Dăm milităria jos din pod...

...sau încercăm să îmbunătăţim relaţiile părinţi-copii :) (în limbaj politically correct).

Citesc de ceva vreme cartea "1-2-3 Magic. Effective Discipline for Children 2-12", pe care o căutam de multişor. O am într-o variantă xeroxată şi îmi prinde tare bine în clipele (rare) când am răgaz să o studiez.

Motivul? Sunt cam debusolată în relaţia cu băiatul meu mare, de 7 ani. E un copil extrem de deştept, sufletist şi tot ce vreţi, dar mult prea exuberant/turbulent/gălăgios/încăpăţânat etc pentru puterile mele. Orice cerinţă din partea mea este negociată de el la sânge, şi ori cedez eu (el niciodată! e un precupeţ înnăscut!), ori se lasă cu scandal şi nervi. Nu îl pot constrânge decât prin pedepse (cost-response, cum s-ar zice în terapia comportamentală), dar mi s-a acrit şi mie de strategia asta, mai ales că într-o zi a început să-mi spună cum se gândeşte el să-şi pedepsească plozii când i-o avea!!

Acum, să nu vă imaginaţi cine ştie ce abuzuri din partea mea :), singura pedeapsă care "merge" este să-i tai calculatorul ... Funcţionează aşa de bine, încât mă sperie...Adică mă sperie puterea pe care o are asupra lui ecranul. Deşi nu îl las mai mult de o jumătate de oră pe zi la calculator, este literalmente înnebunit şi negociază orice minut ("am fost la baie", "s-a blocat", "nu s-a încărcat", etc etc) ca să mai stea un pic în plus.

Ei, şi cum ziceam, caut să-mi schimb modul de abordare. Încerc din răsputeri să-l laud când face ceva bine (dar cum vede că îl laud, mă întreabă fremătând dacă pentru asta îl las o jumătate de oră în plus la calculator, şi iar intru în bucla din care nu se iese decât cu ceartă...).

Uff, e tare complicat să ai copii mari...Ştiu, i-ar trebui o curte, că bate toată ziua minge în casă, are foarte multă energie, nu e genul care să stea să coloreze/lipească, etc, dar nici nu ştiu ce să fac în situaţia dată, cu Maria aşa cum e şi cu Cosma printre picioarele mele.

Şi ca să închei, am terminat prima jumătate din carte, cea care se ocupă de managementul comportamentelor care vrem să înceteze ( de exemplu, urlete, tăvăleli, răspunsuri urâte, etc). Se merge pe ideea de numărat până la 3 (cu 15 secunde pauză între 1, 2 şi 3, ca să-i dai copilului timp să se oprească), apoi time-out - nu s-a potolit, îl duci frumos în camera lui şi îl laşi acolo câteva minute singur. Cheia este SĂ NU ŢIPI şi SĂ NU TE ENERVEZI, altfel totul se duce de râpă.

Mda, aici e aici, e greu să-ţi ţii nervii...

Şi mai e ceva: ce faci când e prea mare ca să-l duci în camera lui dacă el se împotriveşte?

Despre rolul duhovnicesc al hoţilor

De vineri am fost iar în spital. De data asta Maria şi-a revenit mai repede, mulţumim Domnului.

Duminică dimineaţa ne-am externat şi am plecat fericiţi spre biserică, unde am mai prins jumătate de slujbă.

La sfârşit, am aflat că eram în Duminica iertării. Părintele ne-a îndemnat să ne cerem iertare de la cei pe care i-am amărât cu ceva şi să iertăm şi noi pe cei care ne-au enervat/deranjat/mâniat în vreun fel sau altul.

Eram foarte fericită şi liniştită că ne întoarcem acasă. Nu ştiam pe nimeni care să fi avut ceva împotriva mea şi nici nu mă ştiam să fi deranjat pe cineva foarte tare. O mulţumire de sine cam dubioasă.

