Talionul behaviorist

De mult mă roade o neîncredere care ia proporţii faţă de legea fundamnetală din ABA (şi, prin extensie, din behaviorism): antecendent-comportament-consecinţă.

Spus în cuvinte de oameni normali, asta înseamnă că orice comportament are un antecendent care îl declanşează şi o consecinţă care îl întăreşte. Umblând fie la antecedent, fie la consecinţă, modifici un comportament.

Există consecinţe naturale. De exemplu, dacă un copil nu vrea în ruptul capului să-şi pună mănuşile în mâini, renunţi la cicălit şi laşi să lucreze consecinţa naturală: îi îngheaţă mâinile şi aşa o să vrea să-şi pună mănuşile (la Maria nu ţine, nici dacă dârdâie şi are mâinile roşii de ger nu stă cu mănuşile în mâini...).

Există şi consecinţe care pot fi căutate. Dacă plodul se poartă urât, îi poţi tăia calculatorul pe ziua respectivă. Dacă nu vrea să stea la masă când îl chemi, nu-i mai dai să mănânce până la următoarea masă. Sau, ca să fim mai optimişti, dacă ia un zece la şcoală sau face un gest frumos, îl scoţi la o prăjitură :)

Ceea ce am observat însă în mod practic este că de cele mai multe ori rişti să reinventezi legea Talionului şi să te intri în războaie inutile cu copiii. "Ai făcut asta, plăteşti" devine curând o dictatură a consecinţelor. Nici la Maria, nici la Damian consecinţele nu funcţionează ca la carte.

Dacă pe Damian îl fac să "plătească" pentru fiecare greşeală/prostie, dezlănţui crize fără sfârşit, din care ieşim amândoi cu nervii ferfeniţă. Îl doare atât de tare că m-a supărat, încât nu-l mai interesează consecinţa şi se crizează progresiv cu fiecare minut care trece (în ideea că nu mai are oricum nimic de pierdut, de vreme ce m-am enervat). Dimpotrivă, suspendarea consecinţei - adică momentele când îl iert şi încerc să fiu bună cu el în ciuda faptului că mă supără - par să dea roade mai bune pe termen lung.

Cu Maria nu am reuşit să modific nici un comportament negativ major. Bobârnacul pe care l-am inaugurat acum două săptămâni a eşuat, pentru că s-a transformat şi el într-un război "care pe care". Şi cu el eu am pus cruce nu numai aversivelor, ci şi intervenţiilor comportamentale gândite de psihologi.

Concluzia mea este că orice perspectivă care se suprapune celei creştineşti sau o exclude e falită. Şi pentru că eu nu mai trăiesc după legea Talionului, ci după cea a iertării, încetez să mă mai supun Consecinţei. Am decis ca fiecare zgâriat/ciupit/mormăit/muşcat, etc al Mariei să fie pentru mine un reminder al neputinţei mele - nu a ei. Şi mintea mea să alerge acolo unde trebuie. Nu degeaba spunea mereu părintele Paisie că atunci când te supără cineva, să te gândeşti că dacă tu ai fi avut o stare duhovnicească mai bună, l-ai fi schimbat şi pe omul acela.

So now it's between You and me.

O fetiţă asediată

Ciufulită, sălbatică, oarbă, surdă, mută. Ea e fetiţa.

Încăpăţânată, inventivă, un pic sărită. Ea e profesoara.

Din întâlnirea lor ies scântei. Fetiţa se împotriveşte, nu înţelege nimic, nu vrea să fie trasă din întunericul netot şi cald în care a cuibărit-o boala. Profesoara nu are vreme să-i fie milă, ci pune scara şi ia cu asediu ghemotocul ciufulit.

Asta e pe scurt, intriga din "The Miracle Worker". Un film vechi, dar uimitor de proaspăt şi captivant. A luat şi Oscar la vremea lui, pentru cine contează criteriul ăsta. Personajele reproduc o istorie adevărată: întâlnirea dintre celebra Hellen Keller (fetiţa oarbă şi surdo-mută care ajunge o personalitate)şi Anne Sullivan (profesoara care a învăţat-o să vorbească, să scrie şi să citească).

Filmul e fantastic pentru că nu are nimic din dulcegăria şi didacticismul livrate de obicei de astfel de teme în filmele americane. Dimpotrivă. S-ar putea să smintească un pic pentru că e foarte... ABA. Chiar aşa! Sunt scene uluitoare de terapie acolo, de înfruntare a crizelor de tantrum, de manevrare a recompenselor, de învăţare a cuvintelor.

