Evadarea e viaţa mea

Pare firesc să trăieşti în oraş şi să îţi doreşti să fii mereu în altă parte. Marea majoritate pare să considere asta un concept valabil doar în timpul executării programului de concediu.

Schizofrenia în care suntem încurajaţi să ne complacem e mediul perfect pentru dezvoltarea microbului monotoniei. Rupem lanţul doar în week-end, la team-building sau în concedii. Şi atunci cu grijă, că duşmanul de la resurse umane pândeşte tot timpul.

Citeşte mai departe tot articolul.

via Răzvan Exarhu

Duios Tatiana trecea

Corina e cu Ica. Ica are o carie. Caria e mare.

Rică e cu Romică. Rică are o rană.

Ţicu şi Tanţa văd un ţânţar care înţeapă.

Horia hoinăreşte cu Haiduc când nu sunt la horă.

Zoica udă din zori zorelele şi zambilele.

Tatiana trece tocmai acum pe trotuar.

Nu e o glumă. Şi nici Lecţia lui Eugen Ionescu. Sunt fragmente din Abecedarul de clasa I.

Copiii le copiază în caiete. Caietele lor mari, care nu înţeapă. Stiloul scârţâie, pesemne s-a golit. Să-l umplem, mama, şi să mai citim despre Vasile, vărul lui Viorel, vecin de pagină cu Laura şi Lică. Lică are liliac, iar Rică are o rană. Ah, s-o astupăm cu zambilele Zoicăi, prietena lui Zizi, care zâmbeşte prin zarva din zăvoi.

Liber şi neînghiontit de nimeni, D. a scris azi o frumoasă propoziţie cu cuvântul "zor": Azor aleargă de zor în zori.

De ce m-am crispat? Pentru că nu era în Abecedar?

Nu-i nimic, este primul pas spre doctoratul total, care începe, nu-i aşa, cu percepţia aliteraţiei şi a felului în care sunetul e prins de aripi în zbor. Prin urmare, când te hotărăşti să articulezi, se recomandă, pe cât posibil, să ridici foarte sus gâtul şi bărbia, uite-aşa, şi să-ţi arunci gâtul spre fereastra cea mai apropiată, căci tocmai atunci s-ar putea să treacă cineva pe trotuar...

Ţuţu, motanul lui Ţicu. Sau poate Tatiana.

Unplugged kids

Săptămâna asta am fost cu adevărat scoşi din priză - mai ales eu :)

D. a avut interdicţie la net din cauza unei boacăne, aşa că ne-am distrat de minune. L-am lăsat să gătească (pasiunea lui) şi am încercat să mă bag cât mai puţin peste el - urăşte asta, şi are dreptate. Aşa că băiatul a făcut două zile la rând cornuleţe şi biscuiţi de post - o minunăţie, l-am ajutat doar la frământat coca, în rest s-a descurcat singur-singurel. Aseară a recidivat şi a făcut pizza (de fapt, am făcut două, eu pe prima, el a tras cu ochiul şi a făcut-o pe a doua). Nu am poze cu pizza, dar am o poză cu ultimii trei biscuiţi, salvaţi de mine special pentru blog :)

C. scrie toată ziua, e pasiunea lui. Bine, e mult spus "scrie" la 1,6 ani, dar mâzgăleşte cu atâta meticulozitate şi silabisind în şoaptă atât de concentrat, încât ai crede că scrie şi citeşte în acelaşi timp :)

Maria a fost ceva mai bine, dar se pare că e turtită de răceală (la ea, dacă nu îi curge nasul sau nu are febră, chiar nu ştiu ce o doare sau dacă o doare). Aşa că mai toată săptămâna a umblat în braţe cu borcanul muzical din imagine, care pe ea o consolează şi pe mine mă enervează :(

Fabrica de fericire

Că tot sunt într-un anti-freudian mood :), mi-am adus aminte de un documentar senzaţional pe care l-am văzut anul trecut, The Century of the Self.

Dezavantaje:

• Nu e genul conspiraţionist care mai circulă pe bloguri :)


• Este în engleză, fără subtitrări (pentru cine ştie un pic de engleză, menţionez totuşi că este vorbit într-o engleză britanică impecabilă, mai uşor de înţeles)


• este lung: are 4 episoade, fiecare durează câte o oră.

Avantaje:

• este un documentar BBC exploziv


• oferă foarte multe imagini de arhivă de la începutul secolului XX


• pune istoria recentă într-o perspectivă inedită

Pe scurt, documentarul face legătura între apogeul psihologiei freudiene şi naşterea societăţii de consum. Mai precis, americanul care a dezvoltat noţiunea de public relations şi de consum în America a fost un discipol înfocat al lui Freud şi s-a bazat pe ideea de subconştient colectiv pentru a declanşa febra consumului: cumperi nu pentru că ai nevoie, ci pentru a te exprima pe tine însuţi, pentru a-ţi exprima sinele ascuns.

Ehei, iubirea de sine nu e ceva nou, cineva pus pe rele ne gâdilă mereu sinele :) Dar o asemenea celebrare a sinelui şi a puterii lui ca în secolul XX este într-adevăr, fără precedent.

Iată primul episod al documentarului, cu subtitlu Hapiness Machines. Fiecare parte are câte 10 minute:

-descarcă partea I

-descarcă partea a 2-a

-descarcă partea a 3-a

-descarcă partea a 4-a

-descarcă partea a 5-a

-descarcă partea a 6-a

Later edit: titlurile următoarelor trei episoade sunt:

The Engineering of Consent

There Is a Policeman Inside All Our Head: He Must Be Destroyed

Eight people Sipping Wine In Kettering.

