Acasă

Ne-am externat săptămâna trecută. Suntem acasă, unde e aşa de bine...

Mă bucur să-mi regăsesc obiceiurile şi rutina mea dintotdeauna, de care mă tot plângeam în ultima vreme, dar pe care acum n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Da, să fac mâncare, să strâng hainele aruncate peste tot sau să spăl chiuveta mi se pare de vis pentru că le pot face când vreau şi cum vreau eu.

Am scăpat de oroarea îngrijtoarelor de spital care dau buzna să schimbe gunoiul sau să spele pe jos când tocmai ţi-a adormit copilul bolnav şi tu nu îndrăzneşti nici să-ţi mişti mâna amorţită, de frică să nu-l trezeşti. Am scăpat de aroganţa îngrijitoarelor şefe care vin dimineaţa să-ţi cotrobăie prin sertare şi să se uite pe sub pat, ameninţând cu Sanepidul dacă mă grăbesc să ascund de urgenţă hainele şi încălţămintea cu care umblu pe afară. Sigur, pe Sanepid nu-l interesează că la toaleta spitalului nu e hârtie igienică, capac la veceu sau săpun, dar îl interesează cizmele cu care îmi încalţ copilul să-l mai scot la plimbare 10 minute pe zi.

Uff, sunt supărată rău. Am vrut să scriu una şi am dat pe-afară alta.

Maria nu a mai avut crize de o săptămână. În schimb, se simte rău, e apatică şi obosită, nu poate să doarmă şi îi fug ochii în toate părţile. Se uită la mine, dar parcă se uită prin mine. Mereu se plânge că o doare, dar nu ştie să-mi spună ce (capul şi ochii, zice ea), nu se pricepe să localizeze şi nu ştie să facă diferenţa între o durere, o ameţeală sau o stare generală de rău. Sunt în continuare într-o tensiune maximă, care mă epuizează. Ca într-un film în care muzica de suspans se prelungeşte obositor şi nu mai apare o dată deznodământul. Câteodată aştept să se întâmple ceva, ORICE, dar să ies din bucla asta a unei stări de rău pe care nu o înţeleg, pe care nu o pot alina în nici un fel şi de la care nu aştept nimic bun.

De aseară am început să îi dau din nou Nitrazepam, şi văd că a dormit bine. Pe lângă cele 3 anticonvulsivante şi cortizonul pe care le ia, Nitrazepamul dă tuşa finală la un cocktail toxic de toată frumuseţea.

Dar să fim fericiţi, se poate şi mai rău.

Spitalul fantomelor

Ziua 13. De 13 zile locuim în spitalul fantomelor. Avem camera noastră la Izolator. Ne-am adus de acasă totul, ca pentru o excursie prost organizată, în care ai fost invitat într-o noapte, dar nu ţi s-a spus cât o să dureze. Perne, cratiţe, uscător de păr şi şampoane, laptop şi jucării.

"Ce e cu bagajele astea? Sunteţi din provincie? Băgaţi-le sub pat, să nu le văd, că vi le iau!" se răţoieşte fiecare şefă de tură.

Doamna Tim Roth, asistenta care ne schimbă branula, vrea să mă încurajeze: "Tebuie să avem încredere. Ştiţi cum spune la televizor, speranţa moare ultima."

Fătuca din Cernica cu care am nimerit în salon în noaptea internării îmi destăinie minunea petrecută la ei în sat cu un băiat suferind de epilepsie. "Părinţii au luat nişte haine de-ale băiatului şi le-au tăiat pe jumătate. Pe urmă, mama a îngropat o jumătate pe partea dreaptă a râului, iar tatăl a îngropat cealaltă jumătate pe partea stângă. Şi gata, i-a trecut. Zău!"

Luminiţa, asistenta "credincioasă", căreia îi pare rău că nu există o capelă la spital, dar căreia nu-i pare rău să ţipe la toată lumea şi să dea ordine când trebuie şi când nu trebuie, s-a nimerit să fie pe tură chiar într-una in nopţile în care Maria a avut nevoie (iar) de diazepam intravenos. "O să crape, doamnă, de la atât diazepam!! Ce păzeşte doctorul ăsta, el nu vede în ce hal e? Căutaţi-vă altul!" La 3 noaptea, astfel de cuvinte de îmbărbătare chiar îşi fac efectul. Poţi plânge în pumni până dimineaţa.

Eu, ultima fantomă, mă refugiez în laptopul ăsta după ce se sting luminile şi încep să număr convulsiile.

Hm, sau nu... ultima fantomă e poate Vlădica, pe care îl purtăm cu drag la noi într-o sticluţă de ulei, într-o icoană sau într-o carte.

Never smile at a crocodile

Un cântecel foarte drăguţ, care ne place mult.