Ce face profesoara chemată să ajute copila, dar incapabilă să lucreze din cauza "milei" şi răsfăţului părinţilor? Tace respectuos şi se supune obiceiurilor casei? Ho ho. Când vede cum fetiţa înfulecă din farfuria tuturor celor aflaţi la masă, fără ca aceştia să crâcnească, îi dă pe toţi afară, încuie uşa şi nu iese până când fetiţa nu se aşează pe scaun şi nu mănâncă singură cu linguriţa.

Un balet încrâncenat de sunete şi atingeri face loc în cele din urmă întlnirii miraculoase cu lumea cuvintelor. Filmul se opreşte aici, la fântâna unde se face declicul major al fetiţei şi unde învie pofta ei de a şti cum se numesc toate lucrurile din jur.

În realitate, întâlnirea dintre Hellen Keller şi Anne Sullivan a fost de-o viaţă. Au trăit una lângă alta timp de 49 de ani. Asta spune multe despre meseria de terapeut, nu?

Cine vrea, poate găsi filmul în mai multe părţi pe youtube. Cine are alte surse, îl poate găsi şi altfel :)

Bobârnacul terapeutic

Cred că am mai scris pe undeva pe blog despre comportamentele cele mai enervante ale Mariei: zgâriatul şi mormăitul. Zgâriatul e pentru toţi (mai puţin tati), mormăitul e doar pentru mine. Cu dedicaţie specială, ce să mai! Ne-am gândit şi răzgândit de vreo 2 ani cum să rezolvăm problemele astea şi nu am ajuns la nici o concluzie eficientă. Nici ignorul, nici time-out-ul, nici atenţie din belşug în momentele bune, nici cearta, nici retragerea recompensei în momentul apariţiei comportamentului, nimic nu a mers. Am încercat şi să îi cerem noi să zgârie (în ideea că nu va mai fi aşa funny dacă nu mai e un gest interzis), am mai ciupit-o şi eu subtil alte dăţi. Degeaba.

Mai erau de încercat aversivele, pe care toată lumea le urăşte şi din cauza cărora ABA avea cândva faimă de tortură pentru copil (my God!). Dar ce-aş putea încerca care să fie şi eficient şi nici să nu aducă a bătaie? Ei bine, Diana (terapeuta Mariei) a avut o idee genială. Şi-a amintit cât o enervau bobârnacele cu care o trezea fratele ei din somn pe vremuri. Chiar, un bobârnac nu doare, dar pişcă şi e suficient de neplăcut ca să asociezi ieşirile tale cu o consecinţă negativă.

De câteva zile îi aplic Mariei câte un bobârnac peste nas ori de câte ori mă zgârie sau mormăie şi îi spun tăios: "Nu mormăim!" sau "Nu zgâriem!". Atât. Cred că o să renunţ şi la contactul vizual, pentru că e o mică provocare la război în care îi place să se angajeze. La început, Maria a rămas uimită, acum îi mai vine să râdă câteodată, dar depun aici mărturie că mormăie şi zgârie mult mai puţin!

Dacă o dezvăţ de grozăviile astea, îi ridic statuie Dianei. Sau bobârnacului?

Un nuştiucum şi-un nuştiuce

Nu mai scrii şi tu nimic pe blog?, mă întreabă soţu'. Păi, uite că nu mai scriu. Nu mă stresează nici ratingul, nici traficul, nici alte criterii de succes. Scriu când am ceva de spus, altfel îmi văd de ale mele, care sunt muuuulte...

Mai toată ziua mea se desfăşoară strângând hainele aruncate prin toată casa (deşi seara sunt la loc), spălând vase, făcând mâncare, mergând la cumpărături, alergând după Cosma, luându-l pe Damian de la şcoală, certându-mă cu Damian că nu aude ce-i spun, crucindu-mă de trăznăile lui Cosma, lucrând la vreo redactare/traducere, etc.

Apropo de Cosma, ieri m-am întors de la cumpărături, am lăsat plasele la uşă şi m-am dus să mă schimb în hainele de casă înainte de a intre în bucătărie să aranjez totul. Când m-am întors, Cosma deja cotrobăise în pungi, scosese detergentul de vase, turnase cam un sfert din sticlă în mijlocul casei şi tropăia cu picioruşele lui mititele în spuma care se formase şi făcea un discret plici-plici :))

Cât despre Maria, trenul ei l-am cam pierdut şi încerc din greu să mă (re)urnesc din loc. Mi-am propus să mă pun iar pe studiat, am un teanc frumuşel de cărţi aduse de Corina pentru limbaj (în principal din zona Verbal Behaviour Approach) şi trebuie să mă apuc de treabă. Sper să îmi vină idei strălucite şi să mă mobilizeze iar, că simt cum resemnarea îmi dă târcoale.