Dacă există cerere, o să caut linkurile şi pentru aceste episoade :)

Amelie nu a făcut crize de tantrum

Există un curent foarte puternic în cărţile de creştere a copilului care vine pe filieră psihanalitică şi care caută vinovăţii trecute care să explice defectele prezentului. Mai pe scurt, părinţii şi anumite evenimente din copilărie determină şi explică felul în care se manifestă/gândeşte/simte copilul.

Mama nu l-a ţinut în braţe suficient. L-a pus prea devreme în premergător :) Nu i-a vorbit când era în burtică. A plecat în concediu şi nu l-a luat şi pe el. L-a lăsat să-l crească bunicii. Tatăl îl trăgea de ureche când făcea prostii. Mama n-a dormit cu el în pat. A fost prea stresată şi de-aia face acum copilul circ toată ziua. Etc.

Dar şi părinţii au fost nişte copiii cândva, nu? Şi atunci felul în care se manifestă ei se datorează modului în care părinţii părinţilor s-au manifestat. Iar bunicii, săracii, n-au nici o vină, că străbunicii au călcat strâmb. Şi uite aşa facem o leapşa înapoi în timp, din părinte în părinte, şi nu ştim exact unde se opreşte vina.

Stilul ăsta de interpretare mi-e nesuferit. În primul rând pentru că nu acordă copilului dreptul la o viaţă interioară independentă, ci mută toată vina/responsabilitatea în spate, pe umerii părinţilor. Sigur, în mod clar ne influenţăm copiii, dar nu în măsura absolută pe care o pretind astfel de teorii şi nu neapărat prin evenimente de felul celor invocate. Cred cu tărie că fiecare copil care vine pe lume are traseul lui unic în viaţă şi este călăuzit de Dumnezeu indiferent de nevroza sau nepăsarea părinţilor.

Gândindu-mă la problemele astea, mi-am amintit de un film drag mie, Amelie Poulain. Un film despre dragostea de viaţă şi bucuria lucrurilor mici. Ei bine, regizorul a avut inteligenţa să ia peste picior clişeele de sorginte freudiană care fac ca în orice film american, criminalul să fi avut o copilărie nefericită, să fi fost abuzat/traumatizat de părinţi. Nu. Deşi o pune să se nască într-o familie mai mult decât dubioasă (un tată nevrotic şi o mamă de gheaţă :)), Amelie devine misionarul inocenţei copilăriei într-o lume abrutizată.

Pentru cine nu a văzut filmul, pun aici trailerul:

Şi primele zece minute din film, unde se descrie familia :)

De ce nu ascultă copiii? (2)

Ziceam acum două zile că motivele de bază ale neascultării, după părerea mea, sunt unele genetice (temperamentul copilului) şi psihologice (nevoia de a testa limitele - motiv valabil doar la copiii mici! şi oglindirea stărilor părinţilor - acest din urmă motiv a reieşit din discuţiile de la comentarii).

Ei, dar mai există şi un alt factor - esenţial, dar niciodată luat în seamă (excepţie fac persoanele care citesc :)). Sufletul copilului, ca al oricărui adult, este un teatru de război nevăzut. Deşi este ocrotit în pruncie de harul Botezului, pe măsură ce creşte, copilul învaţă să cunoască răul. Văzându-ne pe noi, văzând alţi copii, învaţă să se răstească, să dea cu picioarele, să ia jucăria altuia, să mintă, să vorbească urât. Să-şi facă voia lui.

Şi copiii, ca şi noi, sunt prinşi în lupta asta nevăzută pe care o ducem pentru mântuire. Iar neascultarea este motivul de căpetenie pentru care Adam a fost alungat din rai. A-ţi face mereu voia ta este drumul sigur către împietrire, aroganţă, iubire de sine şi tot ce vreţi. Nu degeaba toţi sfinţii au insistat până la epuizare că singura care te mântuieşte este ascultarea/smerenia. Şi că binecuvântarea părinţilor este o pavăză greu de străpuns de Cel rău.

Dar o asemenea atracţie spre neascultare este cu mult peste puterile lor de înţelegere. Nici de la 7 ani în sus nu e foarte uşor de priceput. Plus că necesită enorm autocontrol, pe care un copil cu greu îl are (mai ales cei năbădăioşi din fire).

De-asta cred că, dincolo de teorii psihologice şi tehnici de lucru, relaţia cu copilul nu se poate îmbunătăţi decât prin rugăciune.

Cineva îmi spunea mai demult să zic mai bine o rugăciune în gând şi să tac atunci când mă enervează bărbatu' decât să mă iau la ceartă şi să nu ajung nicăieri. E perfect valabil şi la copii. Când o iau razna şi vezi că orice le-ai zice le intră pe o ureche şi le iese pe alta, mai bine taci şi roagă-te în gând să se liniştească.

Ah, dar cine mă învaţă şi pe mine să-mi ţin gura în momentele esenţiale?

Leapşa de la Anca

Anca m-a lepşuit, dar am tras puţin de timp :) Am vrut să pun câteva poze relevante, dar uite că nu le mai găsesc :( Prin urmare, o să dau doar titlurile unor poze virtuale. Deci uite ce mă face pe mine să zâmbesc:

1. Damian cântând fericit "Deşteaptă-te, române!" în vestiarul de la şcoală, după ora de înot

2. Cartofii scoşi din cămară de Cosma şi aranjaţi cu grijă pe canapeaua din sufragerie

3. Eu scriind absorbită la calculator şi în spatele meu, Maria cu cearceaful în cap aşteptând nemişcată să mă întorc

Merge? :)))

Dau leapşa mai departe mamei lui M.