Întrebare de baraj

Maria obişnuieşte să mormăie într-un fel de neînţeles şi irepetabil atunci când intru în contact cu ea. Nu ştiu de ce, cred că nici ea nu mai ştie de ce, a devenit o obişnuinţă însă, ceea ce pe ea o distrează, iar pe mine mă scoate din sărite.

Mostră de dialog între mine şi Maria, generat de mormăit:

Maria mormăie.
Încerc să vorbesc cu ea şi să ignor mormăitul.
Maria continuă să mormăie şi să-mi râdă în nas.
Eu, ieşită din pepeni: "Maria, încetează odată! Mănânci sau nu, răspunde?"
Maria mormăie sfidătoare.
Eu: "Maria, termină! Eşti fetiţă mare, nu ţi-e ruşine?"
Maria continuă să mormăie.
Eu: "MARIA! Ce eşti tu, fetiţă sau urs?!"
Maria: "Urs!"

Cuminte!

Maria devine din ce în ce mai conştientă că trebuie să se autocontroleze. De când o trimitem în time-out pentru zgâriat, a început să-şi transforme ghearele în mângâială :) Vine spre tine cu gând rău, încordează degetele şi unghiile, dar brusc se relaxează şi spune: "Mângâi" sau "Cuminte!" (subtext: "gata, nu te ambala, nu-ţi fac nimic!").

Azi, taică-miu, sosit în weekend la munte, scoate afară patul pliant şi vrea să se converseze cu Maria. O întreabă: "Ia spune-mi, ce e ăsta?"

La care Maria ia o privire uşor speriată şi spune: "Cuminte!"

Ha ha, am procesat rapid şi am dezlegat misterul. Silvia lucrase zilele trecute exerciţiile de kinetoterapie tocmai pe patul ăla... iar Maria nu e deloc fan kineto... ca să vorbesc în termeni eufemistici... aşa că săracul copil a văzut patul torturii în faţa ochilor, drept care a trecut rapid în defensivă şi s-a ascuns după veşnicul ei "Cuminte!" ("nu fac nimic, nu vezi?")

măi, măi...mi s-a făcut milă de ea...dar m-a pufnit râsul şi a pufnit-o şi pe ea...am început să ne distrăm împreună. Semn bun!

Off topic

Un deviaj, dacă îngăduiţi... Nu sunt obsedată de alăptare, dar pentru că pe al treilea copil am reuşit să-l alăptez cu adevărat, obişnuiesc să meditez din când în când la relaţia care se creează într-o astfel de împrejurare.

Mai precis. Am înţeles (prin ricoşeu) de ce comuniunea supremă cu Dumnezeu aici, în viaţa noastră, este împărtăşania. Când bebe plânge, ştii că îi e foame, dar mai ştii şi că te vrea pe tine...tu eşti hrana lui, tu eşti alinarea lui...cele două se confundă într-un fel incredibil...bebe se calmează când te mănâncă pe tine... şi mi s-a părut minunat că poţi avea acces la Dumnezeu fără intermediari, "mâncându-L" şi alinându-te... Dumnezeu nu lucrează cu jumătăţi de măsură, cum ar zice Steinhardt, nu lasă vreo poţiune magică sau intermediar ...Se dă pe Sine, întreg şi fără menajamente.

Sunny boy

Maria a început să-l strige pe fratele ei mai mic. Dar în loc de numele lui real, pe care îl ştie foarte bine, îl strigă Sani! :) Chiar nu ştiu de unde a scos-o, dar mă distrează... am început să-i zic şi eu Sani uneori... el e blondul familiei (deocamdata), aşa că porecla i se potriveşte un pic... pentru părul lui însorit :)

Îmi place că Maria are imaginaţie... sau mă amăgesc singură şi e pură întâmplare?

Doesn't matter.

Time out

Săptămâna trecută am avut un nou workshop cu Louise. Intervenţia majoră a fost asupra comportamentelor.

Ne luptăm de mai bine de un an cu zgâriatul. Maria zgârie, uneori până la sânge, din fel şi fel de motive: nu-i convine ceva, se enervează, vrea să o lăsăm în pace sau pur şi simplu pentru că aşa s-a obişnuit. O iei de mână să te plimbi şi harş, te-a zgâriat. Maică-mii a ajuns să-i ceară uneori să-i dea mâna special ca s-o zgârie. So... Am ignorat pe cât posibil acest comportament, dar nu a funcţionat, şi nici nu mi se pare normal să ignori vreme îndelungată o agresiune. Mai ales că în ultima vreme l-a zgâriat de câteva ori şi pe Cosma - ştiu, nu se poate abţine când pune mâna pe pulpiţele lui pufoase, dar tot agresiune e. Şi mă enervează la culme că şi Cosma a început să se apere şi o trage zdravăn de păr pe Maria...

