Talionul behaviorist

De mult mă roade o neîncredere care ia proporţii faţă de legea fundamnetală din ABA (şi, prin extensie, din behaviorism): antecendent-comportament-consecinţă.

Spus în cuvinte de oameni normali, asta înseamnă că orice comportament are un antecendent care îl declanşează şi o consecinţă care îl întăreşte. Umblând fie la antecedent, fie la consecinţă, modifici un comportament.

Există consecinţe naturale. De exemplu, dacă un copil nu vrea în ruptul capului să-şi pună mănuşile în mâini, renunţi la cicălit şi laşi să lucreze consecinţa naturală: îi îngheaţă mâinile şi aşa o să vrea să-şi pună mănuşile (la Maria nu ţine, nici dacă dârdâie şi are mâinile roşii de ger nu stă cu mănuşile în mâini...).

Există şi consecinţe care pot fi căutate. Dacă plodul se poartă urât, îi poţi tăia calculatorul pe ziua respectivă. Dacă nu vrea să stea la masă când îl chemi, nu-i mai dai să mănânce până la următoarea masă. Sau, ca să fim mai optimişti, dacă ia un zece la şcoală sau face un gest frumos, îl scoţi la o prăjitură :)

Ceea ce am observat însă în mod practic este că de cele mai multe ori rişti să reinventezi legea Talionului şi să te intri în războaie inutile cu copiii. "Ai făcut asta, plăteşti" devine curând o dictatură a consecinţelor. Nici la Maria, nici la Damian consecinţele nu funcţionează ca la carte.

Dacă pe Damian îl fac să "plătească" pentru fiecare greşeală/prostie, dezlănţui crize fără sfârşit, din care ieşim amândoi cu nervii ferfeniţă. Îl doare atât de tare că m-a supărat, încât nu-l mai interesează consecinţa şi se crizează progresiv cu fiecare minut care trece (în ideea că nu mai are oricum nimic de pierdut, de vreme ce m-am enervat). Dimpotrivă, suspendarea consecinţei - adică momentele când îl iert şi încerc să fiu bună cu el în ciuda faptului că mă supără - par să dea roade mai bune pe termen lung.

Cu Maria nu am reuşit să modific nici un comportament negativ major. Bobârnacul pe care l-am inaugurat acum două săptămâni a eşuat, pentru că s-a transformat şi el într-un război "care pe care". Şi cu el eu am pus cruce nu numai aversivelor, ci şi intervenţiilor comportamentale gândite de psihologi.

Concluzia mea este că orice perspectivă care se suprapune celei creştineşti sau o exclude e falită. Şi pentru că eu nu mai trăiesc după legea Talionului, ci după cea a iertării, încetez să mă mai supun Consecinţei. Am decis ca fiecare zgâriat/ciupit/mormăit/muşcat, etc al Mariei să fie pentru mine un reminder al neputinţei mele - nu a ei. Şi mintea mea să alerge acolo unde trebuie. Nu degeaba spunea mereu părintele Paisie că atunci când te supără cineva, să te gândeşti că dacă tu ai fi avut o stare duhovnicească mai bună, l-ai fi schimbat şi pe omul acela.

So now it's between You and me.

O fetiţă asediată

Ciufulită, sălbatică, oarbă, surdă, mută. Ea e fetiţa.

Încăpăţânată, inventivă, un pic sărită. Ea e profesoara.

Din întâlnirea lor ies scântei. Fetiţa se împotriveşte, nu înţelege nimic, nu vrea să fie trasă din întunericul netot şi cald în care a cuibărit-o boala. Profesoara nu are vreme să-i fie milă, ci pune scara şi ia cu asediu ghemotocul ciufulit.

Asta e pe scurt, intriga din "The Miracle Worker". Un film vechi, dar uimitor de proaspăt şi captivant. A luat şi Oscar la vremea lui, pentru cine contează criteriul ăsta. Personajele reproduc o istorie adevărată: întâlnirea dintre celebra Hellen Keller (fetiţa oarbă şi surdo-mută care ajunge o personalitate)şi Anne Sullivan (profesoara care a învăţat-o să vorbească, să scrie şi să citească).

Filmul e fantastic pentru că nu are nimic din dulcegăria şi didacticismul livrate de obicei de astfel de teme în filmele americane. Dimpotrivă. S-ar putea să smintească un pic pentru că e foarte... ABA. Chiar aşa! Sunt scene uluitoare de terapie acolo, de înfruntare a crizelor de tantrum, de manevrare a recompenselor, de învăţare a cuvintelor.