Până una alta, lucrurile pe care trebuie să le rezolvăm urgent cu Maria, pentru că sunt cele mai stresante, sunt:

1. zgâriatul, care a atins din nou culmi paroxistice (nu ştiu care e misterul acsetui comportament care vine şi pleacă după legi numai de el ştiute...)

2. răsturnatul obiectelor de pe masă. Nu am curaj să mă ridic nici 2 secunde de lângă Maria când mănâncă, pt că răstoarnă fie farfurie, fie paharul, fie apucă altceva de pe masă şi le scutură până le înnebuneşte (de ex. solniţa) sau scoate toate şerveţelele din cutie.

3. scosul limbii la Cosma. E un mod al ei de a se juca cu el (scoate limba şi vocalizează foarte mult, desigur, nearticulat), dar a devenit foarte stresant pt Cosma şi foarte neplăcut în public.

1 şi 3 ţin de comportamente, 2 se datorează în mare parte motricităţii defectuoase. Având în vedere că nu mai cred în tehnicile comportamentale clasice (le-am încercat şi au dat greş sau au avut succes o perioadă limitată), aştept să vină un gând genial de undeva.

În concluzie, de-asta nu mai scriu, pentru că în capul meu sunt prea mulţi nuştiucum şi nuştiuce.

De ce nu ascultă copiii? (2)

Ziceam acum două zile că motivele de bază ale neascultării, după părerea mea, sunt unele genetice (temperamentul copilului) şi psihologice (nevoia de a testa limitele - motiv valabil doar la copiii mici! şi oglindirea stărilor părinţilor - acest din urmă motiv a reieşit din discuţiile de la comentarii).

Ei, dar mai există şi un alt factor - esenţial, dar niciodată luat în seamă (excepţie fac persoanele care citesc :)). Sufletul copilului, ca al oricărui adult, este un teatru de război nevăzut. Deşi este ocrotit în pruncie de harul Botezului, pe măsură ce creşte, copilul învaţă să cunoască răul. Văzându-ne pe noi, văzând alţi copii, învaţă să se răstească, să dea cu picioarele, să ia jucăria altuia, să mintă, să vorbească urât. Să-şi facă voia lui.

Şi copiii, ca şi noi, sunt prinşi în lupta asta nevăzută pe care o ducem pentru mântuire. Iar neascultarea este motivul de căpetenie pentru care Adam a fost alungat din rai. A-ţi face mereu voia ta este drumul sigur către împietrire, aroganţă, iubire de sine şi tot ce vreţi. Nu degeaba toţi sfinţii au insistat până la epuizare că singura care te mântuieşte este ascultarea/smerenia. Şi că binecuvântarea părinţilor este o pavăză greu de străpuns de Cel rău.

Dar o asemenea atracţie spre neascultare este cu mult peste puterile lor de înţelegere. Nici de la 7 ani în sus nu e foarte uşor de priceput. Plus că necesită enorm autocontrol, pe care un copil cu greu îl are (mai ales cei năbădăioşi din fire).

De-asta cred că, dincolo de teorii psihologice şi tehnici de lucru, relaţia cu copilul nu se poate îmbunătăţi decât prin rugăciune.

Cineva îmi spunea mai demult să zic mai bine o rugăciune în gând şi să tac atunci când mă enervează bărbatu' decât să mă iau la ceartă şi să nu ajung nicăieri. E perfect valabil şi la copii. Când o iau razna şi vezi că orice le-ai zice le intră pe o ureche şi le iese pe alta, mai bine taci şi roagă-te în gând să se liniştească.

Ah, dar cine mă învaţă şi pe mine să-mi ţin gura în momentele esenţiale?

De ce nu ascultă copiii (1)

E, şi cum ziceam, ca să ţinem balanţa între disciplină şi iubire, ar trebui să pricepem de ce ăştia micii/marii nu ascultă :).

Primul răspuns e foarte limpede şi a fost dat de toţi psihologii: copiii habar nu au când aterizează în lumea noastră care sunt mecanismele ei de funcţionare - regulile. Şi habar nu au că trebuie să se supună acestor reguli. Le învaţă treptat, în principal încălcându-le :) Şi cum descoperă că un anume gest a enervat-o pe mami, îl repetă cu insistenţă, să vadă până unde poate merge. Cu alte cuvinte, copiii testează limitele. Neascultarea lor (când sunt mici, până în maxim 5 ani) e o formă de cunoaştere a lumii (paradoxal) şi de manifestare a independenţei.