Louise a introdus time-out pentru zgâriat/tras de păr/muşcat - adică toate comportamentele agresive ale Mariei. Este trimisă pe un scăunel scund (incomod pentru ea), aşezat pe hol,unde stă 2 minute. Maria s-a prins repede, se duce singură acolo când zgârie şi îi aruncăm oprivire semnificativă. Între timp, notăm frecvenţa comportamentului, să vedem dacă scade sau urcă.

Eu am devenit deja cam stresată de atâta trimis pe scăunel...sper să funcţioneze. Deşi deocamdată nu dă semne, dimpotrivă, când se ridică de pe scăunel, uneori e foarte nervoasă şi vine lansată la noi să ne mai zgârie o dată. Şi ajunge iar pe scăunel...

Dacă o dezvăţ pe Maria de zgâriat, o pot trece în rândul sfinţilor. Pentru exemplu de înfrânare, la un copil de numai 8 ani. Câţi dintre noi ar renunţa uşor la un comportament care ne face plăcere şi a devenit obişnuinţă (să zicem fumat, bârfit pe alţii, înjurat la nervi)?
Stăm cam prost cu autocontrolul, nu-i aşa?

Iubic

Zicea undeva bătrânul de la Păltiniş că "te iubesc mult" înseamnă mai puţin decât "te iubesc".

Eu am găsit mai multul lui "te iubesc": se zice "te iubic" sau simplu, "iubic", şi aşa mă alintă Maria de când o învăţăm să facă declaraţii de dragoste :).

Azi dimineaţă, deşi avusese o criză şi a stat mai multe minute în stare de inconştienţă, când şi-a revenit şi a sesizat că o ţin în braţe, mi-a şoptit încet, din somnul ei tulburat:

iubic...mângâi...iubita...offf.

La munte

Suntem plecaţi de la începutul lunii la munte. Am fugit de soarele prăfos din Bucureşti, de pielea lipicioasă care nu ne lăsa să dormim şi de hăituiala bloc-parc, obligatorie când e vară şi te sufoci între betoane.

Internetul merge greu aici, şi dacă regret ceva, ăsta ar fi singurul neajuns al fugii noastre. În rest, nu m-aş mai da dusă de aici, mă simt într-o altă copilărie, mai aerisită şi mai blândă...Am început chiar să recitesc "Amintiri din copilărie" (Creangă, ha ha!), de altfel singura carte rătăcită pe aici prin casă, în afară de cele ale copiilor. Hmmm, dusă e copilăria aia cu lanuri de porumb si urcat prin copaci...

Maria a simţit vacanţa şi a refuzat cu încăpăţânare să răspundă la orice întrebare care aducea cât de puţin a lecţie. Primele 2 săptămâni am lăsat-o să se relaxeze (nu că lecţiile ar fi stresante...dar cred că avea şi ea chef să mai schimbăm subiectul de conversaţie ...).

Partea proastă a fost că maică-mea i-a dat frâu liber la jucăriile muzicale, care o aruncă într-o stare vecină cu narcoza. Le ţine la ureche şi umblă cu ele prin casă de colo-colo, fără direcţie şi scop. E azvârlită în altă lume şi i se schimbă şi chipul, face mai multe grimase şi ochii par rătăciţi. Jucăriile muzicale sunt autostimulările ei favorite,pe care le îngădui când chiar nu mă pot ocupa de ea (îl culc pe Cosma, gătesc, avem musafiri etc), dar care trebuie retrase rapid, că altfel o acaparează.

Acum a început să-şi revină. Diana i le-a ascuns pe toate şi i le-a dat doar ca recompensă. Silvia nu i le-a mai dat deloc. În schimb, au pus-o să verbalizeze la maxim. Azi a învăţat să spună "Lasă-mă!" He he, o adevărată armă, dar mă bucur s-o aud spunând aşa decât zgâriind sau muşcând.

Săptămâna viitoare avem iar workshop cu Louise, aştept cu nerăbdare. O să am ce povesti pe urmă.Până atunci, răbdare şi tutun!:)