On hold

Terapia Mariei este de mai multă vreme aproape suspendată. Cel puţin după regulile clasice de terapie. Spitalizările dese şi reacţiile secundare inevitabile (oboseală, apatie, mai nou insomnia provocată de schimbarea medicaţiei, ceea ce face ca Maria să nu doarmă noaptea şi să moţăie în timpul zilei) ne-au obligat să o lăsăm mai moale cu lecţiile.

Cu toate acestea, paradoxal, eu nu simt că stăm pe loc. Poate fetele care lucrează cu Maria au altă părere, nu ştiu :), dar eu am descoperit acum cu încântare că nu mai e nevoie de eforturile uriaşe de pe vremuri pe care le făceam când Maria rămânea "descoperită", adică cu zile libere, fără lecţii structurate.
Maria însăşi a descoperit bucuria de a fi în familie şi de a se juca cu Cosma sau de a privi la giumbuşlucurile făcute de tati şi Damian. Îi place să privească filmuleţe cu noi şi fetele de la terapie, îi place să asculte muzică şi să îi spun poezii (cam aceleaşi, e drept...), îi place să se alerge cu Cosma sau să se hlizească cu Damian, care o pune să repete cuvinte mai neortodoxe sau face fel şi fel de mutre la care Maria se prăpădeşte de râs.

Azi dimineaţă am fost cu toţii în Grădina Botanică, la zăpadă, şi ne-am simţit atât de fericiţi... E o uşurare neînchipuită să pot pleca undeva cu Maria şi să nu mă întorc acasă plină de nervi.

În plus, am decis să schimbăm un pic locaţiile de terapie, şi cea mai la îndemână soluţie a fost să o trimit pe Maria acasă la fetele cu care lucrează. O dată sau de două ori pe săptămână vom face mişcarea asta, şi cred că va fi extrem de benefică. Vineri seara a fost deja acasă la Diana şi am aflat cu uimire că a mâncat caşcaval - ea care nu pune gura pe aşa ceva de când o ştiu!

Mă rog doar să primim răgazul de a face tot ce ne propunem. Un vânt rece îmi suflă în ceafă, cum se spune...

Tăcerea ipocrită

Urmăresc de ceva vreme blogul unei mămici palestiniene, jurnalistă de meserie şi locuind acum în State. Părinţii ei sunt în continuare în Gaza, împreună cu fraţii, surorile şi celelalte rude. Masacrarea palestinienilor din ultima vreme a făcut să-i citesc zilnic blogul, în căutare de informaţii "calde", neprelucrate de agenţii de ştiri.

Postarea ei de astăzi m-a umplut de ruşine faţă de tăcerea europenilor şi americanilor. Nu cred că avem dreptul să ne facem că nu vedem, ţine de demnitatea noastră de oameni şi creştini să mărturisim nedreptatea, oricui i s-ar întâmpla. Filozofia lui "nu mă priveşte" e una dintre cele mai ruşinoase.

Mărturisesc, deci, aici că sunt îngrozită de ce se întâmplă acolo şi indignată de ipocrizia şi părtinirea statelor civilizate.

Postez şi aici filmul de pe blogul ei, cu unul din cei doi (DOI!) doctori din Occident veniţi acolo să ajute, plus încă un film de pe CNN cu imagini din spitalele de acolo.

Cu mască sau fără mască

Cea mai tare distracţie din ultima vreme în relaţia Maria-Cosma este deghizatul! Avem chiar la uşă un coş cu pălării/căciuli/fulare, plus şifonierul cu hainele mele :)), plus ce se mai găseşte prin camera Mariei (ochelari de soare, o perucă, meşe de păr roz de la păpuşi, etc).

Joaca independentă sută la sută este încercatul căciulilor din coşul de la uşă.

Cu puţin ajutor însă, se pot obţine şi ipostaze mai cool :)

Mersi!

Spun " mersi" ca să vorbesc cu cuvintele Mariei, care îmi spune din toată inima "mersi, mama!" de fiecare dată când îi dau ceva ce-şi doreşte, dar aş vrea să strig un imens "Mulţumesc!".

Mulţumesc

Pentru că pot dormi liniştită lângă Maria, fără să mă mai tragă de păr sau să-mi dea palme/picioare.

Pentru că pot să-i dau să mănânce lui Cosma chiar dacă sunt singură în bucătărie cu Maria :))

Pentru că dacă am grijă să-i pun Mariei în farfurie ceva sticky (mămăligă, iaurt, ect), poate mânca singură în timp ce eu mă ocup de altceva.

Pentru că de cele mai multe ori poate spune ce vrea.

Pentru că se îl iubeşte atât de mult pe Cosma şi şi-a găsit în el un tovarăş nesperat de joacă.

Pentru că el, Cosma, e o comoară de copil şi a întrecut toate aşteptările mele.

Pentru că Maria e atât de cuminte şi bună şi răbdătoare.

Pentru că ne-am trezit şi în dimineaţa asta acasă, şi nu la spital.

Pentru că mi-a dat Dumnezeu mintea să mai şi mulţumesc, nu doar să mă plâng :)