Pe urmă, lucrurile se complică. Intră în joc în mod cert temperamentul fiecărui copil. Mă uit la Cosma al meu (1,6 ani) cât de liniştit şi blând este - deşi are, desigur, momentele lui de încăpăţânare. Dar acceptă repede regula şi nu se supără foarte tare. Este de ajuns să-i spun o dată pe un ton neutru, dar ferm, cum stă treaba, şi deja ŞTIE.

Ei bine, când avea 1,6 ani, Damian începuse deja să ia palme la funduleţ :(( Mi s-ar părea o barbarie acum să îl altoiesc pe Cosma, dar ţin minte că atunci eram disperată cu Damian, care făcea crize de furie în toată regula, se mai dădea şi cu capul de podea, şi nu se putea linişti cu nimic, nici cu ţinut în braţe, nici cu vorbe frumoase, cu nimic! Şi mai rău, ţin minte că îl apucau uneori manifestările astea de independenţă în situaţii-limită pentru mine, când numai cu o palmă la fund mai rezolvam ceva - de exemplu, traversam strada, Maria pe atunci nu mergea, era în cărucior, pe el îl ţineam de mână, şi se trântea în mijlocul străzii taman când venea spre noi o maşină...

Bagajul ăsta genetic, să-i zicem, (temperamentul) este clar un factor care înlesneşte sau dimpotrivă, îngreunează adaptarea copilului la reguli. Un copil îndărătnic va avea mai mult de luptat cu sine însuşi în viaţă - şi poate pentru asta chiar merită mai multă înţelegere şi compasiune...

Chiar în seara asta am dat peste un sfat al Sfântului Teofan Zăvorâtul către o mamă care se plângea de fetiţa ei:

"Să ştiţi că îndărătnicia vesteşte deseori o voinţă tare, iar asta nu-i o trăsătură rea. Trebuie să aveţi însă înţelepciunea de a o înrâuri în aşa fel încât ea să nu bage de seamă că i se porunceşte şi să facă ceea ce doriţi dvs ca din proprie iniţiativă. Domnul să vă dăruiască pricepere.

De ce asemenea cruce întrebaţi? Ca să vă smerească şi să vă alunge gândurile de trufie. Pe deasupra, ca să vă amintiţi mai des cât de îndărătnici suntem noi înaintea Domnului atunci când în locul voii Lui ne supunem poftelor proprii şi cât de neplăcut este acest lucru lui Dumnezeu."

Disciplină şi iubire (1)

Discuţia despre educarea/disciplinarea copiilor s-a cam aprins, şi simt nevoia să separ un pic firele de discuţie. Cred că sunt câteva probleme care merită dezvoltate pe îndelete:

- motivele pentru care nu ascultă copiii (sau mă rog, cele mai importante, din punctul meu de vedere)

- metodele de disciplinare (aici ne înfigem în terapia comportamentală :)) - care sunt, cât de eficiente şi în ce condiţii.

Dacă în seara asta reuşesc să găsesc o jumătate de oră de linişte, promit să scriu despre motivele neascultării (în opinia mea, desigur). Dar acum Damian îmi dă târcoale pentru cele 30 de minute pe zi de screen time :), iar Maria îmi cară tot felul de cărţi în cap sau în poală şi mă roagă să-i citesc. E cazul să mă ridic de pe scaun şi să dau shut down, nu?

Pe noi cine ne disciplinează?

Am să public sub formă de postare răspunsul unui prieten bun la articolul precedent, cel cu milităria :) Dincolo de faptul că este echilibrat şi subtil, îmi pregăteşte terenul pentru felul în care vroiam să continui discutarea problemei disciplinării copiilor - o problemă care mă macină îndelung, recunosc. Mulţumesc, M!

Ti-am tot citit postarea in incercarea de iti/imi da un raspuns si nu cred ca am reusit. Stiam oricum ca dpdv al autoritatii parentale sunt o catastrofa.

Eu cred ca n-ai avea nicio dilema daca, asa cum spui, ti-ai putea pastra rabdarea si n-ai reactiona inainte de final printr-o descarcare nervoasa. Numai Dumnezeu reuseste chestia asta cu noi oamenii, niste copiloi pe care nu ii poti duce cu forta in camera lor. In ultima instanta sa zicem ca i-ai putea baga acolo, dar scena incepe deja sa miroasa a carcera.

