Punct şi virgulă

Cred că am să pun punct şi virgulă la blog. Nu punct, că nu sunt sigură că vreau să-l închei, dar aşa, o pauză semnificativă.

Motivaţia pentru care am început să scriu aici s-a cam evaporat. Terapia Mariei a căzut undeva în fundal. Echipa de terapeuţi mi s-a dezintegrat, am rămas doar cu Diana cea inventivă. Timpul mi se scurge printre degete şi nu mai am energia şi nici priceperea de a coordona terapia. Am obosit, iar Maria se complică tot mai mult comportamental pe măsură ce creşte.

Un blog de familie, spre care derapasem în ultima vreme, mă plictiseşte să mai ţin, şi nici nu îmi place să vorbesc oricui de pe net despre noi.

Idei glorioase nu am.

Aşa că un punct şi o virgulă sunt un gest decent pentru momentul de faţă.

Cu bine :)

Leapşa cu cărţi

Dinny mi-a dat bătaie de cap, nu glumă. O leapşă cu cărţi - mie, care şterg praful de pe cărţi ca de pe bibelouri şi proptesc maşina de spălat cu Ulysse, ca să nu mai dea de toţi pereţii când vibrează. Deci trebuie să-mi încordez bine materia cenuşie ca să-mi amintesc câte ceva.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?
Savatie Baştovoi, "De ce suferim din dragoste" şi "Prima dragoste". Ba chiar şi "De ce se sting luminile în discoteci".

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Iubitului meu soţ :) nu ştiu ce i-aş da să mai citească, acum mi-o ia el înainte şi îmi recomandă el mie :) A, ba da, am citit toamna trecută viaţa Sfântului Luca din Crimeea, e o carte pe care aştept să o parcurgă neapărat într-o zi. Iar eu am de citit Mantaua lui Gogol, nu de alta, dar i-a făcut ferfeniţă supracoperta, semn că e beton :))

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celei mai bune prietene?
Of, cea mai bună prietenă a mea e mai tobă de carte de o mie de ori decât mine. Şi are doctorat în Nabokov :) I-aş recomanda "Cultura duhului", de Rafail Noica (dar sunt sigură că deja a citit-o!).

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
"Micul pateric" povestit de pr. Savatie. E înţelepciune dumnezeiască rumegată pentru cei mici.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare călător/aventurier?
Pot să zic "Apolodor" de Gellu Naum? :)) Să se mai smerească un pic, ce, doar călătoresc şi pinguinii :)

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Nu ştiu dacă ar primi o recomandare de lectură. Poate să-i strecor în geantă "Jurnalul fericirii" al lui Steinhardt?

7. Ce carte ai recomanda unei persoane care nu iubeşte lectura?
"În căutarea oii fantastice" a lui Murakami. N-o s-o lase din mână, chit că la sfârşit o să se întrebe "da' ăla cine era şi de ce făcea chestia aia, etc."

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu nasul pe sus?
Să ia o carte de Derrida, pe care o vrea el. Şi pe urmă să ne povestească ce a înţeles.

9. Ce carte i-ai recomanda primului din blogroll?
Păi, la mine nu e nici unul primul, că se ordonează după cea mai recentă postare :) Dar fiindcă blogrollul începe cu părinţi speciali, aş îndrăzni să zic "Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie", a lui Oliver Sacks. Te mângâie puţin cu trecerea în poveste a unor oameni speciali.

10.Ce carte i-ai recomanda unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Să citească viaţa unui sfânt nebun pentru Hristos. De pildă, Sf Andrei cel Nebun sau Sf Simeon cel Nebun. Ca să înţeleagă că nu orice se vede e aşa cum pare.

Las leapşa Ancăi (cu o modificare importantă, să scrie despre filme, nu cărţi!) şi la doi prieteni de nădejde: Grădinarul şi Filo.