Am plecat spre maşină, cu gând să ne întoarcem acasă. Dar şoc şi groază! Geamul spart, ciobuleţe pe jos. Bagajele noastre de spital dispărute. "Cineva" făcuse o vizită scurtă la maşină şi ochise genţile mai arătoase. Aveam acolo şi laptop, şi modem de internet, şi portofel, şi cărţi, şi haine...

Mi s-a pus un nod în gât. Ştiu că posturile încep în şuturi, dar de fiecare dată iau şutul de unde nu mă aştept. Semn că trebuie să fii pe fază tot timpul - treaz, cum zic Părinţii.

Acum ştiu că am pe cine ierta. Recunosc că mi-e cam greu.

imagine: Iertare, print de Thierry Ona

De ce mâncăm?

Se apropie Postul cel mare. De ce postim? Dar de ce mâncăm?

Vă invit să citiţi un articol extrem de frumos şi incitant scris de Father Stephen despre post, mâncare şi muribunzi:

Fasting is not dieting. Fasting is not about keeping a Christian kosher. Fasting is about hunger and humility (which is increased as we allow ourselves to become weak). Fasting is about allowing our heart to break. Citeşte tot articolul.

Nutriţionişti

După cum povesteam acum ceva timp, sunt în căutarea unui nutriţionist care să mă ajute cu dieta cetogenă. Am fost la Ligia Alexandrescu, o tipă drăguţă şi cu studii prin America, dar a fost sinceră şi mi-a spus că nu se ocupă decât de copii sănătoşi (obezitate, diabet), că nu se bagă pe dieta cetogenă.

La Cristi Mărgărit, recomandat de Degeţica, nu mă duc nici să mă tai :) Am găsit un blog al 'mnealui şi mi s-a făcut un pic jenă după ce am citit câteva replici de duh... Plus că tipul e antrenor de fitness, deci nu văd care are fi competenţa lui în materie de diete pentru epilepsie...

Am reţinut totuşi de la Ligia Alexandrescu ideea de a-l căuta pe Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Igienă (zice ea), care îmi poate pune la dispoziţie liste cu toate informaţiile nutriţionale ale alimentelor care mă interesează. Asta ar fi o chestie namipomenită, pentru că la noi nu e deloc neobişnuit să cumperi smântână "naturală" şi să aibă de fapt gelatină sau amidon, ceea ce poate da peste cap dieta care mă interesează şi poate declanşa crize noi.

Partea proastă este că Mencinicopschi nu pare a avea nici o legătură cu Institutul de Igienă (după cum reiese de pe site-ul lor) şi nu văd cum să dau de el... Are cineva vreo idee?

Lozul meu

În ultima vreme am reuşit să mai citesc câte ceva. Am început luna trecută, în spital, unde vrând-nevrând aveam mai mult timp la dispoziţie, şi nu m-am mai putut opri. Uitasem cam de multişor cum e să devorezi o carte.

Acum, ca să vă dezamăgesc, nu am citit nici un roman faimos sau carte de ultimă oră. Mă aşteaptă şi acelea, e drept, dar le cam ocolesc. Am avut nevoie acum să citesc vieţile unor oameni aparte, din care pot absorbi viaţă şi înţelepciune. Mă interesează cum să trăiesc, nu ce să cred sau de ce să râd.

Şi m-a lovit încă o dată constatarea uluitoare că nu contează unde eşti, ci cum eşti. Aşa zicea un părinte de prin Pateric, şi mereu îmi repet cuvintele astea fenomenale. Am parcurs vieţi de oameni sfinţi atât de diferiţi, încât am înţeles pentru a suta mia oară că nu există şablon de sfinţenie la Dumnezeu. Poţi fi grec ortodox din tată în fiu (pr. Dimitri Gagastathis) sau poţi fi un american specializat în chineza veche (pr. Seraphim Rose), poţi fi un athonit retras (stareţul Efrem Katunakiotul) sau un preot de ţară cu 9 copii (pr. Dimitri Gagastathis). Poţi sluji în China (pr. Ioan Maximovici) sau în poţi înfunda puşcăriile bolşevice şi dârdâi pe la Cercul Polar (arhiepiscopul rus Luca). Poţi fi chirurg celebru (arhiepiscopul Luca) sau un ţăran cu şase clase (pr. Dimitri Gagastathis).