Deci, din experienta mea, copiii au mai multa rezistenta ca noi in insistenta decat avem noi adultii in rabdare. La mai mult de 30 de minute de foc de mitraliera continuu dupa zile intregi de asediu cu rafale sporadice eu cedez. Si asta in cea mai buna dintre situatii. In general ma rastesc la ei scurt si fara noima, oricum infricosator, la care sunt doua continuari: 1. ori ei incep sa planga de-adevaratelea, cred ca de rusine si de neputinta de a fi altfel, dupa care ii iert si razboiul inceteaza pentru o vreme. Sau 2. nu reusesc sa fiu indeajuns de impunator, ei continua tirul si atunci eu ma supar de-adevaratelea (imi pare rau ca mi-am pierdut firea si simtul ratiunii) si nu mai pot rosti nimic o vreme. Repaus vocal. Galagia din jurul meu atunci se pierde in eter, devin prea indepartat ca sa ma mai afecteze balamucul din jur. Atunci ei simt ca m-au covarsit si din mila ca la un om cu un betesug vin si ma mangaie ca sa imi treaca. Iar mie imi trece greu, cam asa ca mamei lui Nica a Petrei.

Evident ca cu povestea asta nu ti-am oferit nicio solutie. Am insa o metoda prin care sper ca intr-o zi sa gasesc un raspuns: ma tot gandesc la cum face Dumnezeu cu mine ca sa ma aduca spre bine si sa ma inspir din asta. Si cred ca aici fiecare parinte gaseste raspunsul lui neasemuit. Pe al meu cred ca l-am gasit doar ca e atat de greu de aplicat, incat uneori pare imposibil.

Oricum un lucru mi-e clar: e o prostie sa am pretentia sa obtin de la copiii mei mai mult decat face El cu mine ca sa ma aduca spre bine. Ar fi vanare de vant.

Dăm milităria jos din pod...

...sau încercăm să îmbunătăţim relaţiile părinţi-copii :) (în limbaj politically correct).

Citesc de ceva vreme cartea "1-2-3 Magic. Effective Discipline for Children 2-12", pe care o căutam de multişor. O am într-o variantă xeroxată şi îmi prinde tare bine în clipele (rare) când am răgaz să o studiez.

Motivul? Sunt cam debusolată în relaţia cu băiatul meu mare, de 7 ani. E un copil extrem de deştept, sufletist şi tot ce vreţi, dar mult prea exuberant/turbulent/gălăgios/încăpăţânat etc pentru puterile mele. Orice cerinţă din partea mea este negociată de el la sânge, şi ori cedez eu (el niciodată! e un precupeţ înnăscut!), ori se lasă cu scandal şi nervi. Nu îl pot constrânge decât prin pedepse (cost-response, cum s-ar zice în terapia comportamentală), dar mi s-a acrit şi mie de strategia asta, mai ales că într-o zi a început să-mi spună cum se gândeşte el să-şi pedepsească plozii când i-o avea!!

Acum, să nu vă imaginaţi cine ştie ce abuzuri din partea mea :), singura pedeapsă care "merge" este să-i tai calculatorul ... Funcţionează aşa de bine, încât mă sperie...Adică mă sperie puterea pe care o are asupra lui ecranul. Deşi nu îl las mai mult de o jumătate de oră pe zi la calculator, este literalmente înnebunit şi negociază orice minut ("am fost la baie", "s-a blocat", "nu s-a încărcat", etc etc) ca să mai stea un pic în plus.

Ei, şi cum ziceam, caut să-mi schimb modul de abordare. Încerc din răsputeri să-l laud când face ceva bine (dar cum vede că îl laud, mă întreabă fremătând dacă pentru asta îl las o jumătate de oră în plus la calculator, şi iar intru în bucla din care nu se iese decât cu ceartă...).

Uff, e tare complicat să ai copii mari...Ştiu, i-ar trebui o curte, că bate toată ziua minge în casă, are foarte multă energie, nu e genul care să stea să coloreze/lipească, etc, dar nici nu ştiu ce să fac în situaţia dată, cu Maria aşa cum e şi cu Cosma printre picioarele mele.

Şi ca să închei, am terminat prima jumătate din carte, cea care se ocupă de managementul comportamentelor care vrem să înceteze ( de exemplu, urlete, tăvăleli, răspunsuri urâte, etc). Se merge pe ideea de numărat până la 3 (cu 15 secunde pauză între 1, 2 şi 3, ca să-i dai copilului timp să se oprească), apoi time-out - nu s-a potolit, îl duci frumos în camera lui şi îl laşi acolo câteva minute singur. Cheia este SĂ NU ŢIPI şi SĂ NU TE ENERVEZI, altfel totul se duce de râpă.

Mda, aici e aici, e greu să-ţi ţii nervii...

Şi mai e ceva: ce faci când e prea mare ca să-l duci în camera lui dacă el se împotriveşte?