Copii născuţi cu brandul în braţe

Nu concepe laptele fără Chocapic şi ziua de naştere fără McDonalds. Ţopăie de bucurie când primeşte cadou o Barbie şi surâde fericit când îmbracă tricoul cu Spiderman. Cărţile de joc Power Rangers sunt cele mai tari în pauza de la şcoală şi Hannah Montana e diva indiscutabilă a fetelor care aspiră la preadolescenţă.

Cât de branduit e copilul tău? Dacă nu te-ai gândit până acum, poate o faci după ce vezi trailerul unui documentar foarte recent, care pare extrem de interesant: Consuming Kids - The Commercialization of Childhood. Cine face rost de el să zică în gura mare :)

Ştiţi bine engleză?

Ştiu, e sadică rău reclama asta, dar e mortală :)

She's got your eyes

via Adbusters

Caut bonă

Dacă ştiţi o femeie serioasă, iubitoare de copii şi fără fiţe, care ar fi dispusă să mă ajute din toamnă cu copiii, aş rămâne recunoscătoare blogosferei :)

De ce atâta curăţenie? (2)

Ha ha, se pare că nu sunt singura obsedată că avem prea multe şi n-avem ce face cu ele:)

Le zice şi Exarhu, în stilu-i caracteristic: Bulendrele e viaţa mea.

S-ar zice că e ceva în aer :)

De ce atâta curăţenie?

Că tot mă muncesc în gând cu obiectele astea invadatoare, m-am gândit insistent în ultima vreme la modelul chiliei de călugăr.

Acolo totul e redus la esenţial: o masă, un scaun, icoane şi una-două haine. Dacă îmi întind gândul până la părinţii din deşert, nici măcar pe acestea nu le aveau. Sunt pilde în Pateric cu hoţi care nu găsesc nici măcar ce să fure dintr-o chilie de pustnic. Grija de multe nu are ce căuta în vieţile lor, şi aici dăm peste însăşi definiţia obiectului: ceva ce se înmulţeşte fără oprire (cancerigen, aş zice) şi ceva ce te umple de griji.

Curăţenia asta zilnică, pe care o începi şi o termini în zadar, este mândria unor gospodine, dar nu şi a mea... Pe mine mă seacă şi mă tâmpeşte. Jumătate din ziua mea se petrece căutând să pun la loc obiecte dislocate sau să fac loc pentru alte obiecte noi, în nădejdea că mai eliberez un pic spaţiul din apartament. Sunt pasionată de aruncat şi arunc orice mi se pare că nu mai e bun acum, în clipa în care am pus mâna pe el.

Urăsc maldărele de hârtii şi facturi, chitanţe şi bonuleţe, urăsc cursurile rămase din facultate, pe care nici nu mă îndur să le azvârl, dar nici nu ştiu ce aş mai face cu ele, urăsc hainele pe care poate o să le mai port şi pantofii cu toc de la nuntă, pe care poate doar Maria să-i mai încalţe într-un vis (că eu nu mă sui pe tocuri nici plătită).

Obiectele ne dau confort şi statut social. Obiectele ne fac sclavi şi nu mai avem vreme de Dumnezeu pentru că "Doamne, mi-am luat maşină şi trebuie s-o bag în service, am cămăşi multe şi stau necălcate de o săptămână, praful s-a strâns ghemotoace la colţuri şi nu pot lăsa casa în dezordine".

Da, ştiu, e o temă veche şi Baudrillard sărăcuţul o fi spus-o mai bine (sau Lyotard? scuze, îmbătrânesc şi uit). Dar a găsit cineva vreo soluţie pe care s-o fi şi aplicat? Îşi lasă cineva casa vraişte şi caută de suflet?

N-are nimic, luăm altul

Stârnită de entuziasmul cu care Anca a vrut să cumpere câteva ştergare vechi, m-am gândit de ce am simţit că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Aşa este, Irina Nicolau iubea (şi) kitschul datorită poveştilor pe care chiar şi un obiect kitsch le absoarbe în timp şi îşi mai îmbunează stridenţa. Aduna obiecte din cele mai diverse şi bizare pentru poveştile pe care acestea le cărau în spate. O pasiune un pic muzeistică, aş spune (sper să nu supăr pe nimeni dintre admiratorii Irinei).