Nimic nu te poate împiedica să te sfinţeşti. Nu există o reţetă de mântuire şi orice paseism este din cauza asta o îndreptăţire de sine. "A, dacă aş sta la curte, la linişte...", "Dacă aş avea mai mult timp liber", "Dacă n-aş avea servicul ăsta de dimineaţa până seara...", "Dacă n-aş sta cu copiii pe cap toată ziua...", "Dacă aş trăi la ţară, nu în Bucureştiul ăsta murdar..."

Dacă şi cu parcă, vorba poezioarei. Aici şi acum e mântuirea şi sfinţenia. Aici, în Bucureşti, pe vremea lui Băsescu, printre E-uri şi cipuri, jeepane zgomotoase şi manele. Fără false nostalgii rurale sau ecologice. Nu e fantastic?

Something funny

Blogul meu a devenit cam morbid în ultimele luni (nu că aş fi vrut), aşa că e vremea să mai facem şi lucruri inutile şi haioase. De pildă o leapşă, primită de la Degeţica.

Care sunt lucrurile pe care nu ţi-ar plăcea să le vezi în veci la tine în casă (amenajări interioare, decoraţiuni, etc)?

Pornesc zicând că nici nu am la mine în casă astfel de lucruri. Stau (încă) la bloc, dar ne-am făcut un cuib tare cald şi primitor :) Iar starea de bine dintr-o casă cred că o dă duhul casei, felul în care cei ce o locuiesc îşi rezolvă problemele, neînţelegerile, ciocnirile. O casă în care pluteşte o tensiune nerezolvată e o casă urâtă, oricât de trendy ar fi împodobită.

So...

-nu îmi plac interioarele sobre, moderniste, neomoderniste, etc, etc, cu metal, sticlă sau variaţiuni de alb-negru. Mă deprimă, îmi dau senzaţia de office, parcă mă duc să dau un interviu.

-nu îmi plac interioarele care suplinesc perfect lipsa exteriorului...asta e o mare problemă...stau la bloc, aşa că vrând-nevrând, avem tot ce ne trebuie în prăvălie, dar dintotdeauna mi-am dorit să am o casă care să nu mă absoarbă atât de mult încât să nu mai ies din ea.

Dacă n-ar fi soţu', aş renunţa cu drag şi furie la teveu, dar înţeleg un pic nevoia de a te spăla pe creier în faţa ecranului când vii acasă după o zi obosită...sau poate nu? În fine, ecranul ăsta e şi el una din chestiile are suplineşte exteriorul - plimbările în aer liber, ieşitul prin oraş, întâlnirea cu prietenii.

-nu mă simt în largul meu în case care strălucesc de curăţenie, ordine şi disciplină. Sigur, îmi place ordinea şi curăţenia, dar în limitele bunului simţ, adică pun mai presus de toate libertatea copiilor de a se juca în cutia asta de chibrit în care stăm decât să-i pun să stea smirnă ca să nu deranjeze casa.

De-asta înnebunesc când mă duc pe la ai mei, care au cultul detaliului şi perfecţiunii, şi trupa noastră de 3 copii e o vijelie care le răvăşeşte criteriile, standardele, calmul/stresul... Recunosc că eu îl las pe Damian să joace fotbal în casă (sigur, joacă cu tati, cum altfel?), ceea ce pentru ai mei e o impietate. Nu mai departe de anul trecut ne-a picat caloriferul din sufragerie, bătut şi şutat bine de nişte luni bune :)

-a, şi nu suport animale în casă. Sorry pentru iubitorii de animăluţe, dar chiar mi se pare că e o distorsiune şi a vieţii lor, şi a vieţii noastre.

