi la giumbuşlucurile făcute de tati şi Damian. Îi place să privească filmuleţe cu noi şi fetele de la terapie, îi place să asculte muzică şi să îi spun poezii (cam aceleaşi, e drept...), îi place să se alerge cu Cosma sau să se hlizească cu Damian, care o pune să repete cuvinte mai neortodoxe sau face fel şi fel de mutre la care Maria se prăpădeşte de râs.

Azi dimineaţă am fost cu toţii în Grădina Botanică, la zăpadă, şi ne-am simţit atât de fericiţi... E o uşurare neînchipuită să pot pleca undeva cu Maria şi să nu mă întorc acasă plină de nervi.

În plus, am decis să schimbăm un pic locaţiile de terapie, şi cea mai la îndemână soluţie a fost să o trimit pe Maria acasă la fetele cu care lucrează. O dată sau de două ori pe săptămână vom face mişcarea asta, şi cred că va fi extrem de benefică. Vineri seara a fost deja acasă la Diana şi am aflat cu uimire că a mâncat caşcaval - ea care nu pune gura pe aşa ceva de când o ştiu!

Mă rog doar să primim răgazul de a face tot ce ne propunem. Un vânt rece îmi suflă în ceafă, cum se spune...

Cu mască sau fără mască

Cea mai tare distracţie din ultima vreme în relaţia Maria-Cosma este deghizatul! Avem chiar la uşă un coş cu pălării/căciuli/fulare, plus şifonierul cu hainele mele :)), plus ce se mai găseşte prin camera Mariei (ochelari de soare, o perucă, meşe de păr roz de la păpuşi, etc).

Joaca independentă sută la sută este încercatul căciulilor din coşul de la uşă.

Cu puţin ajutor însă, se pot obţine şi ipostaze mai cool :)