Eu una nu cred că poţi cumpăra poveştile, aşa cum nu poţi cumpăra amintirile. Bluziţa roasă în coate şi decolorată de atâta purtat, pe care când o văd mă înduioşez pentru că s-au îmbrăcat cu ea şi Maria, şi Damian când a fost mic, şi Cosma acum, după atâţia ani, nu cred că spune ceva nici măcar unui prieten, darmite unui străin. Ursul cusut cu aţă roşie, în care bunică-mea îşi ţinea inelele rupte pe vremea lui Ceauşescu, şi pe care l-aş recupera cu mare drag dacă ar mai exista (ursul, nu Ceauşescu...), n-ar fi decât cel mult un imbold la nostalgie pentru vreun colecţionar de kitschuri.

Amintirile sunt personale. Ele se lipesc de obiecte, de oameni şi de vremuri cu discreţia şi fragilitatea cu care se desprin de noi. Dar rămân nevăzute şi nesimţite de altul, oricâtă bunăvoinţă şi drag ar avea să şi le improprieze.

Reversul medaliei este că nu prea mai apucăm să lipim amintiri de obiecte. Toate sunt noi şi toate se schimbă cu altele mai performante într-un timp prea scurt ca să mai acumuleze foiţele amintirilor noastre.

Bunicul meu nu înţelegea în ruptul capului de ce vroiam să-l convingem să-şi cumpere un aparat de ras mai performant. Folosea briciul străvechi, pe care îl tot lipea la mâner, şi care îndeplinea aceeaşi funcţie cu altul mai nou, dar care n-ar mai fi fost briciul lui.

Copiii noştri, din păcate, nu cred că au amintirea unei jucării anume, cu care să fi străbătut copilăria. "N-are nimic, luăm altul...". Damian îmi spune des fraza asta, cu nonşalanţa unui veteran consumerist. Eu însămi mă simt cotropită de obiecte anonime, de care nu mă leagă nimic, şi pe care abia aştept să le arunc la prima curăţenie generală.

Da, duc dorul unor obiecte cu poveşti. Dar poveştile mele.

P.S. Anca, scuze, comentariul ăsta ar fi fost prea lung pe blogul tău :)

Lumea văzută cu creionul

Dan Perjovschi, fragmente din What happened to us (2007).

Prin fereastra temniţei

Deoarece în ultima vreme nu am mai găsit timp suficient pentru blog, mă străduiesc ca măcar în weekend să am aici un musafir :)

Astăzi vă invit pe toţi să faceţi cunoştinţă cu Sfântul Nicolae al Serbiei.

Miercuri, 8 Aprilie 2009, la ora 18, Editura Predania organizează la Bucureşti, împreună cu Seniorii Ligii Studenţilor, lansarea cărţii "Prin fereastra temniţei" a Sfântului Nicolae Velimirovici şi vizionarea filmului documentar "Sfântul Nicolae al Serbiei."Vor vorbi Părintele Constantin Lazăr, Gheorghe Fedorovici, publicist, şi Elena Dulgheru, critic de film.Evenimentul va avea loc în Aula Magna a Facultăţii de Drept, Bd. Mihail Kogălniceanu nr. 36-46, Bucureşti.

Un scurt fragment din documentarul despre acest sfânt puţin cunoscut, dar cu o apariţie explozivă - aşa cum este întotdeauna sfinţenia: aici.

Evadarea e viaţa mea

Pare firesc să trăieşti în oraş şi să îţi doreşti să fii mereu în altă parte. Marea majoritate pare să considere asta un concept valabil doar în timpul executării programului de concediu.

Schizofrenia în care suntem încurajaţi să ne complacem e mediul perfect pentru dezvoltarea microbului monotoniei. Rupem lanţul doar în week-end, la team-building sau în concedii. Şi atunci cu grijă, că duşmanul de la resurse umane pândeşte tot timpul.