Ce face profesoara chemată să ajute copila, dar incapabilă să lucreze din cauza "milei" şi răsfăţului părinţilor? Tace respectuos şi se supune obiceiurilor casei? Ho ho. Când vede cum fetiţa înfulecă din farfuria tuturor celor aflaţi la masă, fără ca aceştia să crâcnească, îi dă pe toţi afară, încuie uşa şi nu iese până când fetiţa nu se aşează pe scaun şi nu mănâncă singură cu linguriţa.

Un balet încrâncenat de sunete şi atingeri face loc în cele din urmă întlnirii miraculoase cu lumea cuvintelor. Filmul se opreşte aici, la fântâna unde se face declicul major al fetiţei şi unde învie pofta ei de a şti cum se numesc toate lucrurile din jur.

În realitate, întâlnirea dintre Hellen Keller şi Anne Sullivan a fost de-o viaţă. Au trăit una lângă alta timp de 49 de ani. Asta spune multe despre meseria de terapeut, nu?

Cine vrea, poate găsi filmul în mai multe părţi pe youtube. Cine are alte surse, îl poate găsi şi altfel :)

Bobârnacul terapeutic

Cred că am mai scris pe undeva pe blog despre comportamentele cele mai enervante ale Mariei: zgâriatul şi mormăitul. Zgâriatul e pentru toţi (mai puţin tati), mormăitul e doar pentru mine. Cu dedicaţie specială, ce să mai! Ne-am gândit şi răzgândit de vreo 2 ani cum să rezolvăm problemele astea şi nu am ajuns la nici o concluzie eficientă. Nici ignorul, nici time-out-ul, nici atenţie din belşug în momentele bune, nici cearta, nici retragerea recompensei în momentul apariţiei comportamentului, nimic nu a mers. Am încercat şi să îi cerem noi să zgârie (în ideea că nu va mai fi aşa funny dacă nu mai e un gest interzis), am mai ciupit-o şi eu subtil alte dăţi. Degeaba.

Mai erau de încercat aversivele, pe care toată lumea le urăşte şi din cauza cărora ABA avea cândva faimă de tortură pentru copil (my God!). Dar ce-aş putea încerca care să fie şi eficient şi nici să nu aducă a bătaie? Ei bine, Diana (terapeuta Mariei) a avut o idee genială. Şi-a amintit cât o enervau bobârnacele cu care o trezea fratele ei din somn pe vremuri. Chiar, un bobârnac nu doare, dar pişcă şi e suficient de neplăcut ca să asociezi ieşirile tale cu o consecinţă negativă.

De câteva zile îi aplic Mariei câte un bobârnac peste nas ori de câte ori mă zgârie sau mormăie şi îi spun tăios: "Nu mormăim!" sau "Nu zgâriem!". Atât. Cred că o să renunţ şi la contactul vizual, pentru că e o mică provocare la război în care îi place să se angajeze. La început, Maria a rămas uimită, acum îi mai vine să râdă câteodată, dar depun aici mărturie că mormăie şi zgârie mult mai puţin!

Dacă o dezvăţ de grozăviile astea, îi ridic statuie Dianei. Sau bobârnacului?

Picturi şi lipituri

Azi am profitat de somnul de prânz al Mariei şi am stat cu Cosma la măsuţă să lipim şi să pictăm. Ne-am scos tuburile cu vopsea de care vorbeam aici:



Planul a fost aşa: eu să desenez o formă simplă pe hârtie, Cosma să dea cu vopsea cum ştie, eu să decupez forma şi el s-o lipeasca pe o foaie colorată. Ei, nu a fost chiar aşa până la urmă...

I-a plăcut la nebunie să mânuiască tuburile cu vopsea (cum ziceam, au un bureţel în capăt şi trebuie doar să strângi un pic şi iese culoarea). Doar că la un moment dat a început să strângă prea tare de tub şi să iasă prea multă culoare. În cele din urmă, a fost mai fascinat să dea cu tubul pe mâini decât pe foaie.

Cu lipitul iar ne-am războit un pic. Am lipici lichid (un tub cu tifon în capăt), şi am avut aceeaşi problemă a strânsului de tub. Aşa că am renunţat să-i mai explic şi m-am ocupat eu de lipit (plus decupat).

Iată totuşi ce a ieşit:

Un măr


Luna şi o stea (luna este fascinaţia lui dintotdeauna)


O casă - expresivitatea e involuntară, culoarea maro s-a scurs în exces din tub :)


Şi o mică grădină:


Mâine încercăm să lipim cu elemente din natură. Să vedem dacă iese ceva!