Cam asta e lista cu ce nu îmi place. Ce îmi place se poate rezuma pe scurt prin: materiale naturale, multă culoare (variaţii de verde, roşu, galben, portocaliu, maro, cărămiziu, etc) şi o vagă senzaţie de nefinisat/lucru manual.

Mersi, Sabina! Le provoc să răspundă la leapşă pe Michele şi Michi :)

Băbeşte, despre boala copiilor

Boala asta urâtă care are un nume popular atât de inocent este extrem de versatilă şi frustrantă - nu numai pentru cel care o suportă, ci şi pentru medici. Am citit multe despre epilepsie de când s-a născut Maria, am consultat mulţi doctori, dar toţi îţi spun acelşi lucru: "nu ştim foarte multe".

Aşa, un pic băbeşte, convulsiile sunt descărcări electrice puternice care au loc în creier într-un mod haotic. Neuronii din creierul nostru funcţionează prin descărcări electrice, dar organizate, ca să zic aşa. Şi receptorii respectivi au capacitatea de a se autocontrola, adică de a se opri şi de a porni atunci când trebuie. De exemplu, la intrarea în somn, în mod normal intră în funcţiune nişte receptori care inhibă activitatea caracteristică stării de veghe şi induc starea de somn. Ei bine, dacă aceşti receptori nu se mai inhibă, creierul este ca un motor turat la maxim, care la un moment dat face scurtcircuit. Astefl de scurtcircuite sunt convulsiile, adevărate "furtuni electrice".

Convulsiile sunt însă o consecinţă a unei cauze necunoscute. Nimeni nu ştie ce le provoacă. Din pricina asta tratamentele sunt în mare parte ineficace, având în vedere că nu se tratează cauza, ci un efect.

La Maria, convulsiile au avut dintotdeauna legătură cu somnul. De obicei, se manifestă în somnul superficial, deci se petrec undeva la adormire sau trezire. Sigur, atunci când starea de rău se agravează, apar şi convulsiile din timpul zilei, în stare de veghe.

Din acest motiv, somnul Mariei a fost pentru mine sfânt şi a devenit o adevărată obsesie de-a lungul timpului. Am întotdeauna grijă să doarmă ziua şi să nu fie trezită (lipsa somnului este un factor clasic declanşator de crize), şi a trebuit să dorm cu ea mereu. De câţiva ani ne-am luat şi cameră de supraveghere, pentru perioadele când mai stau trează după ce ea se culcă.

Deocamdată, am depăşit toate veştile bune care ţi se dau când te găseşti face to face cu un astfel de diagnostic: că 60% din epilepsii sunt tratabile (a noastră nu este), că la unii copii convulsiile dispar o dată cu vârsta (la noi s-au agravat), că bolnavii de epilepsie pot duce o viaţă normală şi nu le este afectată în nici un fel inteligenţa (la noi a fost).

Investighez acum ca posibilitate de tratament dieta cetogenă, despre care am mai scris, dar pe care medicii de aici nu mă încurajează s-o abordez (de ce??). E drept că doar la un anumit procent de copii are efect, dar m-am obişnuit să mă aflu în procentele alea mici, în care nu vrea nimeni să se închipuie, aşa că sunt dispusă să încerc orice (în limita bunului simţ, desigur... maică-mea mă bate la cap cu nu ştiu ce caraghioslâc de Reiki sau Riki, habar n-am cum se scrie, dar îmi place să cred că sunt un om rezonabil...).

Vineri am programare la nutriţionist, multă lume m-a îndreptat spre Ligia Alexandrescu. De fapt, Corina noastră cea sufletistă s-a dat peste cap să găsească nutriţionist, aşa că mă duc cu încredere. Sper să găsesc un om deschis la minte şi dispus să ne ajute.

Mai povestim pe urmă pe tema asta.