Citeşte mai departe tot articolul.

via Răzvan Exarhu

Unplugged kids

Săptămâna asta am fost cu adevărat scoşi din priză - mai ales eu :)

D. a avut interdicţie la net din cauza unei boacăne, aşa că ne-am distrat de minune. L-am lăsat să gătească (pasiunea lui) şi am încercat să mă bag cât mai puţin peste el - urăşte asta, şi are dreptate. Aşa că băiatul a făcut două zile la rând cornuleţe şi biscuiţi de post - o minunăţie, l-am ajutat doar la frământat coca, în rest s-a descurcat singur-singurel. Aseară a recidivat şi a făcut pizza (de fapt, am făcut două, eu pe prima, el a tras cu ochiul şi a făcut-o pe a doua). Nu am poze cu pizza, dar am o poză cu ultimii trei biscuiţi, salvaţi de mine special pentru blog :)

C. scrie toată ziua, e pasiunea lui. Bine, e mult spus "scrie" la 1,6 ani, dar mâzgăleşte cu atâta meticulozitate şi silabisind în şoaptă atât de concentrat, încât ai crede că scrie şi citeşte în acelaşi timp :)

Maria a fost ceva mai bine, dar se pare că e turtită de răceală (la ea, dacă nu îi curge nasul sau nu are febră, chiar nu ştiu ce o doare sau dacă o doare). Aşa că mai toată săptămâna a umblat în braţe cu borcanul muzical din imagine, care pe ea o consolează şi pe mine mă enervează :(

Leapşa de la Anca

Anca m-a lepşuit, dar am tras puţin de timp :) Am vrut să pun câteva poze relevante, dar uite că nu le mai găsesc :( Prin urmare, o să dau doar titlurile unor poze virtuale. Deci uite ce mă face pe mine să zâmbesc:

1. Damian cântând fericit "Deşteaptă-te, române!" în vestiarul de la şcoală, după ora de înot

2. Cartofii scoşi din cămară de Cosma şi aranjaţi cu grijă pe canapeaua din sufragerie

3. Eu scriind absorbită la calculator şi în spatele meu, Maria cu cearceaful în cap aşteptând nemişcată să mă întorc

Merge? :)))

Dau leapşa mai departe mamei lui M.

Something funny

Blogul meu a devenit cam morbid în ultimele luni (nu că aş fi vrut), aşa că e vremea să mai facem şi lucruri inutile şi haioase. De pildă o leapşă, primită de la Degeţica.

Care sunt lucrurile pe care nu ţi-ar plăcea să le vezi în veci la tine în casă (amenajări interioare, decoraţiuni, etc)?

Pornesc zicând că nici nu am la mine în casă astfel de lucruri. Stau (încă) la bloc, dar ne-am făcut un cuib tare cald şi primitor :) Iar starea de bine dintr-o casă cred că o dă duhul casei, felul în care cei ce o locuiesc îşi rezolvă problemele, neînţelegerile, ciocnirile. O casă în care pluteşte o tensiune nerezolvată e o casă urâtă, oricât de trendy ar fi împodobită.

So...

-nu îmi plac interioarele sobre, moderniste, neomoderniste, etc, etc, cu metal, sticlă sau variaţiuni de alb-negru. Mă deprimă, îmi dau senzaţia de office, parcă mă duc să dau un interviu.

-nu îmi plac interioarele care suplinesc perfect lipsa exteriorului...asta e o mare problemă...stau la bloc, aşa că vrând-nevrând, avem tot ce ne trebuie în prăvălie, dar dintotdeauna mi-am dorit să am o casă care să nu mă absoarbă atât de mult încât să nu mai ies din ea.

Dacă n-ar fi soţu', aş renunţa cu drag şi furie la teveu, dar înţeleg un pic nevoia de a te spăla pe creier în faţa ecranului când vii acasă după o zi obosită...sau poate nu? În fine, ecranul ăsta e şi el una din chestiile are suplineşte exteriorul - plimbările în aer liber, ieşitul prin oraş, întâlnirea cu prietenii.