La vache qui rit

Săptămâna asta am intrat de-a binelea în ritmul vieţii de aici şi am avut de ce să ne bucurăm.

Cireşe cu toptanul. Toată lumea are cireşe în curte, nimeni nu se duce cu ele la piaţă, şi se roagă de tine să vii să le culegi, că altfel se usucă în pom. Prima dată am zis că o fi vreo politeţe, dar când am văzut că se insistă, am lăsat ruşinea acasă şi am plecat cu ditamai punga la cireşe. Ce să faci cu punga? Ia găleata, zice tanti Elvira. Prima oară ne-a umplut-o tanti, a doua oară m-am cocoţat eu pe o scară lungă până la cer şi am umplut găleata. Şi aşa ne-am asigurat porţia zilnică de fructe proaspete, de sezon, organice şi gratis.

Animale la cerere. Tanti Elvira are vacă, porc, cal şi pui. Maria şi Cosma nu mai pot de dragul lor, mai că ar pupa în bot şi porcul. Cosma s-a şi pupat cu oaia de care povesteam săptămâna trecută şi cu un căţel care s-a ţinut de noi într-o zi. De cal le-a fost un pic frică. Am găsit şi un arici când culegeam cireşe (iar!) din livadă. Nu prea i-a încântat, nu i se vedea nici boticul de sub ghemul de ţepi.

Joacă faină. Cu spray de geamuri şi o cârpă i-am făcut fericiţi. Ar fi stat şi-o zi să se joace, dar când au început să testeze sprayul pe bluziţa proprie sau în gură am luat instrumentele. Cu noroiul a fost şi mai şi. I-am încălţat cu cizmuliţele de cauciuc şi i-am lăsat să calce prin bălţi. Cosma a trecut rapid de la picioare în baltă la mâini în baltă. A morfolit noroi, a spălat pietricele, şi-a spălat şi cizmuliţele (tot cu apa din baltă, evident). Pe urmă s-a şters frumos pe bluză. Păi ce să facă, să stea murdar?

Dacă pun la socoteală gogoşile şi papanaşii homemade, săptămâna a fost de pomină. Păcat că Măriuca nu prea e în apele ei, îi curg ochii şi e foarte răcită. Se înveseleşte brusc când mergem la animale, dar în rest nu e prea veselă. nor4oc cu Cosma, care o atrage în câte-un "găseşte-mă dacă poţi", care se lasă cu trânteli de uşi, degete care evită în ultima secundă marea strânsoare şi inimi sărite din piept la mine şi la Corina.

Nota bene la asertivitate

O prietenă m-a întrebat dacă postarea mea referitoare la asertivitate se referă la ea. Nu, nu se referă la nimeni, doar la mine :)

Dar pentru că îmi dau seama că problema poate produce declicuri (ceea ce e minunat), vreau să precizez ceva foarte important. Golirea de sine sau omorârea voii proprii - aşa cum se numeşte starea sufletească spre care aspiram eu acolo - nu are sens în lipsa lui Hristos. Adică dacă cineva ar încerca să se învinovăţească pe sine la orice pas - şi atât - ajunge o epavă tristă şi lipsită de voinţă. Renunţi la voia ta doar dacă te-ai lăsat în voia lui Hristos. Te goleşti de tine doar ca să te umpli cu Hristos. Nimic nu e opţional în toată ecuaţia asta.

Ceea ce face ca lucrurile sa fie foarte grele. Dar tocmai de-asta şi foarte uşoare. Pentru că Altcineva te ia de aripă şi te trage în sus. Dacă ar fi după noi...

Test de asertivitate

Ce faci când cineva te jigneşte?

1. Te tulburi, îi răspunzi pe măsură, îţi pare rău că nu i-ai spus mai multe şi nu poţi uita cele întâmplate.
2. Te tulburi, îi răspunzi pe măsură, dar îţi trece după o zi-două.
3. Te întristezi - dar nu pentru vorbele jignitoare către tine, ci pentru că nu le-ai răbdat.
4. Socoteşti că într-adevăr eşti de vină şi meriţi vorbele spuse, şi te bucuri că ai prilejul să te smereşti.
5. Socoteşti că într-adevăr eşti de vină şi meriţi vorbele spuse, dar te întristezi că l-ai tulburat pe omul care te-a jignit.

Asertivitatea cred că moare cam după primele două variante. Restul sunt exemple, probabil, de low self-esteem pentru psihologi. Dar în manualele de ascetică le găsiţi ca trepte spre desăvârşire.