-nu mă simt în largul meu în case care strălucesc de curăţenie, ordine şi disciplină. Sigur, îmi place ordinea şi curăţenia, dar în limitele bunului simţ, adică pun mai presus de toate libertatea copiilor de a se juca în cutia asta de chibrit în care stăm decât să-i pun să stea smirnă ca să nu deranjeze casa.

De-asta înnebunesc când mă duc pe la ai mei, care au cultul detaliului şi perfecţiunii, şi trupa noastră de 3 copii e o vijelie care le răvăşeşte criteriile, standardele, calmul/stresul... Recunosc că eu îl las pe Damian să joace fotbal în casă (sigur, joacă cu tati, cum altfel?), ceea ce pentru ai mei e o impietate. Nu mai departe de anul trecut ne-a picat caloriferul din sufragerie, bătut şi şutat bine de nişte luni bune :)

-a, şi nu suport animale în casă. Sorry pentru iubitorii de animăluţe, dar chiar mi se pare că e o distorsiune şi a vieţii lor, şi a vieţii noastre.

Cam asta e lista cu ce nu îmi place. Ce îmi place se poate rezuma pe scurt prin: materiale naturale, multă culoare (variaţii de verde, roşu, galben, portocaliu, maro, cărămiziu, etc) şi o vagă senzaţie de nefinisat/lucru manual.

Mersi, Sabina! Le provoc să răspundă la leapşă pe Michele şi Michi :)

O glumă proastă...

...sper.

Adică nimeni nu cred că se distrează la faze ca cea pe care am găsit-o aici de fecior de bani gata, care vrea să-i dea peste bot lu' tac-su şi s-arate ce bine îi pare c-o să-l mănânce viermii şi-o să-i putrezească tricoul cu Che Guevara.

Ştiu, n-are legătură nici cu Maria, nici cu ABA, dar sunt încă siderată de nonşalanţa cu care se bagă bani în campanii de o imbecilitate dureroasă.

Dar de un autobuz ABA ce ziceţi? "You probably have no money to pay for your child's therapy. So stop worrying and have another child."

Cam aşa se bucură şi tinerii noştri umanişti de lipsa lui Dumnezeu. Ca nişte copii spălaţi la creier.

Relax!

Hei, mi-am amintit de un cântecel superhaios descoperit de Anca pe net. Se recunoaşte cineva? Că eu cam da :) Şi ştiţi când mi-am dat seama desăvârşit de asta? Săptămâna trecută, când Maria mi-a spus pentru prima dată "M-ai înnebunit. La cap." :)))

Aşadar, dragi mămici cicălitoare, vă invit să ascultaţi Mom Song, pe uvertura de la William Tell. Relax!

Time-out pentru mami

Am obosit să mă gândesc non-stop la Maria. Pur şi simplu.

Off topic

Un deviaj, dacă îngăduiţi... Nu sunt obsedată de alăptare, dar pentru că pe al treilea copil am reuşit să-l alăptez cu adevărat, obişnuiesc să meditez din când în când la relaţia care se creează într-o astfel de împrejurare.

Mai precis. Am înţeles (prin ricoşeu) de ce comuniunea supremă cu Dumnezeu aici, în viaţa noastră, este împărtăşania. Când bebe plânge, ştii că îi e foame, dar mai ştii şi că te vrea pe tine...tu eşti hrana lui, tu eşti alinarea lui...cele două se confundă într-un fel incredibil...bebe se calmează când te mănâncă pe tine... şi mi s-a părut minunat că poţi avea acces la Dumnezeu fără intermediari, "mâncându-L" şi alinându-te... Dumnezeu nu lucrează cu jumătăţi de măsură, cum ar zice Steinhardt, nu lasă vreo poţiune magică sau intermediar ...Se dă pe Sine, întreg şi fără menajamente.